Nina intenționa să meargă la magazin, să cumpere alimente. În acea zi nu a fost în stare pentru că, într-adevăr, muncise și casa era foarte curată. De la așternuturi, la covoare și pereți, totul sclipea. Era mult mai atentă la rutină și prețuia fiecare cearșaf proaspăt spălat. Își usca părul cu uscătorul electric, se pieptăna ca o păpușă, se machia. Verifica mai mereu contul de economii online și realiza că poate folosi acei bani în urgențe. Chiar dacă asta însemna să amâne pentru o vreme vacanța mult dorită.
A comandat paste în seara aceea. Curierul, un tip blond cu ochi albaștri, o privea lung. A întrebat-o dacă se simte bine. Nina era mirată și puțin stânjenită; l-a repezit, urându-i seara bună. Se simțea bine în acea independență tăcută, străină de lume. Părea un ideal perfect, deși avea momente puternice de alienare în care vedea siluete zâmbitoare în iarbă, în copacii din grădina la care se uita zi de zi pe fereastra din dormitor. Plănuia să se odihnească și în următoarea zi să meargă la florărie, hotărată să le explice tot ce s-a întâmplat. Pentru prima dată, voia din tot sufletul să fie sinceră cu niște străini.
Nu conta dacă ar fi primit-o imediat la muncă, deși i-ar fi plăcut. Avea destui bani ca să trăiască până și-ar fi găsit altă slujbă. Inventa scuze constant, spunându-și că poate aștepta, ba că nu poate lăsa o carte anume din mână, ba că simțea nevoia să își amintească în liniște de părinții ei ca să nu îi uite.
Zilele treceau ca o cohortă infinită de circari. Mai găsește un motiv și nu iese nici în ziua respectivă din casă. Comanda mâncare ieftină de două ori pe zi. Alteori, nu voia nimic zile întregi și bea apă de la chiuvetă. Se trezea, își făcea toaleta, ba chiar se încălța în casă. Învăța să meargă pe tocuri, lua mesele, când se putea, la ore fixe. A dezvoltat și obiceiul nemțesc de a pregăti ceai și prăjituri la ora patru.
Văzând că același om îi livrează produsele, curierul a devenit martorul izolării sale – nu divulga secretele, dar știa că o poate ajuta cu multe: să cumpere alimente, să gătească o supă caldă, să se ocupe el de lucruri ce țin de exterior. Ba chiar plătea pentru ea de multe ori. Instinctul nu o înșelase; bănuia că e un om cumsecade. El îi zâmbea și simțea milă – nu își dorea nimic în schimb. Credea că făcând bine, va primi și mai multă binecuvântare divină. Nina mulțumea de mii de ori și el se supăra că îi mulțumește.
Odată l-a întrebat dacă are prietenă. Nici nu știa câți ani are. Timid, cu o mișcare din cap, a negat. Femeia socializa politicos, însă el începea să se gândească la cum ar fi viața cu Nina. Acea prezență feminină plăcută ca un abur roz; era foarte fericit că, în sfârșit, o femeie bună îi aprecia atenția și grija. Uneori venea cu flori, ciocolată. Umană și diplomată din fire, încerca să îi arate prin gesturi impersonale faptul că nu dorește să fie cumpărată sau să simtă că trebuie să dea ceva la schimb. I-a explicat dorința ei – dacă vrea să o ajute, să o facă în continuare, fără așteptări romantice. Dacă nu va putea, ea va înțelege perfect și nu se va supăra.
De atunci, el a înțeles și a continuat să îi fie alături, dar mult mai rece. Într-o seară chiar i-a spus că nu poate veni să îi aducă materialele de pictat. Nina începea să înțeleagă că așa-zisa lor legătură va lua o formă mai puțin prietenoasă.
*
E toamnă. Câinii aleargă după vârtejuri de frunze galbene. Câteva pisici flămânde miaună la trecători. Din vecini vine un miros de plăcintă cu mere. În nopțile friguroase, Nina are crampe; se încalță în fiecare seară cu două perechi de șosete. Pentru că voia să facă economie la gaze, nu mai pornea căldura. Într-o noapte s-a trezit din cauza unui coșmar în care capul îi explodase ca o roșie fiartă. Avea temperatură și transpira. După câteva pastile și multă hidratare, se simțea mai bine, dar începuse să tușească. Febra scăzuse.
L-a sunat pe curier și l-a rugat mieros să vină la ea când poate, să îi aducă paracetamol și un spray nazal. Bărbatul începea să se simtă folosit, dar încerca să își suprime gândurile. Nu o putea refuza pe Nina. De fapt, îi era milă de ea ca la început. Coada de șobolan a dragostei se furișa vag, din nou, în pieptul său.
Nina dormea de la o vreme pe canapea, în sufragerie, ascultând teatru radiofonic sau muzică clasică. Lumea ei se reducea la artă – pictură, lectură și halucinații. Se privea în oglindă, își mângâia trupul și își mărturisea că nu ar putea să i-l ofere cuiva vreodată. Allegro assai se auzea foarte des în apartamentul ei; era îndrăgostită de vioara lui Enescu. Contemplând sunetele, privea ceasul. Zâmbea batjocoritor, ca și când spunea „uite, trăiesc, dar contra voastră. Contra tuturor dar mai ales a ta, Timpule".
Curierul căruia nici măcar nu îi știa numele, acel bărbat cu chipul alb și ochi albaștri, a început să se îngrijoreze pentru Nina. I-a adus pastile, ceaiuri, frcute. Părea stranie, zâmbea mai des, dar nu era un zâmbet fericit, sănătos. Arăta ca o fantomă, cu umerii slăbuți și înguști, și șoldurile late și groase. „Sunt bine", îi spuse ea într-o zi. „Doar că e prea liniște aici, câteodată." Și după ce închidea ușa, își lăsa spatele să alunece pe lemnul rece al ușii; atunci începea să plângă în tăcere.