Drum spre casă contorsionat de potopul de lacrimi. Se sprijină de al treilea să nu cadă în stradă. Fapte bune, rele, bune, rele, rele, rele…. Să se bucure, să se întristeze? Iubirea e la fel de mare, indiferent de răul pe care l-a făcut altora. Mama și frații sunt alții – nu, ei nu i-a făcut niciodată nimic. Pumnii primiți au fost doar din greșeală – „de ce te-ai pus în față, știi că nu te-aș lovi niciodată PE TINE! De ce nu pleci din casă când îți spun? Tu ești singurul lucru bun pe lumea asta…“
Când îl va vedea din nou?

…Noapte adâncă și zgomot de geam spart în camera părinților. Cea mare sare ca arsă, cel mic începe să plângă ascuțit. Al treilea fuge dincolo încă adormit și sare în spatele tatălui. Mă înțep în așchiile de sticlă adunate de pe jos. Imaginea întipărită pe geamul rămas încă în fereastră are forma capului mamei.
Neputința de a o privi pe mama. Doar pumnii îndesați ai celui de-al treilea în spatele tatei…
Capul mamei prăvălite - marfă de măcelărie. Sânge închegat pe tocul scaunului tapițat cu catifea vișinie. Mută, buze subțiri și strânse, ochii închiși, învinețiți, fără lacrimi. Galben de rivanol umple rana sângerie. Doamne, chiar o urăsc pe mama? Dar ea de ce ne înnebunește mereu cu învățatul și curățenia? De ce trebuie să iau mereu numai note de 10? Obsedantă când vine de la serviciu, nimic nu îi convine, mereu spune că tata e beat. Doar că el stă toată ziua acasă. Își bate prietenii la șah, dar măcar ne jucăm cu el, glumește cu noi, ne iubește…Cel mai rău duhnește când bea bere. Greață imensă când insistă să mă pupe pe obraji…Mă șterg în silă cu mâneca și îmi doresc să nu se întâmple din nou…NICIODATÃ NU O SÃ ACCEPT SÃ MÃ PUPE NIMENI!!!…
- Cască ochii, cioburile nu trebuie scăpate pe scări! Și vezi să nu te vadă nimeni! …De unde? De unde mai are mama putere să se mai gândească la ce spun alții despre noi?

Acasă. Sorții decid - a doua și al treilea vor schimba viața mamei și celei mari. Cel mic nu știe decât să plângă, atât, cum să îl care după ei? La fel îl târâseră și la Procuratură să spună că tatăl e violent…Ce sorți… mai ai încredere în ei?
Elevii primesc piureul aburind din mâinile repezite ale mamei. De ce se uită la ei de parcă ar ști?
Sufletul mamei se face covrig…Trebuie să îl aducă de la penitenciar sau de la morgă?
Cea mare e atentă la profa de chimie. Întreabă din ochi, dar află abia în plină stradă…Spunea că își urăște tatăl, totuși urletele împietresc trecătorii… Blondă, frumoasă, ochi albaștri, iubește viața, are succes la băieți… 18 ani și miracolul din corp încă nu a dat de veste… o nouă viață își așteaptă suferința…
Acasă toți cinci. Vineri seara, 17 octombrie 1986. Cea mare are un acces de isterie, mama încearcă în zadar să o convingă să meargă împreună acolo.
- Îl ducem la capelă, nu avem unde în casă…
Fugă haotică pe stradă, mama rezemată de umărul ei mic. Cuvintele rugătoare curg de pe fața inundată de lacrimi:
- Nu am nici un ban….. cu ce? Trebuie să facem totul așa cum se cuvine…
Unchiul lumânărar pune în mâna mamei 1000 de lei…
- Vezi, Dori, din cauza ta a murit, fiindcă l-ai părăsit! Ce te costa o vizită la penitenciar? Îți dădeam eu tot ce trebuia… Cum pot unii așa să își uite părinții…A fost tatăl tău, ce dacă a dat cu cuțitul? Nu vrei decât să fii prima din clasă și atât!
Taximetristul pune banii în mâna vânătă a mamei.
Poartă cu roți, verde, rece, grea, de penitenciar.
Noapte stranie, polițist indiferent: „Nu e nici ziua, nici ora de vizită, nu aveți ceas?“
Sunete dezarticulate, neinteligibile ies din gura mamei. A doua le spune motivul.
- Nu a murit nimeni la noi azi, doamnă!
Fericirea tună peste a doua…„Ce proști, cum să fi putut crede că a murit tocmai tata?“
Polițistul sună undeva și pronunță impersonal numele tatălui.
Cineva îmi pune în mână certificatul de deces: născut 01.10.1947- decedat 13.10.1986. Tat a devenit o bucată de hârtie…De ce nu l-a crezut când a spus că nu apucă 40 de ani? Gânduri confuze, sufletul mamei sfâșiat („văduvă cu patru copii…“). Mila o cuprinde pe a doua. Să dea viața ei tatălui ca mama să nu mai sufere? Poate nu o mai bate din nou...Dar chipul lui a părăsit spațiul memoriei ei…

…Dimineață. Tata și doi prieteni, noi. Jucăm tenis de masă în sufrageria fără mobilă. E destul de amețit, altfel nu l-aș bate la scor... Ne oprim să toarne din nou în pahare lichidul bleu deschis, nefiresc. Greață. Miros de spirt diluat cu apă. Privire cețoasă, rătăcită, confuză: „Știi, drăcușorule, cât te iubesc! De aia te las să mă bați, țiganco!“
Mama îi aruncă prietenii în șuturi afară. Tata o înjură obscen și iar: „Tot te șterg într-o zi de pe hartă!“ Mama e ca un continent, o va acoperi cu oceane?
Vocea, vocea, vocea obsedantă fulgeră sonor în toată casa…
Roșii ca sângele ochii tatei. Mă roagă printre dinți să plec din casă. Imploră: „Nu vreau să fac asta cu tine de față, te rog pleacă la țară…“
Înțeleg că iar vrea să apară în ziare… Oare nu s-a plictisit să fie personaj negativ?
Ochii – când verzi, când albaștri – mint, dar încă îi mai cred. Autobuzul pleacă în mare viteză spre ultima vacanță cu tata…
Cel mic deschide poarta cu sfială. Bunicii nu îl iubesc pentru că nu ia premiul I ca mine…Inteligența primează în fața sufletului sensibil?
- Dori, hai acasă, am rămas doar noi 4…
Nări înțepate de mirosul intens de oțet. De ce am nevoie de descântecul șoptit al bunicii …unde sunt? Figura tatei colindă gândurile – cătușe, picături de sânge pe cuțit….ochii rătăciți… mama în cerșafuri curate… „Doamne, te rog, mai bine să rămân fără tata, decât fără mama…îi cumpăr un bibelou și îi șterg suferința…“ E prima dată când o aleg pe mama…definitiv.

Strigătul mamei se aude înfundat din camera frigorifică a morgăi. De ce trebuie recunoscuți morții? Doar au buletin! Oare moartea îți anulează identitatea?
Deznădejde în ochii fixați pe capacul coșciugului prea mic pentru un corp lungit de moarte. Picioarele atârnă din sicriu. Nu, nu sunt ale tatălui ei, nu, nu…el nici nu are pantofi atât de lucioși…și nici atât pantaloni noi…
„Aveți noroc, doamnă, că mai avem ceva lemn rămas, vă facem la penitenciar sicriul și crucea…“ Dar nu au acolo și măsurile fiecărui deținut? De ce i-au dat sicriul făcut pe măsura altuia? Cum se poate odihni el cu picioarele afară?
Mama uită de capelă. Mașina oprește în fața blocului. Lume buluc. „CINE? CINE?“ „L-au bătut polițiștii, nu vezi că are ochiul vânăt…“ „Fiu-său zice că infarct…“ „Ce insensibilă și Dori asta, mă așteptam să țipe, să plângă…“ „Or avea bani?“
Neorânduială și haos în casa nepregătită pentru eveniment. Sicriu prea lung pentru masa scurtă, dacă se prăbușește de acolo, tata o să meargă din nou în picioare; miros înecăcios de formol, galben, ruginiu și alb de crizanteme, tatăl are acum un orar doar pe frunte…Nu vor mai aștepta nici un tren, nu vor mai merge să hrănească porumbeii…
A doua singură lângă sicriu. Þipete din bucătărie. Mama a desfăcut pachetul primit de la penitenciar. Nici o scrisoare…doar ceapa mare, frumoasă adunată de tată de la muncile agricole de toamnă…
Singură. Respiră calm și controlat lângă fața lui, ca atunci când o constrângea să doarmă de prânz ca să o lase afară la copii.
„Trebuie să se joace din nou cu mine…până la urmă va izbucni în râs fiindcă respir mai repede decât el…“
Tămâie și lumânări în ceață, unghiile mari și murdare de pământ, verigheta ieftină, privighetoare, formol, oțet. „VREAU TATA, VREAU TATA…A mișcat, respiră o dată cu mine, l-am văzut!“
Capete deasupra ei. „Nu o mai lăsați singură acolo…a răgușit de tot…“
Acum trebuie să ducă peste tot cu ea sicriul înnădit. Crucea mânjită cu aurolac de la ușă mereu împreună cu crucea ei. Se învoiește în gând să îi ardă EA păcatele.