Priviți ca niște ciudățenii, ne zbatem pentru cine știe ce, mare ideal; înfruntăm orice obstacol,
doar pentru a strânge la piept îndepărtatul coșmar.

Alungați din societate toți aspirăm spre absolut,
ne frângem coatele pe bănci, învățând!

Tinere generații coboară pe poteci deja bătătorite; căci pe urmele pașilor înaintașilor au dreptul doar la priviri uimite…

De aici, din nepăsare, se naște imboldul de a face doar lucruri ieșite din comun; de aici din strâmtul șir de pași ce au săpat neantul, vrem să tăiem cu fapte firul vieții, abisului special săpat pentru altul.

Să simți că prinzi aripi din dorința de nu mai fi tu, să simți că te-ai propulsat în viitor, și că acum totul este un simplu deja-vu!

Fiorul morții ne urmărește, la orice pas, e-n coasta noastră, frica ne izgonește din arena unde gladiatori suntem etichetați…e rece ochiul ce-ți zâmbește, căci e al treilea din cei doi , el distinge mitul de poveste,
și esența ce-o purtăm în noi…