Un pas… Inca unul… Simt cum resturile imi scrasnesc sub picioare. Sunetul lor innebunitor staruie in urechile mele. Dar nu am ce sa fac, nu pot sa ocolesc “trista mare a durerii”… In jur sunt numai urme ale luptei. Cat poti vedea cu ochii, bucati de moloz amestecate cu sange, cu fecale si cu ambalaje aruncate stapanesc…
Este chiar straniu sa vezi atata murdarie stransa la un loc, si asta intr-un oras atat de mare… Privelistea este pur si simplu ravasitoare. Linistea cristalina imi tiuie in urechi. Sunetele mortii s-au stins, insa mirosul acesteia a invadat deja astfaltul. Cred ca vor trece cateva luni pana cand totul va reveni la normal…
Pustiu… Imensa piata este acum parasita. Poarta veche, primul simbol al acestor miscari de protest straluceste trist, bolnav, scaldata de razele tinere ale soarelui… Pe strazile care dau in piata, spectrul mortii inca bantuie… Oamenii se ascund in case si asculta infricosati ultimele vesti. Nu toti sunt la fel de norocosi… Este o situatie aparte pentru straini. Acestia pot sa priveasca detasat situatia, pot sa analizeze atent “lacrima” care se prelinge pe obrazul unei natiuni ranite!
Frica reprezinta o necesitate in aceste zile in Beijing. Oamenii nu ies din case de frica, iar asta ofera trupelor speciale destul timp sa acopere urmele masacrului…
Insa nimeni nu va putea sa stearga amintirile noastre… A fost o saptamana agitata, o saptamana pe care nu am sa o uit! Am sosit in oras pentru ca auzisem de aceasta manifestare. Vroiam sa vad si eu, sa incerc sa inteleg dorinta unui popor… Vroiam sa vad daca dreptatea are sa invinga “interesele de partid”!
Si am vazut… Cu doua zile in urma, o demonstratie inutila de forta a fost facuta in fata unei lumi meschine! Desi uluiti probabil, oficialii straini, oameni care au stat alaturi de noi in linia intai, martori ai ororilor comise acolo, nu au protestat. S-au multumit sa se retraga! Iar trupele au intrat in forta in studentii care manifestau! Pe 4 iunie, acum doua zile, viata a fost strivita aidoma unei flori... Iar trupurile oamenilor au fost sfartecate de tancuri… In piata aceasta, in fata Orasului Interzis, acesti oameni si-au oferit un loc in istorie… Probabil ca peste ani, lumea isi va aminti de numele Tiananmen si de cei care au murit acolo… Am fost partas la facerea istoriei… Sunt mandru!
Gandurile ma coplesesc… Ma asez in mijlocul pietei. Privesc poarta Tiananmen. Sfidand timpul, o marturie a prosperitatii acestui mare imperiu! Iar acum…
Printre resturi, un trandafir aproape ofilit… Il ridic… Culoarea intensa… Sange… Ating cu degete lichidul… Il gust… Si o lacrima aluneca pe obrazul meu… Este o lacrima de sange… Plang pentru China, plang pentru noi toti…