agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-11-13 | [This text should be read in romana] |
Trenul
Partea I Mergi trenule, mergi ...Trec dealuri È™i câmpii, trec oameni È™i munÈ›i, dar tu mergi înainte...Visezi, trenule, visezi la amintirile tale, dar nu te mai întorci înapoi decât cu alÈ›i călători, cu alte vise È™i gânduri pe care le zbori spre eternul infinit, le alinÈ›i cu vântul tău cel puternic, ca apoi să le arzi cu soarele trecerii timpului. Nimic nu rămâne aÈ™a cum a fost la început. Totul se năruie È™i renaÈ™te, se încălzeÈ™te È™i într-o singură clipă se răceÈ™te ca un neant îngheÈ›at, ca un Pluton mereu la pândă aÈ™teptând răzbunarea. Tu eÈ™ti trecutul È™i prezentul, eÈ™ti prezentul È™i viitorul, eÈ™ti viitorul È™i trecutul, tu eÈ™ti de fapt totul. Nimic nu se poate întrece cu tine, cel ce alergi necontenit È™i răzbaÈ›i tuneluri È™i minÈ›i, adăposteÈ™ti oameni bogaÈ›i È™i săraci, proÈ™ti È™i deÈ™tepÈ›i, fără să le ceri nimic care să se poată compara cu tine... Cu tine a pornit o femeie, o femeie frumoasă È™i plină de speranÈ›e, se vede că totul îi surâde. Pare a fi însărcinată. La gât poartă o cruciuliță din lemn de santal pe care se mai vede încă chipul È™ters al lui Iisus, gânditor È™i rătăcit la clipa când va ajunge în raiul făgăduinÈ›elor. Un anotimp frumos își face apariÈ›ia prin fereastra ta È™i pare că zâmbeÈ™te. Surâsul lui se îndreaptă spre tânăra femeie cu ochii căprui ce pare că-È™i aÈ™teaptă fericită soÈ›ul. După cum priveÈ™te fiecare ochi de apă, ai zice că bărbatul îi e plecat departe È™i nu mai poate de dorul lui. Pe braÈ›e are o carte de rugăciuni pe care o deschide din sfert în sfert de ora. Respiră de fiecare dată adânc È™i se uită pe geamul plin de colb. Frumos colb... * Dar, Doamne, își vede în sfârÈ™it bărbatul pe care-l aÈ™tepta ... E un drăguÈ› student la seminar care o priveÈ™te cu o duioÈ™ie nespusă. - De ce n-ai venit ieri la masă ? îl întreabă ea. - Știi că am avut examen la dogmatică. Nu puteam să renunÈ› tocmai atunci. ÃŽmi place de profesorul ăla È™i pur È™i simplu materia o predă bine. Și amândoi o iau printre copacii verzi ai Gălăciucului. Ea e venită în România cu niÈ™te copii francezi. ÃŽi place È›ara, mai ales că È™tie că aici are rude. Se simte întrucâtva legată de tot ce înseamnă patrie de origine. Și atunci s-a hotărât să vină. Aici, la Gălăciuc, l-a întâlnit È™i pe el, pe viitorul preot, care parcă o aÈ™tepta. Acum se plimbă liniÈ™tiÈ›i, braÈ› la braÈ› È™i-È™i È™uÈ™otesc vorbe tandre, pline de cel mai dulce amor. Eros i-a cuprins. Afrodita le-a oferit mâna ei cea È™ovăitoare, trandafirul cel tandru al unei iubiri atât de frumoase! Și ce minunat ... Doi porumbei alergând pe ramurile dragostei care se întâlnesc întâmplător pe o frunzuliță ce-i trage unul spre celălalt. Ãsta-i amorul! Amorul pe care orice tânăr ar dori să-l cunoască: sincer È™i nepătat. Ei își plimbă trupurile în răcoarea dulceagă a serii È™i nu mai văd nimic. Totul în jur e lipsit de importanță. Atât de scump! Dar timpul trece, trece grăbit spre altă clipă È™i-i desparte. E noapte. Se vor vedea È™i mâine. A doua zi se revăd. Totul o ia de la capăt. Ea a hotărât să rămână în România definitiv. I se pare atât de frumos ... Nimic nu o poate împiedica să o ia de la început, să trăiască aÈ™a cum È™i-ar dori. E grozav! O iubire care pare că nu va pieri niciodată! Căci e mai puternică decât orice! Chiar È™i decât ura neînÈ›eleasă a doua familii care nu s-au cunoscut niciodată. Pentru ei, orice obstacol va fi înlăturat. Dar ce poate fi mai frumos decât amorul? Iubirea de Dumnezeu! Oare îi va cere vreodată Atotputernicia lui sau ei să rupă o relaÈ›ie atât de deosebită? Nu ! Nu, nu, nu! De o mie de ori nu! Ar fi cea mai crudă jertfă pe care ar putea-o cere. Cea mai nesuferită È™i mai tragică. ÃŽntr-o zi, el i-a făcut o propunere: -Ce-ar fi să mergem È™i noi la o mănăstire? Am auzit că e frumos acolo È™i liniÈ™tit. Ne vom ruga împreună pentru viitorul nostru. Și le vom scrie părinÈ›ilor de dragostea noastră. Știu că vor înÈ›elege. Și au plecat! Au plecat la drum într-un tren de BucureÈ™ti până departe, spre cele mai neatinse È›inuturi ale Moldovei pentru a primi binecuvântarea unui duhovnic È™i a bunului Dumnezeu în Care amândoi credeau cu atâta patimă. Au mers mult, mult de tot , dar cine mai poate număra clipele iubirii când acestea par veacuri întregi de patimă È™i eros, eternitate care nu poate fi îndepărtată decât de clinchetul cel obositor al vreunei porta-voci din gară. Oricum ei sunt veseli. Le plac amândurora călătoriile È™i ar da orice să poată pleca tot timpul împreună spre o nouă aventură. Natura li se pare încântătoare. Nimic nu se poate compara cu pădurile de tei ale Moldovei, Moldova lui Ștefan cel Mare, a lui Petru RareÈ™, Moldova domniÈ›ei Ruxanda, care-È™i sacrifică iubirea pentru ea, în sfârÈ™it, Moldova fanarioÈ›ilor È™i turcilor care o jefuiesc de tot ce înseamnă bani, dar care lasă aÈ™a cum a fost, natura, cu cerul ei cel senin È™i cu aerul rece al dealurilor acoperite de cele mai frumoase flori, de unde stă câte-un clopoÈ›el de privighetoare, cântând povestea acestor locuri neasemuite. ÃŽntr-un astfel de paradis se află mănăstirea lor. E minunată! * -PăziÈ›i-vă de diavol! Iertarea È™i uitarea de sine sunt singurele arme secrete! Corul cântă neîncetat „ Doamne miluieÈ™te". Este o slujbă cu har. Totul are parcă sens. ÃŽn ochii tuturor părea că a intrat adevăratul Duh Sfânt invocat de atâtea ori în timpul slujbei de sfinÈ›ire. Cei doi îndrăgostiÈ›i stau retraÈ™i È™i se roagă. Se roagă cu lacrimi. Au primit răspunsurile de la părinÈ›i, care, nu se È™tie de ce, le sunt categoric împotrivă. Se urăsc de la distanță È™i se acuză reciproc. Băiatul pare că nici nu mai ascultă slujba, atât e de absorbit în rugăciune. ÃŽn sfârÈ™it învățăturile lui au fost puse în practică. Tot trupul devine o rugăciune, o scrisoare către Dumnezeul cel Atotputernic, către Sfânta Treime, pe care o venerează de fiecare dată când se duce la biserică È™i de fiecare dată când meditează. Deodată face ochii mari È™i ascultă: i se pare că a fost izolat, că pluteÈ™te. Vede o lumină puternică în mijlocul căreia o voce pare a-i spune: „Iată harul Domnului!" Tânărul se bucură. Aude multe È™i totuÈ™i continuă să repete fierbinte: „Doamne Dumnezeul meu, binecuvântează cu harul Tău Atotputernic dragostea noastră." „Doamne Dumnezeul ..." ÃŽn negura gândurilor pătrunde glasul cel cald al preotului care săvârÈ™eÈ™te liturghia: - Cei ce vor să se spovedească pot s-o facă între două È™i patru. Baiatul È™i fata se ridică în acelaÈ™i timp să sărute icoanele. Nici n-au È™tiut când a trecut timpul. Ochii le sunt umflaÈ›i de plâns. Biserica este goală. Părintele iese încet fără măcar a încerca să le tulbure ruga. Este ora două. Se face molifta. Doi tineri, băiatul È™i fata de la slujbă, aÈ™teaptă să se spovedească. Sunt ultimii. Din toată mulÈ›imea de oameni au mai rămas doar ei. -Știu ce vă doare. Dar Dumnezeu are grijă de toate. Vă sunteÈ›i dragi È™i părinÈ›ii nu vă lasă să vă luaÈ›i. RugaÈ›i-vă la Dumnezeu, că poate să nu mai fie atâta ură intre familiile voastre. Prin post È™i rugăciune, È™i dac-o vrea Dumnezeu, se rezolvă toate. Tinerii se privesc miraÈ›i. De unde È™tie preotul ce au ei să-i spună? E un mister pe care, oricât ar încerca, nu pot să-l dezlege. Se spovedesc. -Am greÈ™it, părinte! Am greÈ™it față de părinÈ›i, că i-am supărat. Da' nu pot, nu pot să renunÈ› la dragostea mea pentru el; mă depășeÈ™te. Și am fost mândră, părinte! C-am zis că n-o să-mi zică ai mei niciodată "nu", È™i nu m-am rugat la Dumnezeu decât acum! -Am greÈ™it, părinte! spune băiatul. Am greÈ™it, că eu îi promisesem lui Dumnezeu că mă călugăresc. Mi-a dat pe tata înapoi când eram mic. Am zis că moare de cancer È™i i-am promis că dacă mai trăieÈ™te mă închid într-o mănăstire. Dar acum nu pot să mă mai È›in de cuvânt, cu dragostea asta. Și în plus îmi mai È™i place! Nu pot să mi-o scot din inimă. Preotul rosteÈ™te rugăciunea de dezlegare È™i apoi intră-n altar. Copiii aÈ™teaptă neclintiÈ›i să iasă pentru a-i mulÈ›umi. Dar nu mai iese. Ei pleacă liniÈ™tiÈ›i la chilii, poate-l vor întâlni pe undeva pe acolo. -E aÈ™a blând preotul ăsta bătrân! N-am crezut niciodată că după ce te spovedeÈ™ti poÈ›i să te simÈ›i aÈ™a de bine. Mi-a zis să È›in post È™i să mă rog continuu, că poate ni se rezolvă! -Avea aÈ™a, o sclipire cam ciudată în ochi, parcă nu era de pe-aici. Părea plin de har. N-am mai văzut pe nimeni atât de absorbit în rugăciune. E o bună pildă pentru preoÈ›i. -Avem la È™ase iar slujbă până dimineață! Stăm? -Stăm, cum să nu! Doar de-aia am venit aici, aprobă ea. La mănăstire nu-È™i permit să arate că sunt doi îndrăgostiÈ›i, deÈ™i, fără să vrea li se citeÈ™te pe chip. ToÈ›i se uită la ei cam ciudat È™i cu zâmbetul acela, ca È™i cum ar fi cei mai norocoÈ™i oameni de pe pământ. Ei aÈ™teaptă însă slujba de seară ca să se poată ruga din nou împreună. Aici le place; e liniÈ™te È™i pace È™i nici chiar dragostea lor, oricât de puternică, nu poate răzbi într-un astfel de loc. Pur È™i simplu se simt liniÈ™tiÈ›i, împăcaÈ›i cu gândul că părinÈ›ii nu vor să le accepte partenerul de viață. Dar de îndată ce ies din curtea locaÈ™ului, patima reîncepe brusc; neliniÈ™tea creÈ™te să le spargă pieptul; câteodată simt chiar că-È™i urăsc părinÈ›ii, atât le e de ciudă că nu pot să ia în considerare părerea lor ca adulÈ›i. Dar ei È™i-au jurat să fie împreună pentru totdeauna. Sa depășească orice obstacole. Și de câte ori sunt la slujbă, deÈ™i se simt împăcaÈ›i cu ei înÈ™iÈ™i, lacrimi le curg pe obraz pentru părinÈ›ii care nu vor să le recunoască dragostea. Nu au crezut nici unul, nici altul că va exista vreodată o asemenea iubire atât de trainică în realitate. Tot ce auziseră erau poveÈ™ti, poveÈ™ti frumoase cu drame È™i nu È™i-ar fi dorit ca È™i iubirea lor să devină o astfel de tragedie care nu aduce nici un folos. Acum aÈ™teaptă liniÈ™tiÈ›i vecernia. Speră că măcar îl vor reîntâlni pe preotul duhovnic. Vor să-i vorbească mai pe larg despre dragostea lor. Dar el nu vine. E un alt călugăr, pare-se stareÈ›ul mănăstirii, care oficiază slujba. Nu pare atât de frumoasă ca mai devreme. Oricum, sunt hotărâți să afle cine e preotul de dimineață pentru a-i mai mulÈ›umi o dată de sfaturi. I-a liniÈ™tit. Un nou cor cântă „ Doamne miluieÈ™te ", o altă mulÈ›ime de credincioÈ™i rostesc împreună „Tatăl nostru" È™i „Crezul", nimic nu se mai compară cu slujba de mai-nainte. Speră să-l mai audă o dată măcar pe acel călugăr cântând. Avea ceva de-a dreptul îngeresc în glas È™i-n priviri. De dimineață fusese părintele Antonie, un călugăr venit de la o altă mănăstire acum câteva luni. ÃŽl vor găsi cu siguranță în chilia de după arborii de magnolie. Tinerii își îndreaptă paÈ™ii cadenÈ›aÈ›i spre încăperea indicată. E o cămăruță ciudată, săpată parcă într-o stâncă È™i acoperită de ierburi. E plina de muÈ™chi. ÃŽnăuntru, cineva se spovedeÈ™te. Se aud de după ușă întrebările clare ale duhovnicului. Și totuÈ™i, vocea li se pare necunoscută. E prea vioaie, prea tinerească. Glasul pe care-l È™tiu ei era mai blând, cel puÈ›in mai gros È™i mai lent. Părea să nu fie acelaÈ™i cu cel de mai devreme. ÃŽn sfârÈ™it chilia se eliberează. ÃŽndrăgostiÈ›ii intră. PereÈ›ii sunt acoperiÈ›i de icoane È™i picturi făcute de predecesorul lui. Undeva, lângă perete, pe o măsuță din lemn de tei, anacronic cu vârsta chiliei stă un ceas electronic, răguÈ™it parcă de cântatul de dimineață. Dar călugărul nu este acelaÈ™i. -Cu ce vă pot ajuta? -Am venit, părinte, să-l căutam pe cel care-a făcut slujba de dimineață È™i a spovedit! -Eu am fost! VreÈ›i să vă spovediÈ›i acum? -Ne-am spovedit! -Nu, v-aÈ›i rugat È™i-n timp ce eu spovedeam. Vă rugaÈ›i frumos! -Dar nu se poate, părinte! spun ei, la biserică ... un călugăr bătrân ... cu barba albă È™i lungă, cu un glas blând ... El ne-a spovedit! -Afară de stareÈ› È™i de cel de dinaintea mea în chilie, nu e nimeni bătrân. Tinerii devin neliniÈ™tiÈ›i. -MulÈ›umim, părinte! Simt că nu mai înÈ›eleg nimic. Undeva, într-un colÈ›, lângă un arbore, un mormânt. După crucea de lemn se vede că e proaspăt. Un tablou vechi stă mărturie pentru trecerea în neființă a celui pe care-l reprezintă. ÃŽndrăgostiÈ›ii îl recunosc pe călugărul de la slujbă. Se închină miraÈ›i È™i trec mai departe. Ce semn poate să fie ăsta? Se întorc grăbiÈ›i în chilia părintelui Antonie È™i-i povestesc ce li s-a-ntâmplat. -Se zice că era un sfânt; încă din timpul vieÈ›ii avea miros de moaÈ™te! Mai rămâneÈ›i câteva zile pe la noi, poate o să vă fie mai bine! Cine È™tie ce semn de la Dumnezeu era ăsta? Perechea hotărăște să rămână. Va fi o perioadă de post È™i rugăciune neîncetată. Ce mult le place aici! Se simt departe de toate grijile È™i necazurile lumii. Un rai. E È™i frumos aici; e curat È™i plin de flori; în fiecare dimineață călugări îngrijesc de locul lor, poate pentru că-l iubesc pe Stăpânul Cerului mai mult decât pe ei înÈ™iÈ™i, de aceea e atâta liniÈ™te peste tot. Se simte pur È™i simplu har în aer. Ce minunat! „Doamne Dumnezeul meu, protejează tot ce ai lăsat pe pământ!" Vocea se aude din depărtare È™i se repetă. ToÈ›i se întorc miraÈ›i! De fapt numai cei doi par a o auzi. Restul privesc spre clopotniță pentru a admira cum bate toaca. Se zice că cine-o ascultă pentru prima dată, nu va uita locul acela. E frumos È™i liniÈ™tit acum! Slujba s-a terminat, dar cei doi continuă să se uite mirat, neînÈ›elegând minunile care s-au petrecut cu ei. Seminaristul cumpără o carte de rugăciuni cu chipul Maicii Domnului pe care-o dăruieÈ™te tinerei lui logodnice. Se îmbrățiÈ™ează amândoi duios È™i se duc la culcare. DeÈ™i nu È™i-au mai putut exprima dragostea, inimile lor au devenit È™i mai înfocate de patimă. Se pare că Dumnezeu le stă alături È™i îi ocroteÈ™te. Iar iubirea lor dăinuie pentru totdeauna în două inimi tinere È™i fericite că stau împreună. Și amândoi, îmbrățiÈ™aÈ›i sub clar de lună, în pădurea de tei, aÈ™teaptă revărsarea dimineÈ›ii... Peste ei, ca un torent de lumină, se varsă harul dumnezeiesc È™i-i sfinÈ›eÈ™te. De acum trenul zboară înapoi spre BucureÈ™ti, unde tânărul seminarist va învăța pentru examenele ce i-au mai rămas. * Plecarea de la mănăstire a însemnat o nouă etapă în dragostea lor pătimașă. ÃŽn timpul examenelor, cei doi se gândeau unul la altul È™i-È™i transmiteau gânduri de încurajare, care-i făcea să tresară la fiecare mesaj receptat. Doi tineri care nu È™tiau decât că menirea lor e să fie împreună. Nu se mai gândeau nici la împotrivirile părinÈ›ilor, nici la jurămintele făcute de copii. Dragostea îi toropea încetul cu încetul È™i orice împotrivire avea efecte catastrofale pentru ei. Fără să È™i-o dorească vreodată, ei pur È™i simplu se influenÈ›au. Din nou plimbări în aer liber pe lac, sărutări lungi încurajate de frumoasa zeiță Venus, din nou zâmbete È™i speranÈ›e. Nici o clipă n-ar fi putut fi despărÈ›iÈ›i. Li se părea că cerul a luat foc, că nimic nu-i face să se simtă mai liberi decât o clipă de iubire. Uneori le scriau părinÈ›ilor È™i încercau să-i convingă de un fapt împlinit. Indiferent de părerea acestora, tinerii urmau să se căsătorească. Le plăcea foarte mult timpul împreună, tocmai pentru că erau amândoi, braÈ› la braÈ›, trup la trup, își simÈ›eau fiecare atingere cu o voluptate nemărginită. Și câte nopÈ›i nu È™i-au împărtășit gândurile ascunse, câte zile stăteau ore întregi sărutându-se din priviri...Era o adevărată plăcere carnală de a-È™i împreuna mâinile È™i de a È™i le pune pe piept aÈ™teptând parcă o îngăduință cerească. Dar într-o zi s-au hotărât să plece la părinÈ›ii lui. Ar fi fost de-a dreptul imposibil ca ei să n-o cunoască pe aleasa inimii. el o vedea ca pe o zână, ceva atât de bun È™i de frumos, încât cu nimic nu se putea compara. era, în închipuirea lui, ceva între real È™i imaginar, mai presus decât orice trup omenesc. Și fiecare atingere i se transforma într-o umbră de crin, o atingere suavă È™i tandră a unei iubiri neîncepute È™i nesfârÈ™ite. Uneori aveau impresia că se cunosc de-o veÈ™nicie, că au trăit împreună în alte împrejurări È™i totul li s-a năruit. Au trăit cu gândul unui amor neîmplinit, atât de neîmplinit, încât viaÈ›a lor s-a sfârÈ™it odată cu el. Iar acum erau convinÈ™i că trebuie să facă ceva pentru ca destinul să-i unească o dată pentru totdeauna. Și au plecat. Au plecat la părinÈ›ii lui, la BraÈ™ov; BraÈ™ovul cu ale lui peisaje de neuitat, cu a lui Biserică Neagră care străjuieÈ™te oraÈ™ul cu interiorul său de-a dreptul sublim È™i impunător, care te face să-ti pleci fruntea amintindu-È›i că te afli în casa Domnului. Tatăl era librar, iar mama fusese învățătoare. Amândoi se cunoscuseră într-o mănăstire È™i atunci au È™tiut că totul se va schimba în viaÈ›a lor. A fost o dragoste la prima vedere. Amândoi erau înstăriÈ›i aÈ™a că părinÈ›ii au fost de acord din prima clipă. Cine li s-ar fi putut împotrivi afară doar de Dumnezeu, dar È™i Acesta i-a lăsat în pace să-È™i vadă de dragostea lor. Mai apoi au făcut un fiu care astăzi le face probleme că vrea să se-nsoare cu franÈ›uzoaica. Dar în primele zile ale lui aprilie, fiul i-a adus în casă viitoarea noră. Au fost discuÈ›ii aprinse. Nici unii nu voiau să cedeze. PărinÈ›ii ar fi avut altă pretendentă, mai bogată È™i mai distinsă, spuneau ei, la candidatura de soÈ›ie È™i noră; băiatul își apăra dragostea, iar fata nu spunea nimic; absolut nimic; nici n-ar fi È™tiut ce să zică, într-o situaÈ›ie atât de complicată. Dar ceea ce ar fi trebuit ceilalÈ›i să-nÈ›eleagă, era că ei se iubeau È™i oricât ar fi încercat să omită ar fi fost imposibil. Era partea cea mai importantă. * Of, trenule, fugi ca un apucat È™i laÈ™i în urmă de toate. Uneori nici nu È™tii ce laÈ™i, poate atâta durere È™i întristare, încât totul se transformă într-o mâzgă de tristeÈ›e, acoperind cerul È™i aÈ™a înnorat de necazuri È™i lacrimi. Dar tu fugi, trenule, fugi È™i nu priveÈ™ti niciodată înapoi, nici o secundă nu È›i se pare preÈ›ioasă încât să te întorci È™i să tragi cu coada ochiului la pasagerii pe care i-ai debarcat prin È›inuturile traseelor tale. Și fiecare dintre cei rămaÈ™i își schimbă gânduri È™i idei, văd mereu noi pasageri cu care merg la destinaÈ›ie. Tu nu È™tii niciodată unde ai capăt, căci tu mergi È™i apoi te întorci ca un perpetuum mobile, fără cărbune, ci doar cu amintiri. AÈ™a îți place, trenule, să-È›i aduci aminte de tot È™i să reiei poveÈ™ti de mult întâmplate, cu personaje vechi dar pudrate de machiorul timp diferit pentru fiecare secol. Și tu mergi, mergi mereu cu aceeaÈ™i privire nepăsătoare. Iar acum te-ai oprit la o staÈ›ie. Din nou femeia repetă cu foc o rugăciune .Din nou priveÈ™te geamul cel plin de colb. Și e puÈ›in schimbată. Privirea i s-a mai îmblânzit. I se pare că viaÈ›a a lovit-o crunt exact acolo unde se aÈ™tepta mai puÈ›in. Pe fereastra ta, primăvara mai stăpâneÈ™te o bucată oacheșă de pământ, arată È™i fragedă. Are pe deasupra un covoraÈ™ de iarbă È™i de flori. Arborii până acum goi au căpătat muguri din ce în ce mai sprinteni È™i mai vioi care pocnesc într-un zgomot greoi. Și totuÈ™i începe să plouă. * Femeia stă acum la o mănăstire. De data aceasta nimic nu o mai poate liniÈ™ti. De fiecare dată când merge la slujbă i se face rău È™i plânge cu sughiÈ›uri amare. TânjeÈ™te după liniÈ™tea vieÈ›ii . Cât È™i-ar dori să poată fi din nou împreună cu alesul ei?! Și pe zi ce trece dorul i se face mai mare, cu fiecare clipă timpul îi descompune inima È™i aÈ™a destul de fărâmiÈ›ată. MăicuÈ›ele o înconjoară È™i încearcă s-o liniÈ™tească. O chilie mică, plină cu icoane îi este adăpostul. Dar rugăciunea ei este iubirea; sufletul ei tânjeÈ™te după amorul pierdut; ea vrea să-l recapete È™i nu È™tie cum; nopÈ›i întregi le petrece plângând È™i rugându-se, în post È™i rugăciune, în speranÈ›a că poate să-È™i mai revadă vreodată iubitul. „Doamne Dumnezeul meu, ajută-mă să-mi regăsesc iubirea. „Și i se pare că vede întregul drum al rugăciunii, de la îngerii care-o transportă către ceruri, până la Iisus cel îndurător de pe cruciuliÈ›a lui. I se pare un chin că mai trăieÈ™te È™i doar dorinÈ›a de-al revedea încă o dată pe cel dorit o face să rămână în viață. Deseori are adevărate crize, care-o fac să-È™i piardă pur È™i simplu minÈ›ile, să tânjească până nu-È™i mai găseÈ™te în fire nimic din ce-a fost între ei doi. Și atunci cade albă ca varul pe podea, ca posedată de vreun duh necurat ce nu-i cruță nici o secundă, trup È™i suflet. Ochii i se fac dintr-o dată albi, se împăienjenesc È™i nu-È™i revine decât târziu, înconjurată de măicuÈ›e care-o împresoară cu ulei de busuioc È™i de levandă. dar, atunci se vede alergând. Aleargă continuu spre o lume necunoscută, atât de necunoscută încât îi e teamă să privească-n jur. Simte că are în ea o călăuză care nu se va opri până nu-È™i va atinge scopul. Și câte leacuri n-a încercat! Câți medici n-au venit s-o vadă ca apoi dintr-o singură privire să-È™i arate dispreÈ›ul cel mai adânc pentru o boală pe care n-au cunoscut-o niciodată, pe care n-o găsesc în nici un tratat de medicină. PreoÈ›ii spuneau că e posedată È™i i-au făcut patruzeci de slujbe pentru a scoate din ea demonul. Nimic nu a reuÈ™it. Ea avea în continuare crize din ce în ce mai puternice, câteodată începea chiar să delireze, să pronunÈ›e un nume necunoscut, pe care nimeni nu-l mai auzise până atunci . Alteori, când somnul reuÈ™ea s-o toropească încetul cu încetul, se trezea singură, cu trupul dezvelit ca la atingerea unui înger care-i dă de veste. Și i se părea că vede o floare strălucind bucuroasă în aerul răcoros al nopÈ›ii. Doar ea È™tia ce se întâmplă È™i de ce i se întâmplă niÈ™te lucruri pe care n-ar fi trebuit să le pătimească. ÃŽl iubea până la nebunie. Chiar È™i în cele mai groaznice deliruri, se gândea tot la el. Noapte de noapte candela rămânea aprinsă lângă pat È™i, deÈ™i se credea a fi posedată, flacăra aceea minusculă se menÈ›inea până dimineaÈ›a arzând atât de frumos, încât părea imposibil să fie vreun duh în ea. Și totuÈ™i nimeni nu reuÈ™ea să-i dea de leac. Se topea din picioare. Până când într-o zi s-a văzut ieÈ™ind din pădure un călugăr bătrân, cu barbă albă È™i cu voce îngerească. Părea că pluteÈ™te deasupra uscatului È™i că aerul îl cuprinde È™i-i dă putere. A deschis uÈ™a chiliei È™i i-a È™optit nenorocitei ceva la ureche. Ea a tresărit, s-a-nseninat È™i de-atunci parcă se simÈ›ea mai bine. Dar nu putea vorbi cu nimeni. Părea că glasul i-a fost luat dintr-o dată. Oricum inima îi era liniÈ™tită, atât de liniÈ™tită încât nu mai avea nici cele mai mici semne de boală. Totul se transformase într-o fericire deplină. Chipul său angelic strălucea. Și în timpul slujbei, ochii i se cufundau în orbite ca È™i cum vorbea cu cineva pe care numai ea avea putere să-l vadă. Se simÈ›ea la spovedanie, căci brusc lăsa capul în jos È™i ochii începeau să i se umezească. Plângea. Dar asta o făcea mai frumoasă. Atât de frumoasă încât oamenii veneau s-o privească asemeni unei statui, cu braÈ›ele gingaÈ™e, albe, faÈ›a mică, plină de un zâmbet pe care parcă îl catifela o petală de trandafir roÈ™u, simbol al iubirii. Vedea în depărtări. Dar era fericită. MăicuÈ›ele stăteau acum mai liniÈ™tite, mult mai liniÈ™tite. De la un timp începuse să se trezească cu mult mai devreme. Făcea tot ce se poate, dar mecanic, ca È™i cum încerca să scurgă nisipul unei clepsidre pentru a-l grăbi să ajungă la destinaÈ›ie. AÈ™tepta din ce în ce mai agitată dar mai fericită. După fiecare slujbă se ducea la poartă È™i privea în depărtări. Ce calde i se păreau dimineÈ›ile când vedea un soare roÈ™u ca iubirea ce o purta în ea pentru vecie! Ar fi vrut, câteodată, ca focul s-o mistuie toată, s-o ardă aÈ™a cum o ardea fiecare dimineață petrecută departe de el. Visele i se încruciÈ™au È™i îl arătau călare pe un cal mare È™i alb, trecând o apă limpede, de cleÈ™tar. ÃŽntr-o zi a visat chiar mai mult; a visat că el își pusese o coroană pe cap È™i o numea întruna „domniÈ›a mea". Abia mai târziu È™i-a dat seama că erau cununiile care-i făceau rege È™i regină peste inimile È™i dragostea lor. Se simÈ›ea unită cu el în faÈ›a lui Dumnezeu. Mai avea uneori accese de furie nebună în care își ura soarta, dar își revenea repede gândindu-se la călugărul cel bătrân cu glas de înger. AÈ™tepta cu nerăbdare ziua Sfântului Andrei. Știa că atunci va veni el, alesul pe care l-a aÈ™teptat luni de-a rândul. N-a scos o vorbă către bietele călugăriÈ›e care-o credeau încă o fetiÈ™cană apucată de friguri. Se temea însă cel mai mult ca nu cumva, în despărÈ›irea aceasta de iubitul ei, să nu-l fi apucat vreun gând de remuÈ™care față de legământ, să se călugărească. Ar fi fost piedica de neînlăturat între ei. Singura È™i poate cea mai puternică. La mănăstire ajunsese trimisă de la un spital de lângă BraÈ™ov unde nu-i mai dăduseră nici o È™ansă. Dar maicile au îngrijit-o cum trebuie È™i au salvat-o. De atunci îl aÈ™tepta pe el, de care nu mai È™tia nimic. Ar fi vrut să È™tie motivul pentru care el a părăsit-o È™i nu s-a mai interesat de ea. De asta È™i de dragul iubirii număra pe pardoseala chiliei zilele rămase până la Sfântul Andrei. Mai spera încă într-o minune dumnezeiască aÈ™a cum îi vestise călugărul. ÃŽncă îl iubea cu cea mai pură patimă. Când se gândea la el, ajunsese să-l simtă aproape, îi părea uneori chiar că-i atinge faÈ›a, albă È™i tandră, iar el îi spune mereu „iubita mea". Se legase de el mai mult chiar decât de propria persoană. Știa că nu mai are de ce trăi. Singurul motiv al vieÈ›ii sale ar fi fost iubitul pe care-l aÈ™tepta cu atâta înflăcărare, sperând într-o minune. Iar undeva, într-un alt colÈ› de È›ară, în Moldova, un tânăr murmura rugăciuni de dezlegare. Spera că Dumnezeu îl va ierta că nu-È™i È›ine legământul. Era mult prea ataÈ™at de cea pe care nu o văzuse de câteva luni È™i nu mai putea de dorul ei. Ar fi dat orice să o revadă, până È™i viaÈ›a i se părea un preÈ› prea mic pentru o clipă cu ea, atât de mic, încât se simÈ›ea robul ei pe vecie. Iubirea îi năpădea cele mai mici unghere ale sufletului, îl inunda È™i apoi îl lăsa cu ochii aÈ›intiÈ›i spre geam aÈ™teptând minunea ca el s-o revadă. Venise la mănăstire unde-au fost prima dată amândoi, sperând într-o liniÈ™tire sufletească. Dar spiritul lui umbla liber, pe cărări de munte, fiecare colÈ›iÈ™or, fiecare tufiÈ™, întreba pe fiecare animal dacă n-a văzut vreo fată pe acolo pe unde se duc ele. Iar lupii È™i urÈ™ii îi răspundeau nu. Vulturii spuneau că n-au văzut niciodată o fată È™i nici nu È™tiu cum o arăta. Râșii È™i cerbii negau într-un glas. Copacii spuneau că de sute de ani nu mai îndrăznise picior de om să le tulbure liniÈ™tea. Și i-a venit ideea să-ntrebe pe furnici. O singură furnică a putut să-i spună ceva de o „frumoasă adormită". Nimic mai mult. Se afla într-o mănăstire È™i-l aÈ™tepta pe PrinÈ›ul cel Fermecat să vină È™i s-o salveze dintr-o-nchisoare în care stă de sute de ani .Dar de ce o numea Frumoasa Adormită, zadarnic a încercat tânărul să afle, era imposibil! Și visul său se încheia cu ruga fierbinte către Dumnezeul cel Atotputernic, ce zace în colÈ›urile cerului È™i veghează asupra lumii. După ce se trezea, căuta degeaba să înÈ›eleagă ce poate visul să reprezinte. ÃŽntr-o noapte, i s-a părut, în timp ce intra în biserică, i s-a părut că vede pe Sfântul Andrei spunându-i: „Du-te, sub ocrotirea mea, la BraÈ™ov. Acolo o vei găsi pe Frumoasa Adormită. „I se părea ciudat ca tocmai un sfânt să vină să-l vestească. Și dacă nu era adevărat? Dacă mintea lui bolnavă încerca doar să-i dea speranÈ›e amare? Dar chiar È™i aÈ™a, speranÈ›ele trebuie verificate. A cerut voie stareÈ›ului È™i a plecat la BraÈ™ov. A plecat cu trenul de dimineață. Voia să fie luat drept un simplu pelerin căutând pacea cerească. La fiecare mănăstire întreba dacă n-au văzut--o. Și întreba degeaba. La toate mănăstirile la care a fost, nici una nu găzduise vreodată o astfel de femeie. Era ostenit. Dar osteneala i se vedea pe trup mai ales din cauza dragostei; nu mai simÈ›ea nici somn, nici foame, ci doar sfârtecarea sufletească a iubirii È™i a dorului, ca doi îngeri care nu È™tiu cum să se regăsească unul pe altul È™i să-È™i adjudece fiecare părticică de inimă umană. Dar ce putea fi mai groaznic de atât? Ce putea fi mai dureros decât să speri È™i să-È›i vezi speranÈ›ele zădărnicite? Era o iubire care de-acum îl măcina mai mult decât ura părinÈ›ilor contra sentimentelor proprii. Seara era ploioasă. Nori negri se adunau pe cerul cu o clipă mai înainte senin È™i-È™i cerneau lacrimile către pământul uscat. El stătea pe o bancă, într-un parc È™i încerca să-È™i găsească un adăpost. Ploua cu găleata È™i în plus o vijelie puternică părea să smulgă totul din temelie. Arborii abia mai puteau să-È™i mai È›ină trupurile lor în pământul mocirlos. Era ud leoarcă. O răpăială puternică È™i totul s-a terminat. Dar apa a rămas în continuare pe alei. Prin ochiul mic de lac credea că zăreÈ™te ca-ntr-o oglindă o altă parte a parcului, de fapt numai o cruciuliță, o cruciuliță ce îi era cunoscută, ca aceea dăruită iubitei. Era nebun de amor. Atât de nebun încât nici nu-È™i dădea seama că picioarele aÈ™teptau un aÈ™ternut cald pentru a se dezumfla. A mers pe toate aleile pe care le vedea. Și undeva, lângă un tei bătrân, cu frunzele rubinii stând încă pe coroana lui cea veche, o siluetă se zăreÈ™te murmurând. Era trecut de miezul nopÈ›ii. -Ce faci acolo? întreabă el. -Sper să mi se întoarcă iubirea. Am pierdut-o acum câteva luni la BraÈ™ov, în BraÈ™ovul acesta pe care acum îl urăsc că m-a despărÈ›it de tot ce mai era de trăit pe lume; era vocea unei fete. -Și eu am pierdut pe cineva aici. Aveau tendinÈ›a să se apropie unul de altul. Parcă o forță nevăzută îi aducea la o distanță din ce în ce mai mică .Nu È™tiau ce-i aÈ™teaptă. Fără să vrea s-au aruncat unul în braÈ›ele celuilalt È™i au început să plângă. Abia atunci È™i-au dat seama că în sfârÈ™it au reuÈ™it să se regăsească. Plângeau de fericire È™i nu reuÈ™eau să mai spună decât un simplu " te iubesc" pe care inima îl repetase de mii de ori în timpul despărÈ›irii. Buzele li se uneau încă o dată într-un sărut pe care l-au dorit cu înfocare. Nici nu mai È™tiau că s-a făcut ziuă È™i că ploua cu găleata în parc. Pentru ei, singurul lucru care conta era regăsirea. SimÈ›eau că au pătruns într-o altă lume, o lume a dragostei eterne pe care nimeni nu o poate distruge; o planetă pe care au creat-o chiar ei cu propriile sentimente È™i pe care oricât s-ar chinui cineva s-o găsească ar fi imposibil; pentru că ea stă ascunsă între două universuri, între două inimi ce bat la unison cântând amorul veÈ™nic. Și È™i-au adus aminte că era 30 noiembrie, Sfântul Andrei, care-i unise È™i făcuse ca dragostea lor să înflorească din nou, din ce în ce mai mult, din ce în ce mai frumos, ca un trandafir roÈ™u pe timp de vară. Dar erau fericiÈ›i. Binefăcătorul lor zâmbea în ceruri alături de călugărul pe care-l trimisese drept mesager. N-au uitat tinerii de Sfântul Andrei, i-au adus mulÈ›umire È™i-au plecat la mănăstirea ei să-È™i ia hainele È™i să se ducă în lume, acolo unde nu mai poate nimeni să se împotrivească iubirii pe care cerurile o aprobă. Și-au plecat undeva departe de BraÈ™ov, căci nu voiau să mai revadă o dată oraÈ™ul care i-a despărÈ›it È™i i-a unit, cu atât mai mult să locuiască în el nu-È™i doreau. El È™i-a terminat studiile în BucureÈ™ti, iar ea muncea ocazional pe la vreun chioÈ™c de ziare pentru a-l ajuta pe el să ducă facultatea până la capăt. Iar dacă nu exista iubire, atunci nu ar fi avut nici o È™ansă. Sacrificiile erau enorme, căci banii puÈ›ini .Dar n-au stat aÈ™a decât un an sau doi. El a fost trimis preot într-o comună din Ardeal, bogată È™i plină de oameni credincioÈ™i. I-a fost uÈ™or să propovăduiască într-un sat în care oamenii credeau cu evlavie în Dumnezeu. De ajuns un cuvânt È™i toÈ›i sătenii săreau în ajutor. Ea a urmat studii la fără frecvență, pentru a avea grijă de gospodărie. Nu câștiga mult, dar era fericită. Știa că trebuie să-i mulÈ›umească lui Dumnezeu că a făcut dragostea lor posibilă. Nici nu voiau să se întrebe cum de au reuÈ™it să se despartă. Le era pur È™i simplu teamă de a răspunde. ÃŽntr-o zi, ea a avut un proces greu, greu de tot. Un hoÈ› profanator de morminte a fost prins în timp ce jefuia cavoul unui om bogat. A fost imediat închis È™i trimis în judecată. A durat mult, deoarece omul susÈ›inea că intrase pentru a prinde pe adevăratul hoÈ›. Dar cum ar fi putut dovedi dacă făptaÈ™ul nu ar fi mărturisit? Ea era apărarea. Judecătorul aÈ™tepta liniÈ™tit să dea sentinÈ›a. Ea își È›inea pledoaria finală. Știa că bietul om va fi găsit vinovat. Nu avusese nici o probă concretă prin care să dovedească nevinovăția lui. Adusese oameni din sat care să spună cât era de cinstit. Dosarul penal nu exista, era înfăptuit pentru prima dată, dar tot rămânea întrebarea ce căuta în acel cavou. Era adevărat că nu fusese prins cu nimic asupra lui È™i totuÈ™i, de ce a fugit când a fost strigat să rămână pe loc? A fost cazul pe care l-a pierdut È™i È™tia de la început că aÈ™a va fi. Dar a lucrat mai apoi cu poliÈ›ia. Au reuÈ™it să ia amprentele de la locul faptei È™i s-a dovedit că erau ale unei alte persoane decât a acuzatului. BineînÈ›eles, justiÈ›ia È™i-a cerut scuze, iar făptaÈ™ul a fost pedepsit. De atunci a rămas ca fiind cel mai bun avocat din oraÈ™, care se implică foarte mult. Ce-i drept, nu prea lua cazuri decât atunci când era sigură că apără sau acuză pe cine trebuie. ÃŽi plăcea dreptatea È™i voia să scoată întotdeauna adevărul la iveală. ÃŽn ultimul timp avea multe procese. ReuÈ™ise în doi ani ceea ce nici avocaÈ›ii bătrâni nu izbutiseră. Avea o faimă grozavă. Venea seara acasă la soÈ›ul care-o aÈ™tepta cu tot atâta dragoste ca È™i la început. ÃŽi plăcea când se uitau împreună la vreun film È™i-È™i zâmbeau drăgăstos. ÃŽi plăceau nopÈ›ile lungi de dragoste ce-o propulsau pur È™i simplu într-o lume de vis, ca la începutul iubirii lor. Și soÈ›ul avea câteodată momente grele. Biserica lui era una mică, de lemn, dar frumoasă È™i veche. O păstra cu drag, mai ales când È™tia că vin oameni s-o viziteze. DeÈ™i nu era călugăr, era un bun duhovnic, lucru pentru care i se dusese vestea în È›ară. Sătenii se mândreau cu asta, că uite, părintele apărea mai tot timpul prin ziare. Mai mult, începuse parcă să simtă dacă unul are păcate grele. Și È™tia să îl ia în aÈ™a fel încât să mărturisească tot ce avea pe inimă. ÃŽntr-o zi îi venise un tânăr, frumos îmbrăcat, după toate probabilitățile foarte bogat, destins È™i distins ca maniere; aÈ™tepta È™i el să se spovedească, ca È™i toÈ›i ceilalÈ›i. Preotul simÈ›ise despre ce era vorba, dar îl lăsase pe tânăr să-È™i mărturisească păcatele. -Ia spune-mi, cu ce ai mai greÈ™it, fiule? Ai furat? -Nu. -Ai È›inut post? -Nu. -Mergi la Sfânta Biserică? -Nu. -Vrei sa-mi spui ceva în mod deosebit? -Nu. -EÈ™ti sigur? -Da . -Cum poÈ›i să ascunzi, fiule, aÈ™a ceva? Față de Dumnezeu ne spunem toate păcatele. Că El È™tie mai bine decât noi ce-am făcut È™i ce n-am făcut, da' vrea să ne încerce, să vadă, È™tim să fim sinceri față de El? Și atunci apărem noi, care n-avem voie să spunem nimic din tot ce aflăm la spovedanie. Ei, ia spune, acum ai să-mi zici ceva? -Am omorât, părinte! -Si regreÈ›i? -Nu. -De ce nu? Altfel de ce ai venit la spovedanie? La spovedanie nu vine decât cel care nu vrea să mai repete ce-a făcut. -Nu regret, părinte, c-am făcut-o din dragoste. Mi-am omorât cel mai bun prieten, după ce l-am întâlnit pe stradă cu prietena mea. Atunci nu È™tiu ce m-a apucat, am luat un briceag È™i l-am înfipt în el. Era noapte È™i nu m-a văzut nimeni afară de prietenă că eram undeva pe-o stradă lăturalnică. -Rău ai făcut, fiule! Dumnezeu să-È›i dea alinare. Mergi în pace! Și tânărul a ieÈ™it plângând de sub patrafir. Pentru prima dată își dădea seama cât regreta fapta. A doua zi s-a dus È™i s-a predat la poliÈ›ie pentru omor. Preotul a aflat de asta È™i a zâmbit; a zâmbit pentru că È™tia că acesta era cel mai aspru canon pe care o asemenea faptă l-ar putea implica. N-ar fi fost suficiente postul È™i rugăciunea dacă el nu-È™i recunoÈ™tea păcatul. Era unul prea mare, pe care Dumnezeu îl va ierta cu greu. De atunci i-a apărut iar numele în ziare. „Preot ardelean convinge un criminal să se denunÈ›e". Lui îi plăcea, nu că ajunge în ziare; asta nici măcar nu È™i-o dorise. Știa cât rău poate să-i facă presa credinÈ›ei lui, dar putea să-È™i ajute semenii È™i doar de-aia făcuse Teologia. El în faÈ›a Domnului, iar soÈ›ia cu legea. Câteodată plângea împreună cu credincioÈ™ii pentru faptele făcute È™i se ruga pentru ei în altar zile de-a rândul. Se mai întâmpla, din păcate, ca uneori să-l mai năpădească lacrimile pentru vreun creÈ™tin în timp ce era cu soÈ›ia. Iar ea se spovedea tot la el. Se spovedea aÈ™a, pentru că simÈ›ea È™i credea în asta, că față de soÈ› trebuie să fie sinceră tot timpul È™i Dumnezeu i-l dăruise preot. Nu era tot timpul uÈ™or să se spovedească la el. Ar fi fost momente când ar fi preferat să nu-i spună nimic. Dar nu putea! Cum ar fi putut? Chiar pentru ea ajunsese un lucru destul de obiÈ™nuit. Când venea acasă el o aÈ™tepta de obicei cu masa făcută. Atunci când simÈ›ea nevoia, È™i asta se întâmpla destul de des, îl ruga să-È™i pună patrafirul È™i mărturisea tot ce avea pe inimă. ÃŽi era mai greu tocmai pentru că cel de lângă ea îi era È™i soÈ›, erau unele momente pe care pentru soÈ› le-ar fi ascuns, dar pentru preot nu. Nici lui nu-i era uÈ™or, căci fără să vrea avea mai multa implicare emoÈ›ională. Pentru a fi convins că nu se lasă dus de sentimente, îi dădea canoanele cele mai grele, dar de cele mai multe ori erau simple greÈ™eli omeneÈ™ti, ăsta era norocul lor. Căci Dumnezeu îi unise È™i tot el îi proteja mai departe. ÃŽi ajuta să treacă peste greutăți. Sinceritatea la ei era deplină. Se dusese vestea în tot satul: familie ca a preotului nu mai are nimeni. Că se iubesc aÈ™a, ca în poveÈ™ti. Ei nu uitaseră nici faptul că Sfântul Andrei È™i călugărul mort îi ajutaseră mult. Făceau pelerinaje în fiecare an, împreună cu credincioÈ™ii, iar ei le mulÈ›umeau în È™oaptă pentru soarta lor. Mergeau câteodată È™i singuri la PeÈ™tera Sfântului Andrei. ÃŽn loc să înfigă o dorință, scriau pe bileÈ›el un simplu „mulÈ›umim" aÈ™ternut pe hârtie din toată inima. ÃŽn pelerinaje, ei erau primii care se supuneau la cele mai grele pedepse. Nu schiÈ›au cel mai mic disconfort. O făceau cu zâmbetul pe buze. ReuÈ™eau să-È™i formeze tot timpul prieteni È™i își atrăgeau respectul pentru credință. Cei ce-i vedeau nu putuseră să conceapă un cuplu cu iubire de Dumnezeu. MulÈ›i spuneau că numai credinÈ›a îi È›ine uniÈ›i. Că nu se pot iubi, la fel pe Dumnezeu. Aveau totuÈ™i dreptate. Harul îi înconjura pe unde mergeau. Cuvintele frumoase le rosteau din inimă pentru credință. Parcă ar fi vorbit uneori din proprie experiență. Toate îi uneau definitiv. Doar ei își È™tiau povestea de iubire. De unde izvorâse È™i dragostea către Divinitate. Când se întorceau acasă, oamenii de-abia îl aÈ™teptau. Nu se puteau înÈ›elege cu preotul din satul vecin, morocănos È™i rău, ce-È™i făcea datoria doar pentru bani. Acum erau, în fine, fericiÈ›i. Ultimul pas era să vorbească din nou cu părinÈ›ii. Poate vor reuÈ™i să înÈ›eleagă măcar la sfârÈ™it. * Trenule, trenule! Iar zbori cu gândurile a doi îndrăgostiÈ›i; iar mergi mai departe È™i alergi spre o nouă staÈ›ie. Mai urâtă È™i cu cerul mohorât! Trenule, acum pe fereastra ta se închină pomi È™i flori, căutând un adăpost. E împotriva ploii primăvăratice. Mai stai! Mai stai măcar o clipă È™i nu lăsa, trenule, totul aÈ™a cum ar trebui. OpreÈ™te-te în staÈ›iile cu soare È™i aÈ™teaptă mai mult. OcoleÈ™te pe cele nori schimbători È™i cu ploi !Și mergi mai departe. Nimic nu aduce mai multă tristeÈ›e ca lacrimile cerului pentru un om. Mai poate oare răzbi soarele acolo unde atâta întuneric acoperă viaÈ›a? Mai stai, trenule, acolo unde-i soare È™i flori. Și lasă în urmă tristeÈ›ea. Ia-i mai repede pe toÈ›i pasagerii tăi È™i poposeÈ™te mai mult la lumina vieÈ›ii. ÃŽndură-te, trenule, È™i schimbă cărarea pe care o urmezi de veacuri. De ce vrei s-o laÈ™i neschimbată? * Plecarea la părinÈ›i era grea. Era cu atât mai grea cu cât prima dată au reuÈ™it să-i despartă. De atâta supărare că s-au căsătorit, cei din BraÈ™ov au refuzat să le mai scrie. Ultima dată, biletul conÈ›inea doar atât: „Nu ne mai eÈ™ti fiu!" Au plâns amândoi, când au primit un astfel de răspuns, dar nu aveau pur È™i simplu ce face. Sperau însă să se mai îndrepte ceva, întâi cu cei de la BraÈ™ov. Abia apoi cu cei din FranÈ›a! O nouă vizită la BraÈ™ov avea să-i facă mai triÈ™ti. De supărare, când i-a văzut, tatăl a făcut stop cardiac. După el nu exista neruÈ™inare mai mare din partea unui copil. Să-si supere tatăl cu vizita, după ce i se spusese clar că nu mai are ce căuta în casă. Mama se mai îmblânzise oarecum. O durea sufletul că i s-a destrămat familia. Spera că măcar atunci să fie un mijloc de pace. Era convinsă că în faÈ›a unui tată încăpățânat È™ansele erau foarte mici. De aceea, cu tot accidentul soÈ›ului, i-a primit pe amândoi în casă, le-a vorbit chiar extrem de înÈ›elegător. Au plâns toÈ›i trei că au lăsat dragostea să se transforme în ură È™i sperau că vor reuÈ™i să-l facă pe tata să înÈ›eleagă motivul. Un lucru era sigur: în timpul spitalizării È™i mult după aceea nu trebuia să se discute problema căsătoriei fiului, care ar fi putut să-i provoace atâta rău. Și-au dat seama că nici timpul nu poate face totdeauna minuni. El vindecă dar lasă cicatrice, iar dacă rana a fost prea adâncă nu se vindecă niciodată. Au înÈ›eles că singurul care poate vindeca e Dumnezeu, pe când timpul nu face altceva decât să trateze, iar acolo unde Divinitatea intervine cu harul pentru iertare nu mai există semn. ` De atunci scriau pe ascuns la BraÈ™ov, să afle veÈ™ti despre tatăl bolnav. Mama de acolo le răspundea cu bucurie chiar. Tatăl se vindecase destul de bine, cel puÈ›in aÈ™a spuneau medicii, că are È™anse să se simtă la fel ca înainte: pe picioare. Era încă foarte supărat de vizita fiului; o considera o neobrăzare; dar mama avea speranÈ›e că o să-È™i revină ca să-i poată vorbi de problema care-o preocupa. ÃŽntre timp, luând exemplul fiului, se ducea pe la biserică unde vorbea uneori cu un călugăr bătrân È™i cu barbă albă. Se simÈ›ea mai liniÈ™tită. "Niciodată, le scria copiilor, n-am crezut că poate exista ceva mai presus de om. Dar m-am înÈ™elat." Din păcate, nu mult după aceea, fata scria la BraÈ™ov despre îmbolnăvirea fiului. Nu se È™tia din ce motive, dar era aproape evident că necesită o internare în spital. La câteva zile după ce trimisese scrisoarea, ea se afla la spital alături de soÈ›ul ei. Doctorii spuneau că nu mai are mult de trăit. Un fel de bacil îi atacase intestinul subÈ›ire È™i stomacul. La început s-a crezut că este ulcer. Dar începutul tratamentului a provocat o hemoptizie insistentă, aproape ca un fel de baie de sânge. Când i s-au făcut analizele au descoperit că plămânii erau puternic atacaÈ›i ca a unui fumător de 50 de ani. Nu se È™tia exact despre ce era vorba. Bolnavul slăbea din ce în ce mai mult. faÈ›a îi era suptă È™i vânătă ca de la intoxicaÈ›ii. Unghiile începuseră să se-nnegrească iar picioarele arătau ca suferind de arterită. Preotul suferise chiar de momente de absolut delir. Invoca ceva, ca È™i cum ar fi vorbit cu vreo persoană sau mai mult, cu o ființă supranaturală, căreia cu tot ce-i mai rămăsese, părea că vrea să-i facă plecăciuni. Ridica tot timpul mâinile È™i avea accese de tuse puternică. Uneori elimina sânge amestecat cu un mucus galben-verzui urât mirositor. Femeia era terminată. Se afla singură lângă soÈ›ul ei È™i nu avea cu cine să vorbească. Din când în când, asistentele mai scoteau câte-o o vorbă de încurajare: -O să fie bine, doamnă! O sa fie bine! Disperată, a apelat la un vrăjitor să-i dea în bobi. Nu mai È™tia ce face. ÃŽi era frică să rămână singură. Vedea tot timpul în jurul ei, îngeri È™i demoni care parcă cereau moartea bărbatului pe care l-a iubit cu pasiune. La spital, doctorii începuseră să o cunoască. Știau că ea este nevasta celui din salonul trei, dar nici unul nu avea curajul să-i spună ceva. SituaÈ›ia bolnavului devenea critică. Din zi în zi scuipa mai mult sânge, ca È™i cum ar fi suferit de un fel de tuberculoză. Medicii nu È™tiau ce să-i mai facă. ÃŽi administrau cât mai multe calmante, dar accesele dureroase deveniseră deja o obiÈ™nuință. Nici un medicament nu-È™i mai făcea efectul scontat. Organismul devenise o epavă. El tipa de fiecare dată când venea vreo asistentă să-i facă injecÈ›ia sedativă. Se credea a fi cancer, de aceea s-a trecut la tratamentul cu morfină. Zi de zi erau golite lighene de sângele expectorat. -Se duce È™i ăsta! își spuneau între ele cadrele medicale. -ÃŽi mai dau vreo câteva zile. Dar iată că a venit È™i sărbătoarea de Sfântul Andrei. Se împlineau trei ani de la regăsirea lor în parcul BraÈ™ovului. Fata le scrisese părinÈ›ilor din FranÈ›a să vină în România, dar din cauza unor decese în familie, aceÈ™tia i-au răspuns că le este imposibil. ÃŽn plus, era foarte probabil ca ea să se folosească de vreun È™iretlic pentru a-i obliga să-l accepte. ÃŽndurerată peste măsură, soÈ›ia preotului aÈ™tepta din clipă în clipă sfârÈ™itul acestuia. Pentru el nu mai exista nici o speranță. Veniseră medici din BucureÈ™ti ca să-l consulte, dar nu-È™i dădeau seama de nimic. Și-ar fi dorit să aibă timp să cerceteze cazul, să catalogheze mai exact infecÈ›ia. La un moment dat ajunseseră să apară niÈ™te ganglioni purulenÈ›i È™i tari care nu se puteau desface decât cu bisturiul. Părea a fi un fel de ciumă amestecată cu alte simptome de la alte boli. ÃŽntr-o zi, medicii i-au spus că preotul a murit. Femeia n-a mai rezistat nici o clipă. A plecat nebună È™i de-acolo nu s-a mai întors acasă. Nimeni din sat nu a mai văzut-o. Vestea morÈ›ii preotului ardelean, considerat a fi unul dintre cei mai buni duhovnici, precum È™i dispariÈ›ia neaÈ™teptată a soÈ›iei lui au făcut vâlvă în ziare. Familia, se pare, dăduse ordin pentru incinerarea cadavrului. Mult timp după aceea, moartea sa a continuat să fie un mister. Se credea chiar că soÈ›ia l-a otrăvit pe motive de gelozie È™i că dispariÈ›ia ei a constituit o dovadă clară de a ascunde unele fapte. PoliÈ›ia a deschis o anchetă pe această temă dar doamna avocat nu a mai putut fi găsită. ÃŽn scurt timp cazul a fost clasat. * Undeva, departe, în creierul munÈ›ilor, trece un tren...Un tren ai cărui pasageri s-au amestecat È™i nu-È™i mai găsesc locul. Speră că până la urmă își vor regăsi partenerii de lângă care au plecat. * Undeva, departe, în creierul munÈ›ilor, la câteva zile de la moartea duhovnicului, atât de disputată de altfel, pe un vârf de mult nemaicălcat de picior de om, se vede un schit. E ascuns între tufiÈ™uri È™i numai cu o cercetare atentă cineva È™i-ar putea da seama dacă mai e sau nu locuit. ÃŽn el se mai zăresc câteva icoane vechi dar măiastru lucrate, care stau mărturie de existenÈ›a unui Dumnezeu. ÃŽn colÈ›ul încăperii e un pat pe care doarme o femeie de vreo treizeci de ani. Un călugăr pustnic pare s-o vegheze. Are lângă el un lighean cu apă, din care tot udă o cârpă menită să mai micÈ™oreze febra celei întinse. Din când în când el aprinde candela È™i se roagă. Se roagă fierbinte ca fata să se facă totuÈ™i bine. A găsit-o undeva într-o pădure È™i pentru că nu ar fi putut s-o mai transporte la vreun spital ,a preferat să o aducă în chilie. Pare s-o mai fi văzut pe undeva dar nu-È™i mai aduce aminte. E de mult în pustietate, de vreo 12 ani È™i totuÈ™i È™tie sigur că a mai întâlnit-o. Ruga lui devine mai puternică. Speră ca musafira să aibă puterea să se facă bine. Monahul pare că stă îngenuncheat la căpătâiul ei de câteva zile. Se simte slăbit. Și-ar dori din suflet ca ea să-È™i revină. Ar mai avea È™i el cu cine discuta. TotuÈ™i, trupul copilei devine mai palid, iar ea nu dă nici un semn de viață. Delirează din când în când ceva de neînÈ›eles iar apoi se cufundă în cea mai înfiorătoare tăcere. Stă aÈ™a de câteva zile bune. TotuÈ™i el nu poate pleca să anunÈ›e pe cineva. Singurul lucru pe care-l poate face e aÈ™teptarea. Cu asta e, de altfel, învățat din plin, căci ani în È™ir s-a deprins cu tăcerea. Singurele drumuri printre oameni sunt pentru spovedanie în timpul posturilor. ÃŽn rest, tovarășii lui sunt pomii È™i animalele. S-a învățat aici. Acum, spre exemplu, crede că fata nu mai are speranță È™i de aceea meditează. Către Dumnezeu îi e gândul mereu, dar azi nu-I mai vorbeÈ™te la general, să ajute oamenii, ci se roagă pentru ea. E singurul lucru ce ar mai putea s-o ajute, ultima speranță È™i cea din urmă È™ansă care i-a mai rămas. Călugărul plânge. Pe faÈ›a lui brăzdată de natură, câteva lacrimi se scurg ca un râu revenit la viață în albia care-l aÈ™tepta. Dar deodată, ochii fetei se deschid încet. Ea priveÈ™te uimită către tot ce o înconjoară È™i aÈ™teaptă să vadă venind pe cineva. E prea slăbită ca să se poată ridica È™i chiar să poată vorbi. Abia reuÈ™eÈ™te să spună, cu singurele puteri un „Unde sunt?". Călugărul îi face semn să tacă. -EÈ™ti cu Dumnezeu! Atât îi spune. Dar vorbele îi sunt de ajuns pentru ca s-o liniÈ™tească. Monahul îi aduce o supă să mănânce. E făcută din plante medicinale, de-aici, de pe munte. Fata înghite cu poftă. E obosită. Ar vrea să doarmă, dar călugărul o sfătuieÈ™te să rămână trează. Opt zile a stat în pat cu febră È™i delira uneori ceva de neînÈ›eles. Se simte totuÈ™i speriată, dar nu are puterea nici să fugă, nici să strige. Omul de lângă ea are niÈ™te ochi blânzi È™i vocea se potriveÈ™te întru totul întregii lui înfățișări. -Te-am găsit aici, în pădurile astea. Erai leÈ™inată È™i cu febră. Acum ea s-a liniÈ™tit. A aflat că e undeva departe de civilizaÈ›ie. ÃŽncearcă să-È™i aducă aminte cine e, dar nu poate. Nu È™tie nimic despre trecut. Doar ceva de o dragoste puternică. Atât È™i nimic mai mult. -Dumnezeu ti-o da tăria să-È›i aminteÈ™ti. După ce te mai întremezi facem o călătorie. I-a explicat că în curând este Buna-Vestire, aÈ™a că o să coboare până la mănăstire să asculte slujba. Pe ea o lasă acolo. Poate că anunțând autoritățile vor afla cine este È™i de unde vine. Poate are copii È™i soÈ› care o aÈ™teaptă sau o cred chiar moartă. Acolo e mai în contact cu lumea. aici, în pustietatea munÈ›ilor nu vine nimeni. Ar fi un efort prea mare pentru o tânără ca ea să rămână aici. Dar amnezica insistă să stea. Doar într-un loc liniÈ™tit ar putea găsi puterea să-È™i amintească. S-ar simÈ›i tristă, mult prea tristă È™i prea neliniÈ™tită, aÈ™a că ar fi păcat să mai bată drumurile până la mănăstire. Călugărul încearcă s-o convingă că e bine să asiste la taina Sfântului Maslu, că poate, astfel o să-i revină memoria. Fata se lasă cu greu. ÃŽi place aici È™i simte că în lume n-ar mai avea pentru ce trăi. ÃŽncepe să plângă. Duhovnicul vrea s-o liniÈ™tească. Speră totuÈ™i să o facă să coboare măcar pentru slujbă. ÃŽn plus, ea nu poate să rămână singură în munÈ›i. Iar el o să coboare pentru spovedit. Până la urmă fata acceptă. Va veni cu el la mănăstire, dar nu va rămâne acolo. Acum se roagă. Se roagă liniÈ™tiÈ›i să le dea Dumnezeu putere È™i să ajungă la slujbă. Până în sat e drum lung È™i sigur o să-i prindă noaptea pe drum. Dar călugărul cunoaÈ™te locurile, nu are de ce se teme. Cu ajutorul Domnului vor răzbate o călătorie grea. * Este 23 martie. Monahul s-a sculat de dimineață. După mătăniile obiÈ™nuite, s-a îndreptat spre patul fetei. Dar ea era sculată. Auzise urletul lupilor È™i nu putuse să doarmă. ÃŽi era frică. Un aer rece domnea peste tot È›inutul. Din depărtare pădurea părea mai liniÈ™tită. Se simÈ›ea un fel de aer de sărbătoare. După ce È™i-au luat provizii pentru cale au plecat pe drumul mănăstirii. Era frumos în pădure. Totul înconjurat de rouă, iarba abia răsărită părea să dea bună dimineaÈ›a celor care aveau s-o culce. Peste tot pustiu. Ea nu mai văzuse asemenea peisaje È™i nu avusese ocazia să vadă aÈ™a panorame; panorame greu de închipuit. Nici măcar vederile nu adăposteau în chenare peisaje necălcate de om. Drumul era anevoios, plin de stânci, dar natura părea dispusă să-i ajute, căci le făcea trecerea mai uÈ™oară. Coruri de păsări își începuseră cântarea de dimineață È™i glăsuiau despre frumuseÈ›ea locurilor pe care le stăpâneau. ColÈ›uri de stâncă își arătau măreÈ›ia È™i-È™i plecau fruntea lor crestată în faÈ›a duhovnicului trecător. Nici un animal nu îndrăznea să deranjeze pe călugărul ce mergea prin pădure. Se obiÈ™nuiseră cu el È™i îi È™tiau dorinÈ›ele. Ajunsese să creÈ™tineze un lup È™i vorbea cu păsările. Ele erau cele care îi aduceau veÈ™ti despre natura È™i stânci, când să se ascund È™i când să aÈ™tepte venirea ploii. Tot ele îi aduceau mâncare, fructe de pădure, iar bătrânul le aduna mereu. Nu mai simÈ›ea nevoia să plece din pustiu. De regulă È›inea canonul cel mare È™i È›inea post mai tot timpul, dar de când o avea pe musafiră nu mai respecta obiceiul. Nu-i mai era deloc urât. ÃŽn fiecare dimineață veneau la el lupi È™i urÈ™i pe care-i mângâia uÈ™or. Dumnezeu îi arătase calea. Dar acum, de când o avea pe fată a fost nevoit să se dea în vileag. Nu spusese nimănui despre asta. Când se mai afla în mănăstire, a avut cinstea să ajungă la Muntele Athos, să se închine ProdomniÈ›ei, icoana făcătoare de minuni. L-a mai avut duhovnic pe un mare sfânt, ce ridica munÈ›ii din loc. Când spunea „Vino mai aproape, că nu mai pot!", muntele se deplasa spre el. Părea de necrezut, dar exact aÈ™a era. L-a văzut È™i el o dată făcând asta È™i de-atunci s-a hotărât să rămână pustnic. A avut si multe confruntări cu diavolul în munÈ›i. Odată i s-a arătat satana în persoană în chip de arab pe un cal negru È™i i-a zis: -Ce, părinte, vrei să mă distrugi? Și atunci a adus repede agheasmă sfinÈ›ită la liturghie È™i a aruncat peste arab. Atunci s-a prăbuÈ™it într-o prăpastie È™i un miros de pucioasă a ieÈ™it de acolo, că n-a putut să mai stea. S-a mutat în altă parte. Dar astea nu le-a spus la nimeni. Numai bunul Dumnezeu i le È™tie È™i i le vede pe toate, că doar El e Cel mai în măsură să judece faptele noastre È™i să le treacă după plac, la bine sau la rău. Fata a obosit. S-a aÈ™ezat undeva pe iarbă să se mai odihnească. Până la mănăstire e drum lung. Abia mâine dimineață dacă ar ajunge. -E frumos aici, părinte! De-asta eu n-aÈ™ vrea să mai plec. Că cine È™tie ce m-aÈ™teaptă-n lume? -Curaj, fiică, ai curaj! -Nu zic, o fi bine È™i-acolo, dar aici e paradis. -Ee! După cum È›i-o fi dat. Ai să rămâi aici cu mine È™i dacă Dumnezeu o vrea să te întorci în lume, te-oi întoarce, dacă nu, mă mai ajuÈ›i È™i pe mine, c- am îmbătrânit. Popasul n-a durat mult. Este cinci după-amiaza. ÃŽn pustietatea lui, călugărul a învățat ceasul după soare; fiecare minut îl poate spune! Merindele vor ajunge până seara. După aia se vor descurca È™i fără. Pe 24 martie trebuie să ajungă la mănăstire. Pe 25 stau la slujbă, iar pe 26 întoarcerea în pustiu. Sunt câteva zile grele, dar fata rezistă bine ca È™i cum nici n-ar fi trecut prin boală. Nu se mai chinuieÈ™te să-È™i aducă aminte numele. De altfel nici nu era nevoie. Bine că mai există. E îmbrăcată într-o rochie subÈ›ire È™i nu are nimic în picioare. Pielea a sângerat È™i rănile o dor îngrozitor. Dar va ajunge cu orice chip la mănăstire. De călugăr s-a ataÈ™at de parcă i-ar fi tată. El e un pic răvășit de singurătate, dar e bătrân È™i are nevoie de ajutor. Iar ea e dispusă să rămână cu el. ÃŽi este frică de lume. Parcă ceva îi spune să refuze a se mai întoarce între oameni È™i o durere imensă o face să renunÈ›e la gândul adaptării. Din tot ce se întâmplă aici, trebuie măcar să se liniÈ™tească. Alături de monahi se simte bine. Știe că ea crede în Dumnezeu, dar ceva a mâhnit-o mult. Sunt doar sentimente, dar nici un gând despre ceva concret. E oricum prea devreme. Călugărul spune că ar trebui s-o consulte un doctor, poate să fie vreo infecÈ›ie. Să nu-i mai facă rău. Dacă nu s-ar lăsa în mâinile Lui, n-ar face-o. Are câteodată impresia că nu mai e motiv să rămână în viață, dar a hotărât că o va suporta. Chiar îi place alături de noul îndrumător, capabil s-o aducă pe calea dreaptă. Păstrează la gât o cruciuliță din lemn de santal È™i bănuieÈ™te că i-a dat-o călugărul, dar nu vrea să spună. E frumoasă. Un Iisus expresiv o priveÈ™te duios cu ochi de lemn. Pe drum încep să se vadă urme de oameni. Se mai zăresc cabane amenajate pentru turiÈ™tii dornici de drumeÈ›ii. Ici colo, gropi pentru focuri de noapte È™i cutii de conserve aruncate la întâmplare. Natura pare a fi supusă de om. E un peisaj urât, pentru că cineva a îndrăznit să se amestece în ce-i mai frumos: pădurea. -Pe-aici pe undeva e o cascadă! se aude glasul cel blând al ghidului. Bem niÈ™te apă rece È™i punem niÈ›ică È™i-n sticlă. Bătrânului îi plac poveÈ™tile. Dacă fata ar putea să-i spună una, poate inventată de ea! Ar face altfel drumul, mai repede!...El n-are ce povesti pentru tineret. VorbeÈ™te cu natura, mai aude ceva din lumea oamenilor. Acum însă nu mai are nevoie de cuvinte. ci de gânduri curate. Ele sunt mesagerul lui către Domnul. Acum merge mai greu. Fiecare anotimp își pune amprenta peste trupul lui gârbovit. Dar se încurajează cu ideea: aÈ™a a vrut Dumnezeu. Uneori se gândeÈ™te că ar fi mai bine dacă ar rămâne la mănăstire. I-ar mai ajuta din când în când pe cei în derută. AÈ™a cum pe el l-au întărit îngerii, la rându-i va trebui să transmită ce-a învățat. Doar asta-i datoria lui de căpătâi. Dar cine È™tie câți ani or mai trece până să se statornicească. Pe fata asta a mai văzut-o undeva, dar oricât încearcă să-È™i amintească nu reuÈ™eÈ™te. E bătrân È™i mintea nu-l mai ajută decât atunci când vorbeÈ™te de Domnul. Ar fi în stare să vorbească zile întregi despre asta. I-a plăcut „meseria". I-a plăcut pentru că implică uitarea de sine. Din depărtare se aud clopotele. Bat începutul de vecernie. Sunt niÈ™te clopote mari, mari de tot, ce se aud cale de trei ceasuri. E seară È™i e târziu. ÃŽntunericul își face simÈ›ită prezenÈ›a. E o noapte densă È™i cu lună plină. Se vor auzi lupii urlând. Monahul se aÈ™ează puÈ›in să-È™i mai odihnească picioarele tăiate. El umblă desculÈ› primăvara È™i vara. Când se mai face frig, are o pereche de opinci din piele de porc. Glasul cristalin al privighetorii se împleteÈ™te cu susurul încet al apei de izvor. Nu vor sta decât să se odihnească. E lună plină È™i mai pot merge. Ramurile de copaci le zgârie pielea. Dar trebuie să ajungă la timp. Gândurile refuză parcă să le mai zboare. -E mai greu pe întuneric, dar ne descurcăm! Drumul îl È™tie călugărul bine, l-a bătut de multe ori de când stă prin codri. Pădurea pare adormită. Undeva, la lumina lunii, se mai vede câte un iepure speriat, alergând spre ascunziÈ™ul puilor săi .E frumos noaptea! Parcă ar fi È™i mai multă liniÈ™te. Și mai multă poezie ia naÈ™tere odată cu feeria lunii. Singurul felinar la dispoziÈ›ie străluceÈ™te din plin pe cerul înstelat. Ramuri de copaci sunt din ce în ce mai sus. Nu prea se mai văd tufiÈ™uri. TotuÈ™i, nu-È™i dau prea bine seama unde sunt. Se pare că au rătăcit drumul. Se vor întoarce înapoi È™i îl vor găsi pe cel bun. Pe munte este singura cale, căci drumurile nu se mai intersectează. Din păcate, nici întoarcerea n-a fost de bun augur. S-au trezit într-o poieniță cu iarbă înaltă; nu pe acolo veniseră. -Ne-am rătăcit! declară călugărul. Singura speranță le mai rămâne la Dumnezeu, să-i ajute să iasă. Daca nu, cel mai bine ar fi să aÈ™tepte până dimineaÈ›a, poate regăsesc drumul bun. Teama începe s-o cuprindă pe fată. Călugărul s-a obiÈ™nuit. A petrecut de multe ori noaptea prin pădure. Oricum, È™i în chilia sa tot singur rămâne zilnic. Și atunci ca È™i acum poate fi o pradă pentru sălbăticiuni. FaÈ›a tinerei începe să se schimonosească; ochii devin mari, aproape să iasă din orbite; buzele se deschid È™i încep să tremure. Nu mai È™tiu ce să facă; picioarele parcă ar vrea să pornească din loc. Inima îi bate din ce în ce mai tare, ar vrea să spargă pieptul cu totul. Și totuÈ™i o voce lăuntrică o paralizează. Trupul se simte în totală opoziÈ›ie cu capul. Rezultatul-un tremurat înfiorător. Monahul stă liniÈ™tit. ÃŽÈ™i caută un loc unde e iarbă mai mare, după care își face rugăciunea. Dacă nu pot ajunge la mănăstire, măcar să apuce să doarmă puÈ›in. Să-È™i recapete forÈ›ele. Nici cel mai mic rid nu i se clinteÈ™te de pe faÈ›a zbârcită de ani. -N-ai grijă, spune el, fiarele ne cunosc! Vorbele călugărului sunt în zadar. Oricât s-ar chinui, ea nu poate să adoarmă. Cântă continuu în gând un „Doamne miluieÈ™te". O mai liniÈ™teÈ™te. Frica începe s-o paralizeze. Din depărtare, glasuri de lupi comunică unul cu altul. Un nou motiv să se sperie. Se cunoaÈ™te că nu e obiÈ™nuită singură în pădure. ÃŽn sfârÈ™it, reuÈ™eÈ™te să adoarmă. Dar somnul îi e neliniÈ™tit È™i plin de coÈ™maruri. Se trezeÈ™te mereu în vis, înconjurată de lupi, ce o urmăresc. Nu se poate apăra È™i nu are nici măcar un lemn la îndemână. Lupii o prind È™i încep să o muÈ™te. De fiecare dată are acelaÈ™i coÈ™mar. I se pare groaznic! Dintr-o dată pădurea se transformă într-o închisoare din care nu se mai poate ieÈ™i. Animalele nu mai sunt blânde È™i inofensive, ci rele, chiar agresive, hăituind permanent pe care-i întâlnesc. Ar vrea să plece din locul pe care nu-l cunoaÈ™te deloc. ÃŽi vine să se lase pradă instinctelor. Să se ducă văzând cu ochii, înconjurată de fiare, aÈ™a cum se vede. Luna se transformă într-o fantomă, hăituind-o de câte ori deschide ochii. Nimic nu i se pare mai înfricoșător. Are senzaÈ›ia că cineva o pândeÈ™te, deÈ™i nici un tufiÈ™ nu se află pe aproape: nici o pășune. ÃŽi părea că noaptea ascunde cele mai feroce fiare care aÈ™teaptă să devoreze ceva delicios după zile de mortăciune. Monahul în schimb a adormit. I se părea că se află undeva în ceruri, alături de Dumnezeu È™i că se spovedeÈ™te. Are chiar impresia că ÃŽnsuÈ™i bunul Iisus a binevoit să-i acorde atenÈ›ia asta. Pare mai aspru È™i mai mânios decât toÈ›i duhovnicii pe care i-a avut până acum. Dar are È™i dreptul pentru o fire pură, orice greÈ™eală e un sacrilegiu. Iisus îi vorbeÈ™te întors, din profil, È™i parcă îl mustră amarnic. Ochii săi nu mai sunt blânzi, iar glasul devine răstit. Cu toate astea, inima duhovnicului se bucură. A avut măcar o dată ocazia să-L vadă pe Mântuitor. Acesta a putut să-È™i verse mânia asupra sa. Nu există altă fericire! Se face dimineață. Ambele fiinÈ›e obligate să înnopteze se scoală. Fata are ochii vineÈ›i. Cearcănele i se văd pronunÈ›ate pe faÈ›a albă de nea. Ochii îi sunt umflaÈ›i È™i buzele mai păstrează încă o tentă din violetul tremurător din timpul nopÈ›ii. Călugărul e fericit È™i cu inima uÈ™oară. Se simte împăcat cu viaÈ›a. Pentru prima dată a avut ocazia să-È™i arunce Mântuitorul ochii asupra lui. -Să mergem! îndeamnă el; Dar nu mai È™tiu să se întoarcă. Peste tot sunt înconjuraÈ›i de arbori. Nu se vede nicăieri un drum. Undeva, în depărtare, se zăreÈ™te un lup sur. AÈ™teaptă venirea zorilor lângă cei doi. E È™chiop; are trei picioare cu care se miÈ™că încet. Monahul îl recunoaÈ™te; e Lupu, animalul creÈ™tinat. Este singurul capabil să le arate calea. El È™tie cărarea care duce spre mănăstire. De fiecare dată când este slujbă ,vine în biserică. Ai locului È™tiu că nu le face rău. E blând. Se pare că acum a vegheat asupra oamenilor È™i i-a apărat. E încă nervos. Bătrânul îi face semne cu mâna È™i-l strigă pe nume. Animalul È™tie unde trebuie să-i ducă: la mănăstire. Se uită cu ochi inteligenÈ›i la monah È™i o porneÈ™te alene printre copaci. Nici unul nu pare a-È™i aminti de locurile prin care umblă acum. Li se par străine. Peste vreo două ore ajung la troiță. Lupu o ia la goană prin pădure. Călugărul È™i fata o pornesc la vale pe drumul pietruit. De departe se văd porÈ›ile mănăstirii. Au ajuns. I-a protejat Dumnezeu să răzbească È™i i-a făcut pe amândoi să înÈ›eleagă puterea divină. Fata se mai gândeÈ™te încă la întâmplarea cu lupul. I se pare o adevărată minune. Numai un om cu har ar putea s-o facă. Mănăstirea i se arată în toată splendoarea. Este o clădire veche, dar curat întreÈ›inută de călugării de aici .Din păcate, în interior pictura deteriorată. StareÈ›ul încearcă să capete fonduri pentru a o restaura. Slujba de dimineață începe. Oamenii se adună în biserică pentru a înălÈ›a rugi È™i a-L slăvi pe Dumnezeu. Dintr-o dată, pădurea È™i curtea mănăstirii se populează. Tăcerea se rupe È™i în aer se aude doar glasul preoÈ›ilor făcând Liturghia. * E o slujbă frumoasă. Călugării È™tiu să-i mulÈ›umească Divinității. Icoanele plutesc într-o energie binefăcătoare. Oricine se lasă răpit de har, simte cum trupul i se mistuie încet. Se va simÈ›i mai uÈ™or. Fata se roagă stăruitor. Nici ea nu È™tie de ce. Inima sa pare a avea o convorbire intensă. E istovită È™i a plâns. Parcă nu mai are liniÈ™te. ÃŽi pare că a mai fost pe la mănăstiri. Acum, chiar dacă e agitată, e în largul ei. Se află undeva în spate, amestecată prin mulÈ›imea venită pentru slujba de hram. Protectorul ei se află cu ceilalÈ›i. Face slujba. Atunci când vorbeÈ™te el, glasul i se pare cunoscut. Are impresia că i-a mai spus ceva înainte chiar de a-l cunoaÈ™te. Oricum, gândul îi zboară către ceruri. Nu mai È™tie pe ce lume se află. PluteÈ™te undeva, departe, în înalt, fără să mai È›ină cont de trupul care zace pe pământ. E un fel de eter pe unde pluteÈ™te. ÃŽntâi simte ca o apă care-i acoperă capul, apoi stratul depășeÈ™te realul, iar ea, într-o singură clipă, zboară uimitor spre ceruri. Acolo se vede față-n față cu Dumnezeu. E ca o sală mare, înaltă. Undeva în mijloc, pe un scaun, cu o coroană pe cap, Iisus parcă e puÈ›in trist. Lângă El cei 12 apostoli È™i 24 de bătrâni aÈ™teaptă. Sala e pătrată, dar îngerii care o acoperă lasă în mijloc un spaÈ›iu de trapez. Aici sunt aduÈ™i toÈ›i cei care se roagă. La picioarele Lui, Maica Domnului se roagă pentru cei veniÈ›i. Chipurile lor radiază. Nici un pictor n-ar putea reda frumuseÈ›ea lor. Iisus e îmbrăcat într-un vestmânt roÈ™u, acoperit de un lung material verde pe picioare È™i ascultă. Ea simte că El îi vorbeÈ™te, dar numai inima poate pricepe. E minunat! Atunci simte că sufletul îi trăieÈ™te, trupul îi e inert. Și parcă ar vrea să stea acolo mereu; e liniÈ™te È™i pace. DeÈ™i nu aude, È™tie că îngerii cântă. I-a auzit o secundă glăsuind; era ceva din suflet, pe care un trup n-ar putea să-l imite, avea sfinÈ›enie. Dar totul revine la normal. Ochii nu mai privesc în gol, pupilele nu mai sunt mărite, iar trupul începe să se miÈ™te. Este sfârÈ™itul slujbei. ToÈ›i aÈ™teaptă să se miruiască. E un moment interesant È™i atunci când se închină la icoană. De fiecare dată când își face semnul crucii, simte că reînvie în ea o părticică din ce era acolo. Uneori are impresia că toate celelalte straturi pe care le străbate cu repeziciune ascund informaÈ›ii: bioenergie, prevestire È™i mult mai sus se află porÈ›ile cerului. Dar ea nu are acces decât la unul din astea. Și i se pare suficient. Nu-È™i doreÈ™te mai mult, căci pentru ea Dumnezeu e important; tot ce i-a rămas. SfârÈ™itul slujbei aduce glasul stareÈ›ului care precizează orele de spovedanie. Simte nevoia să se ducă, măcar pentru zilele cu monahul în munÈ›i. Căci chiar de nu a făcut ceva de regretat, gândul îi zboară departe È™i poate, aÈ™a își mai aduce aminte. Acum îl caută pe călugăr pentru a-l întreba ce să facă. S-ar spovedi la el, ar fi mai sigur È™i mai uÈ™or. Căci indiferent ce ar răspunde ea, bătrânul È™tie că e amnezică. Pustnicul s-a mărturisit deja, exact înainte să înceapă slujba. Acum aÈ™teaptă momentul de mâine pentru împărtășanie. Va merge cu lacrimi în ochi de fericire. Oricum el va fi în biserică la spovedanie, îi ajuta pe călugări foarte puÈ›ini, căci nu vor face față credincioÈ™ilor. -Deci, te aÈ™tept! răspunde blajin musafirei pe care È™i-ar dori să o lase aici, lângă lume. * La ora cuvenită, fata se afla în biserică. ÃŽÈ™i aÈ™tepta rândul. DeÈ™i era nou în mănăstire, călugărul avea mare mulÈ›ime. Spusese la slujbă că e pustnic È™i acum se înghesuiau toÈ›i la el. Tânăra a preferat să rămână ultima. A stat până seara târziu. Și chiar dacă nu ar fi făcut-o în biserică, s-ar fi putut duce în chilia lui, aÈ™teptând acolo. De altfel aceasta a fost singura soluÈ›ie. MulÈ›imea de credincioÈ™i părea că nu se mai termină. Au fost nevoiÈ›i să facă slujba ca apoi să mai spovedească alÈ›ii. Chiar È™i reîmpărÈ›iÈ›i, cu greu au reuÈ™it să se mărturisească toÈ›i. Abia la 11 a ajuns È™i pustnicul în chilie, unde a găsit-o pe fată. -Nu ai fost în biserică! -Am spus că ar fi mai bine aici! a spus ea. -Bine! Și după ce a spovedit-o, amândoi s-au dus la culcare. Monahul cu un fel de bucurie neaÈ™teptată în inimă, iar fata cu un soi de remuÈ™cări. „Domne Dumnezeul meu, ai grijă È™i milă de mine." Undeva, în fundul sufletului, tânăra părea că nici nu È™i-ar dori să-È™i mai aducă aminte de trecut. Era un fel de durere pe care nu È™i-o putea explica. Dar în realitate, în visele ei cele mai adânci, o dorință puternică o aducea spre ce credea a fi durerea vieÈ›ii sale. Oricum, nu-È™i putea aminti. Știa sigur că a avut un È™oc, dar nu putea să-È™i imagineze ce fel. Câteodată se trezea plângând dar nu putea reÈ›ine imaginea ce-o rodea. Avea impresia că e împărÈ›ită pe din două. O parte inima, care acum era liberă È™i nu se mai sfiia de nimic lumesc È™i cealaltă mintea, ce găsea explicaÈ›ii raÈ›ionale, era rece tot timpul, iar acum o împiedica să-È™i revadă viaÈ›a anterioară. A doua zi dimineață călugărul nu era la slujbă. Când s-a dus să-l vadă, părea destul de bolnav. Probabil călătoria de pe vârful muntelui i-a afectat sănătatea. Avea febră mare È™i tremura. Ochii îi erau în lacrimi pentru că nu putea primi ÃŽmpărtășania cu ceilalÈ›i credincioÈ™i. ÃŽi plăcea în biserică. Acolo era locul oricărui slujitor a Lui, în casa Acestuia. Chipul bătrân È™i obosit i se schimonosise. Avea un zâmbet strâmb de durere, pe care încerca s-o ascundă. Obrajii îi erau roÈ™ii ca focul, iar buzele îi frigeau. Slăbit cum era, nu-È™i putea controla tremuratul. S-a bucurat foarte când a văzut-o la el. Peste puÈ›in timp avea să vină È™i preotul să-l împărtășească. Se ridica greu din pat È™i înghiÈ›ea mai mult forÈ›at. Avea o tuse puternică ce nu-l mai lăsa în pace. Toată noaptea n-a putut închide ochii. Pe pat se aflau cărÈ›i de rugăciuni, pe care le deschidea uneori să mai citească. - AÈ™adar, plecarea noastră este amânată! a zis el. Urma să mai stea câteva zile să se facă bine, după care să pornească din nou pe munte în tovărășia lui Dumnezeu. El spera să fie o simplă gripă care a venit când nu trebuia, dar pe care să o învingă cu uÈ™urință. Nu avea mai mult de 58 de ani È™i deci trupul ar fi trebuit să mai aibă suficientă putere pentru a o depăși. Pe 26, călugării aveau Sfântul Maslu È™i simÈ›ea că se va însănătoÈ™i curând. De altfel, afară de tremurături È™i de tuse nimic nu anunÈ›a ceva grav. Oricum, dacă febra avea să mai continue câteva zile, aproape sigur s-ar fi stabilit definitiv la mănăstire. Era un semn al unui trup obosit pe care nu mai putea să-l ignore. DeÈ™i se cunoÈ™teau de câteva zile bătrânul È™i fata se înÈ›elegeau excelent, în plus, el o îngrijise la boală, ceea ce o obliga întrucâtva să facă la fel. Dar È™i ea îl iubea ca pe un părinte. Nu-È™i putea explica de unde a venit atât de repede sentimentul acesta, cert este că îl avea. Nu se strigau niciodată pe nume; ea îi spunea "părinte" iar el "fiică". Erau singurele apelative. Considerau că numele îl scoate prea mult în evidență pe om È™i nici nu trebuie reÈ›inut. Cel mai bine ar fi fost dacă omenirea ar fi păstrat în memorie caracterul, adică exemplul de urmat mai departe. Se simÈ›eau mai ales amândoi înconjuraÈ›i de un fel de duh sfânt, căci de cum erau împreună, se liniÈ™teau. Fata stătea tot timpul la capul bolnavului. Se dusese la oraÈ™ să aducă un medic, dar nu găsise pe nici unul. ToÈ›i erau în concediu. Atunci a adus o babă din sat să-i pregătească niÈ™te ceai de plante de gripă. Nici asta nu a mers. Călugării începuseră să creadă că el se va duce la Dumnezeu. Mânca din ce în ce mai puÈ›in È™i slăbise mult. ÃŽn câteva zile era de nerecunoscut. Când nu era cu el, "fiica lui" plângea întruna. Era un È™oc prea recent după boala ei. Nu se arăta însă răvășită în faÈ›a bătrânului duhovnic. -Ai fi bună de soră! îi spunea el. -Nu, părinte! Sunt soră numai aici! Pe urmă n-aÈ™ mai avea răbdare. Din zi în zi, inima îi era străpunsă de piroane de disperare ce-o cuprindea de cum ieÈ™ea din camera bolnavului. Se mai dusese o dată în oraÈ™, dar medicul venea abia peste o lună. Nu mai È™tia ce să facă. ÃŽntr-o noapte avusese un vis ciudat: se făcea că era pe munte È™i un arab călare pe un cal negru o întreba: "Nu vrei să vii cu mine?"; "Și ce-mi dai?" răspundea ea." Sănătatea bătrânului tău." SimÈ›ea un fel de energie negativă acolo, dar ceva o îndemna să-i spună da. Șovăia într-un fel, dar o forță nevăzută a împins-o spre el. Atunci a dat afirmativ din cap. Arabul a dispărut. De atunci era tot mai agitată È™i mai nervoasă. Cu greu se putea stăpâni chiar în timpul slujbei. Bătrânul se însănătoÈ™ea, ce-i drept, pe zi ce trecea, dar ea nu mai era bucuroasă la vederea lui, privirea îi era întunecată È™i mohorâtă, plină de mânie. Uneori se întreba cum de mai poate rezista într-un loc atât de plicticos, o mănăstire, cu oameni care nu È™tiu altceva decât să se roage tot timpul. ÃŽn câteva săptămâni, duhovnicul ei s-a îndreptat, dar a început să observe o schimbare a protejatei sale. Nu mai era fata supusă È™i ascultătoare. Acum era obraznică È™i rea. Răspundea cu priviri usturătoare oricui încerca să o mai potolească. ÃŽntr-o zi, duhovnicul a chemat-o în chilia sa: -Ce te-a făcut să te schimbi? -Nimic părinte! Dar mânia i se vedea în glas. -Acum nu mai stai nici măcar la slujbă! Spune-mi ce ai! - Nimic, părinte! Și de data asta s-a ridicat, a trântit uÈ™a cu putere È™i a plecat. Bătrânul era trist. ÃŽi părea rău că nu vrea să-È™i deschidă sufletul față de el. Se întreba ce a făcut-o să se poarte într-un asemenea fel. Spera că nu boala lui. Nici măcar nu bănuia ce avea să se întâmple, câte minunății avea să audă. După ce s-a ridicat È™i a început să meargă, a mai trimis-o o dată pe fată la oraÈ™ după medic. Din fericire, ieÈ™ise din concediu, aÈ™a că a venit să-È™i consulte pacientul. -Nimic grav! O simplă gripa cu mici complicaÈ›ii. Specifice bătrânilor. I-a prescris o reÈ›etă pe care trebuia s-o ia regulat, după care a plecat înapoi în oraÈ™ la pacienÈ›ii care-l aÈ™teptau. Pustnicul s-a mai liniÈ™tit. Fără să È™tie de ce, îl apucase un fel de frică de moarte, pe care cei ca el nu ar fi trebuit să o aibă. Dar totul a fost de moment. Musafira mănăstirii începuse s-o părăsească în mod regulat. Ajunsese de nerecunoscut. Nimeni nu o mai putea struni. La un moment dat au fost nevoiÈ›i s-o dea afară. Tulbura momentele de meditaÈ›ie ale călugărilor È™i își bătea joc chiar È™i de Dumnezeu. -Ce-mi trebuie stăpân, când mă am pe mine? zicea ea. Nimic nu o mai oprea în a face rău. Când vedea vreun câine vagabond, îl atrăgea cu mâncare È™i apoi îl chinuia îngrozitor, până ce bietul animal, terifiat de o astfel de ființă, fugea mâncând pământul. Odată a depășit orice limită. Făcuse rost de niÈ™te otravă È™i se pregătea s-o pună în mâncare când a venit bucătarul. La timp a oprit-o să nu toarne, dar ea a început să-l lovească furioasă cu mâinile È™i cu picioarele, să È›ipe la el, că de ce o opreÈ™te să pună un nou condiment. Când bucătarul le-a povestit călugărilor, au realizat pentru prima dată că e posedată. De atunci nu mai avea voie să iasă din mănăstire decât însoÈ›ită de cel puÈ›in un călugăr. Asista la slujbă, la fel, însoÈ›ită. Dar starea ei de spirit nu se îmbunătățea. Aduseseră leacuri mănăstireÈ™ti împotriva duhurilor rele, nimic nu mergea. Câteva zile se mai liniÈ™tea, apoi o lua iar de la capăt. Bătrânul ei duhovnic se ruga zi È™i noapte pentru sufletul chinuit. ÃŽi făcuseră slujbe de dezlegare, dar degeaba. ÃŽntr-un timp renunÈ›aseră. Nu mai È™tiau ce să-i facă. Mergea tot timpul însoÈ›ită È™i doar noaptea, când toate porÈ›ile erau închise putea să se plimbe singură. Câteodată avea niÈ™te crize îngrozitoare. Dădea din mâini È™i din picioare, că erau nevoiÈ›i s-o lege de pat. ÃŽn plus, rostea blesteme È™i înjurături nemaiauzite. Se dusese vestea prin împrejurimi că la mănăstire e o îndrăcită pe care nu o pot vindeca. Atunci au hotărât s-o ducă în pelerinaj, la icoana făcătoare de minuni. Era greu s-o ducă, pentru că avea o forță extraordinară, dar totuÈ™i erau datori să încerce. La câteva luni de la însănătoÈ™irea bătrânului, stareÈ›ul a trimis doi monahi tineri să o păzească. Porneau pe un drum lung, pe care nu aveau să-l mai vadă curând. Plecarea a avut loc cu trenul. La timpul cuvenit, cu o cruciuliță la gât, pe care fata încerca s-o smulgă, cele trei persoane porneau pe drumul spre o altă mănăstire. * Era o zi frumoasă de vară. Soarele ardea pământul cu razele sale mângâietoare È™i le zâmbea călătorilor. Cei doi călugări mergeau însoÈ›ind trupul urâțit al tinerei pe care o aveau în grijă. Drumul nu era prea lung, dar anevoios din cauza arÈ™iÈ›ei ce cuprindea pământul. Din când în când mai făceau câte-un semnul crucii È™i mai aruncau câte-o vorbă să le treacă de urât. Dar iată-i ajunÈ™i tocmai la mănăstirea cu faimă. Pășind sfios, ei pătrundeau în lăcaÈ™ cu gânduri bune. Au vorbit cu stareÈ›ul pentru o cameră de cazare; credeau că e posibil să rămână mai mult. Camera era simplu mobilată, cu niÈ™te paturi lungi pe care încăpeau vreo zece persoane, dar în care dormeau de obicei chiar È™i treizeci. Pe unul din pereÈ›i, o icoană cu Mântuitorul pe scaun de judecător. Câteva paturi țărăneÈ™ti È™i niÈ™te È™tergare făcute de mână stăteau în loc de perne È™i plăpumi. Camera era primitoare È™i florile de la ferestre dădeau impresia de un aspect rural, sărăcăcios dar plăcut, căci era curat, ca în orice mănăstire. OaspeÈ›ilor li s-a părut tocmai bună; veneau de la un lăcaÈ™ cu È™i mai multă sărăcie. Au mulÈ›umit gazdelor pentru primire È™i au început să despacheteze puÈ›inele lor lucruri. Fata avea să doarmă cu niÈ™te călugăriÈ›e È™i ele în vizită la icoană. Dar trebuia să înceapă slujba. Toaca anunÈ›a stăruitor că se săvârÈ™eÈ™te Liturghia. ÃŽnsoÈ›ită de călugăriÈ›e, fata intra în biserica în care avea să se petreacă minunea. " Tatăl nostru , Carele eÈ™ti în Ceruri , sfinÈ›ească-se numele Tău , vie-mpărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în Cer aÈ™a È™i pe pământ." Glasuri murmurau cu evlavie rugăciunea domnească, plecându-È™i capetele mereu. Erau oameni care credeau cu adevărat, oameni bătrâni care au È™tiut să se teamă de Dumnezeul cel Atotputernic aflat din moÈ™i-strămoÈ™i. "MiluieÈ™te-mă, Doamne, pe mine, păcătosul", spunea preotul în altar. Când, deodată un strigăt puternic, înfiorător, a făcut liniÈ™te. Era un È›ipăt îndrăcit, dar scos cu putere, căci geamurile bisericii au bubuit. PuÈ›in lipsea să se spargă. Lumea s-a ridicat îngrozită. A vrut să iasă. Preotul È™i-a terminat rugăciunea, după care a plecat din altar închinându-se. Undeva, pe podeaua pronaosului, o tânără fată zăcea leÈ™inată, parcă rugându-se încă. Icoana lăcrima. Scotea lacrimi de sânge. Chipul Fecioarei nu mai zâmbea. Brusc, în mijlocul bisericii, o lumină puternică a apărut, iar pe ea, un înger cobora încet. Era frumos È™i strălucea. VeÈ™mântul alb se confunda cu raza. S-a apropiat uÈ™or de fată. I-a făcut cruce È™i a dispărut. Cânta frumos "Aleluia". MulÈ›imea a început să se închine È™i să se roage mai tare la icoana revenită la normal. Au luat-o apoi pe fată È™i au dus-o. ÃŽntr-o cameră separată aveau să i se acorde îngrijiri medicale. FaÈ›a i se făcuse blândă, acoperită de un zâmbet sfios. Părea fericită È™i împăcată cu sine. Călugării, care-o însoÈ›eau, stăteau acum de pază la căpătâiul ei. AÈ™teptau deÈ™teptarea unei feÈ›e de sfânt. Abia acum o recunoÈ™teau pe cea venită cu bătrânul călugăr. Un zâmbet sfios li s-a întipărit pe buze. Se rugau neîncetat. Atunci au scris bătrânului, povestindu-i toate. La mănăstire domnea harul ceresc. Fata avea să rămână fără cunoÈ™tință multă vreme. Abia târziu, după câteva săptămâni, urma să deschidă ochii liniÈ™tită. Era conÈ™tientă, dar extrem de slăbită. Vocea i se auzea încet, aproape È™optit, ca a unuia care a făcut o greÈ™eală gravă. Acum aÈ™tepta să vadă ce avea să se aleagă de ea. ÃŽÈ™i adusese aminte cine era È™i de unde venea. Pentru prima oară în viaÈ›a, își dădea seama cât de mult regreta moartea soÈ›ului ei. Nu mai păstrase nici o legătură cu părinÈ›ii È™i deci, nu mai È™tia nimic de ei. DeÈ™i părea mai liniÈ™tită, avea mereu ochii în lacrimi, imputându-È™i că nu a fost în stare să-È™i îngrijească bine soÈ›ul care murise. Voia să se poată scula din pat È™i să meargă la bunul călugăr pe care nu-l mai văzuse de mult. Avea acum ce să-i mărturisească È™i ce să regrete, căci în sfârÈ™it își aducea aminte de viaÈ›a de dinainte. Plecase disperată de la spital È™i voia să se ducă la o mănăstire, să se reculeagă. Dar se pare că a rătăcit drumul È™i în cale i-a ieÈ™it un urs. De spaimă a leÈ™inat. După aceea nu-È™i mai amintea nimic. Decât că s-a trezit în chilia pustnicului cu care avea s-o împartă câteva zile. Știa È™i gândul legat de viaÈ›a ei pe care o simÈ›ea vidă, iar acum aflase în sfârÈ™it adevărul. CruciuliÈ›a pe care o purta la gât era de la el, soÈ›ul, unul din cei mai buni duhovnici. Cu siguranță că urma să afle ce s-a mai întâmplat. Cel mai mare păcat pe care È™tia că-l făcuse, era acela de a-È™i lăsa soÈ›ul singur imediat după moarte. Dar ar fi vrut să asiste la înmormântare, căci îl iubise mult. ÃŽnsă trupul îi era slăbit de boală, avea friguri È™i fără să vrea, gândul i se îndreptase către moarte. Avea impresia că va muri. Spera că cel puÈ›in va fi vrednică să stea lângă cel pe care-l părăsise. Dar boala se prelungea peste măsură È™i câteva luni n-a fost în stare nici să coboare...Se ruga permanent la Dumnezeu È™i spera să-i ia viaÈ›a pe care nu mai avea motiv s-o trăiască. "Doamne Dumnezeul meu, îndură - Te, Milostivule, de un suflet păcătos! " LiniÈ™tea de la început se transformase în deznădejde È™i mâhnire. Se acuza că nu a È™tiut nici o clipă să-L cinstească pe Dumnezeu aÈ™a cum s-ar fi cuvenit, că ar merita cel mai aspru canon È™i cea mai îngrozitoare pedeapsă pe care Domnul ar putea s-o lase unui muritor. Degeaba călugării încercau s-o mai liniÈ™tească, spunându-i: nimeni nu ar fi putut să judece în numele Lui, mila Sa e mare, sincera căință îi este de ajuns pentru a È™terge păcatul. Nimic nu o făcea să revină. Ea sublinia că merită pedeapsa cea mai aspră È™i că nici Dumnezeu nu o poate ierta. Atât de mult a greÈ™it. Și dacă ar primi iadul, ar înÈ›elege că era singurul loc ce i se cuvenea de drept. Dar oricât încercau să-i spună că săvârÈ™eÈ™te un păcat, căci deznădăjduieÈ™te, ea nu-È™i schimba părerea. Se vedea foarte bine că era un suflet smerit, care începuse să dispere din cauza unor păcate neÈ™tiute. ÃŽl iubea, ÃŽl iubea cu patimă pe Dumnezeu, dar gândul i se îndrepta È™i către altceva. Căci oricât n-ar fi vrut, amintirea soÈ›ului mort o făcea să plângă. Se acuza că a fost prea lacomă, că ar fi putut să facă slujbe È™i poate îl salva. După câteva luni, putea în sfârÈ™it să asiste la slujbă. A plâns atunci continuu È™i nu se mai oprea. MăicuÈ›ele-i stăteau alături È™i o priveau cu milă. ÃŽncepuseră s-o iubească. Vedeau cât de cald era sufletul celei care sosise posedată. La sfârÈ™it, a rămas în biserică, cu ochii pironiÈ›i la icoană. Ruga-i era încurcată, dar sinceră; lacrimile-i curgeau pe obraz. Buzele tremurau. Rosteau vorbe fierbinÈ›i. "Doamne Dumnezeul meu, ai grijă de sufletul celui pe care l-ai primit la Tine." Au reuÈ™it s-o ia de acolo târziu, cu inima încărcată încă de vina pe care È™i-o aducea. Dar nu putea să plece. Era mult prea slăbită. Cei doi însoÈ›itori plecaseră de cum s-a mai pus pe picioare. Erau puÈ›ini călugări la mănăstirea lor È™i oameni insuficienÈ›i la slujbă. Au lăsat-o pe fată, în grija stareÈ›ului, urmând să o aducă înapoi cu o zi înainte de Sfântul Andrei. Când au plecat, fata le-a dat o scrisoare către bunul ei călugăr. ÃŽl ruga să o deschidă în august, de Sfântă Marie. Șederea la mănăstire îi priia, căci, deÈ™i plângea în fiecare zi, se întărea È™i mai mult în credință. ÃŽn lipsa soÈ›ului, pe care nici nu se mai gândea să-l înlocuiască, singurul sprijin care-i mai rămăsese era Dumnezeu cu biserica Sa. Pur È™i simplu nu mai exista nimeni care măcar să-l suplinească. Era inegalabil. I se părea câteodată extrem de tristă viaÈ›a È™i chiar credinÈ›a nu făcea altceva decât să aline, dar uitarea, după câțiva ani de pasiune chinuitoare, ajunsă până la limita nebuniei, împărÈ›ită între el È™i divinitate era imposibilă. Căci un compartiment în inima-i suferindă era gol. Ar fi fost doar o minune să-l umple la loc. La mănăstire vedea multă lume. Fiecare venea să se roage la Maica Domnului, după care pleca. Au fost multe cazuri de vindecări miraculoase. Se spunea chiar că cine se va spovedi acolo È™i va respecta canonul impus de călugări avea să simtă diferenÈ›a. Nimic nu i se părea acum acelui frumos păr castaniu mai trist decât să È™tii că pur È™i simplu ai omorât un om È™i nu se mai poate face nimic pentru asta. ÃŽn fiecare zi se ducea lângă altar È™i plângea. Plângea fără încetare, căci È™tia de acum că nici o minune nu ar mai fi putut s-o salveze. ÃŽntr-o zi, s-a hotărât ca de îndată ce va ieÈ™i din mănăstire să se angajeze ca soră medicală într-un spital. Făcuse, când era mai tânără, cursuri organizate de Crucea RoÈ™ie È™i voia să facă măcar ce n-a făcut pentru propriul soÈ›. De acum aÈ™tepta puÈ›in mai calmă ziua de Sfântul Andrei. Avea să fie înapoi la mănăstirea È™i la călugărul care a salvat-o de doua ori. O data de moarte, iar a doua oară de diavolul însuÈ™i apărut în vis. Și a trecut timpul, a trecut atât de repede încât totul s-a învăluit într-o ceață grozavă. O ceață deasă care nu va putea fi ruptă vreodată. Cu timpul va cădea noaptea peste toate sentimentele È™i faptele trăite. Contururile È™i sunetele se vor È™terge cu buretele din memoria celui care le-a trăit È™i va rămâne experienÈ›a È™i durerea pe care le-a căpătat fiecare în orice moment al vieÈ›ii. * Trenule, trenule... ÃŽncurcate sunt căile tale. Prin vraja ta, aduci din nou împreună persoane rătăcite È™i singure. E pentru pasageri o cursă pe care nu o vor uita, o călătorie lungă în care au parte de bine È™i rău, în care amintirile se împletesc cu prezentul. Tu ascunzi decoruri diverse, personaje È™i fapte diverse. Fie că faci să fie o pădure, fie că e o casă frumoasă sau pur È™i simplu o colibă mică a unui pescar ce aÈ™teaptă fluxul să prindă peÈ™te, tu nu È™tii decât să mergi mai departe, să le înnoieÈ™ti speranÈ›e pierdute ca apoi să le oferi deznădejde, tu nu È›ii cont. EÈ™ti o maÈ™inărie înotând prin timp, veche de când lumea, dar pe care nimeni nu o poate controla. Mecanicul tău este Dumnezeu; El hotărăște drumuri È™i decoruri, personaje È™i vorbe. El te opreÈ™te pentru a le oferi momente bune È™i rele, vesele È™i triste. Și totdeauna merge pe aceleaÈ™i căi: tinereÈ›e, bătrâneÈ›e, moarte; iubire, fericire, tristeÈ›e. Toate se închid într-un cerc pe care îl străbaÈ›i necontenit. Probabil că nu vei obosi niciodată. * -Regret, părinte, că fără să È™tiu mi-am dat sufletul diavolului, regret că mi-am omorât soÈ›ul; È™i regret, părinte, că încă am impresia că nu mai am pentru ce trăi. Era spovedania unei femei văduve. Plângea amarnic, aÈ™a cum plânsese la icoană. După ce a primit canonul, s-a îndreptat încet către cămara ei. Acum se consuma È™i mai tare pentru tot ce făcuse È™i se învinovățea de tot ce era mai rău. Preotul îi recomandase ca măcar o dată pe săptămână să citească Talismanul, o rugăciune găsită chiar sub mormântul lui Iisus. Apoi s-o dea la cunoscuÈ›i, că măcar aÈ™a ar mai È™terge urmele păcatelor sale. Și creÈ™tină È™i duhovnic au plâns amarnic pentru că au avut parte de o asemenea mărturisire. Mai ales călugărul nu se aÈ™tepta ca un om ce pare atât de blând să fie capabil să greÈ™ească aÈ™a în faÈ›a lui Dumnezeu. AÈ™adar, era adevărat că femeia aceea își otrăvise probabil soÈ›ul. După ce a ieÈ™it ea din chilie nu a mai fost în stare să spovedească pe nimeni; s-a rugat toată ziua pentru mântuirea sufletului amărât care a putut să cadă în aÈ™a capcane. De atunci n-a mai putut să-i spună "fiică ", ci o numea creÈ™tină ca pe oricare altul. Și nu mai putea s-o privească cu atâta duioÈ™ie părintească. Ochii i se înăspriseră. Câteodată nici nu o mai suporta lângă el. Voia să uite È™i nu putea. I se părea prea grea mărturisirea È™i atunci pur È™i simplu nu mai suporta o astfel de povară. Nu era încă pregătit. Era oribil. ÃŽntr-o zi, a chemat-o la el È™i a sfătuit-o să se predea autorităților drept pedeapsă. Femeia a înmărmurit. Nu a spus nimic, dar a doua zi a depus o cerere la poliÈ›ie prin care mărturisea că se simte vinovată de moartea soÈ›ului său. Duhovnicul o îndemna să-i mărturisească întâi totul. De la poliÈ›ie sosise un înscris care dovedea că unul din cei mai buni preoÈ›i ai Ardealului a murit de tuberculoză. Când a văzut nota pe numele mănăstirii, călugărul a încremenit. Credea ca femeia îl otrăvise. Probabil era vreo greÈ™eală. A chemat-o pe creÈ™tină la el È™i a pus-o să-i povestească tot, adică în ce fel se simte vinovată că È™i-a omorât soÈ›ul. Atunci ea a-nceput să plângă È™i i-a povestit de dragostea lor puternică; de împotrivirile părinÈ›ilor È™i de boala care a venit pe neaÈ™teptate asupra lui; i-a spus că se simÈ›ea vinovată că s-a lăsat dusă de dragoste, că probabil Dumnezeu i l-a luat ca s-o pedepsească È™i că din vina ei sufereau È™i părinÈ›ii băiatului, care-o acuzau pe bună dreptate că nu s-a ocupat suficient de el, cum ar fi putut să facă mai multe slujbe È™i că, deci ,de fapt, È™i ea l-a omorât. Monahul a răsuflat uÈ™urat. O mare piatră i se lua de pe suflet. I-a spus de scrisoarea de la poliÈ›ie È™i i-a explicat că întortocheate sunt căile Domnului. Dar cum ar fi putut un creÈ™tin adevărat să nu plângă astfel, mai ales la moartea celei mai dragi persoane de pe pământ? Văduva nu se putea abÈ›ine. Se simÈ›ea vinovată È™i nimic nu ar fi putut schimba asta. Ar fi vrut să-l vadă rămas printre cei vii. De acum, femeia trecea printr-o depresie puternică. Atât de puternică, încât noaptea nu mai putea să doarmă, era agitată È™i de câte ori voia să pună capul pe pernă avea coÈ™maruri îngrozitoare. Se vedea în faÈ›a soÈ›ului care o acuza continuu că e o criminală È™i numai în iad ar putea să-i fie locul. Că l-a înÈ™elat până È™i la spovedanie, că nu se căia pentru tot ce făcuse È™i deci, nu merita să-i fie soÈ›ie. Ea se scula tremurând È™i plângând. Inima i se sfâșia în mii de bucăți. A hotărât să plece de la mănăstire È™i să se angajeze ca soră medicală în vreun spital sau să plece în campanii militare pentru ajutorarea răniÈ›ilor. I-a spus duhovnicului de planurile sale È™i în februarie urma să înceapă niÈ™te cursuri de asistentă medicală. La începerea cursurilor, nu mai È™tia nimic. Dar după câteva luni de studiu intens, conducerea colegiului a hotărât să-i ofere diploma mai devreme deoarece È™tia aproape la fel de bine ca È™i un medic ce să facă în cazuri de urgență. Cu un calificativ de foarte bine pe diplomă, a fost primită repede la un spital din BucureÈ™ti. Lucra în ture. Când avea ture de noapte, era de-a dreptul zăpăcită. Erau atâtea urgenÈ›e, că nu le mai făcea față. Tot felul de bolnavi, cu boli care mai de care mai ciudate solicitau îngrijire la orice oră din noapte. Existau bolnavi de cancer, cu dureri îngrozitoare, operaÈ›i de fibrom sau suferinzi de rinichi; erau oameni care-si numărau zilele rămase până la moarte È™i care erau aÈ™a de nesuferiÈ›i încât cu greu ar fi putut să-i suporte un om obiÈ™nuit. Dar ea avea răbdare cu toÈ›i È™i chiar dacă erau supăraÈ›i, pacienÈ›ii È™tiau că dacă era Sora în tură pot găsi alinare. Dacă la început o mai necăjeau unii dintre ei pe motiv că era prea blândă , după aceea , dacă apucau să iasă din spital îi duceau flori. Era foarte stimată de pacienÈ›i, dar, în schimb, începuse să-È™i atragă ura colegelor. Tocmai această înÈ›elegere exagerată pe care o arata față de oameni, aerul calm cu care intra în salon È™i indiferent dacă era supărată sau nu le zâmbea, stârnea invidia celorlalte asistente. S-a întâmplat, nu de puÈ›ine ori, să È™uÈ™otească despre ea lucruri urâte, care poate nu È™i-ar fi avut rostul. Dar ea nu se gândea la asta. Inima îi era puÈ›in mai împăcată, pentru că, în sfârÈ™it, avea ocazia să ajute mai mult. Nu mai avea chiar aÈ™a coÈ™maruri. Văzuse, însă, foarte mulÈ›i oameni murind È™i pentru fiecare plângea. De multe ori o văzuseră la căpătâiul bolnavului, înainte de sosirea medicilor de la morgă, È™optind ceva. Nimeni nu È™tia ce. Uneori se întâmpla să fie adusă chiar în sala de operaÈ›ii pentru a-i asista pe chirurgi, sau era chemată la urgenÈ›e pentru vreo electrocutare sau o intoxicaÈ›ie. Dacă nu era medicul, ea prelua controlul È™i nu s-a întâmplat niciodată ca cineva să moară din cauza tratamentelor aplicate. Medicii È™tiau că se pot bizui pe ea în caz de nevoie È™i de aceea îi lăsau multe lucruri de făcut. Femeia lucra cu pasiune È™i nu se plângea niciodată. Pleca atunci când termina. Uneori se întâmpla să rămână È™i peste program pentru tot felul de hârtii, căci de multe ori prefera să stea cu pacienÈ›ii aflaÈ›i pe patul de moarte, pe care îi făcea să uite că se simÈ›eau rău. De aceea era atât de stimată în spital. Când era vorba de injecÈ›ii se È™tia ca Sora le făcea mai uÈ™or, pentru că le făcea încet È™i vorbea cu pacientul, să-l facă să uite de serul care intra în el È™i să se relaxeze. Nu se dădea înapoi de la nimic. ÃŽnvățase să facă È™i câteva proceduri chirurgicale simple, iar de câte ori avea ocazia, era chemată să mai preia câteva cazuri obiÈ™nuite când chirurgul era prea ocupat. Dar nimeni în afară de asistenta È™efă È™i de directorul spitalului nu îi È™tia numele. -Sora È™i atât! se recomanda ea cu bunăvoință oricui. ÃŽn plus era tânără È™i sprintenă. Căpătase în câteva luni de practică o dexteritate uluitoare, încât uimise chiar È™i pe asistentele cu vaste cunoÈ™tinÈ›e. De obicei era la interne È™i de îndată ce auzea cel mai mic geamăt, intra în salon pentru a verifica. Era de-a dreptul ataÈ™ată de spital. ÃŽngrijirea bolnavilor devenise o pasiune care înlocuia întrucâtva moartea soÈ›ului ei. * ÃŽntr-o zi a venit la spital un regiment, oameni îmbolnăviÈ›i din cauza hranei È™i a condiÈ›iilor proaste de muncă. Veniseră dintr-un război din Asia È™i cum condiÈ›iile meteo nu le erau prea favorabile, s-au îmbolnăvit mulÈ›i È™i au fost repatriaÈ›i cu specificarea să fie internaÈ›i urgent într-un spital. Trebuia să li se facă toate analizele pentru că păreau a fi suspecÈ›i de o boală contagioasă destul de gravă care ducea la moarte. ÃŽn cazul depistării li se oferea antidotul care să înlăture urmele ei. Erau niÈ™te oameni veseli È™i îndrăzneÈ›i pe care condiÈ›iile grele din timpul războiului È™i gândul că în orice clipă puteau muri îi făcea mai grosolani. Nu se dădeau în lături de la nimic. De când veniseră ei, saloanele se umpluseră de poveÈ™ti È™i voie bună. Era mai ales un sergent, atât de vioi, încât de fiecare dată când îl apuca durerea de umăr începea să cânte. SoldaÈ›ii îl respectau pentru că înfrunta moartea cu un curaj extraordinar, care îi uimea. Ar fi fost în stare să sară È™i în foc sub comanda lui. Și pacienÈ›ii îl îndrăgiseră. ÃŽi plăcea să glumească È™i câteodată prin remarcile ironice reuÈ™ea să-i scoată din starea de monotonie pe ceilalÈ›i pacienÈ›i. Sora fusese repartizată chiar la salonul lui È™i ori de câte ori intra în salon, sergentul făcea glume. ÃŽi plăcea starea de spirit în care se afla acel om È™i îl admira pentru curajul său. ÃŽntr-o zi, însă, l-a găsit aproape leÈ™inat È™i cu spume la gură. Părea a fi epilepsie. I-a înÈ›epat degetul mic, dar omul nu È™i-a revenit. Asistenta a anunÈ›at imediat medicii care au recunoscut la el semnele bolii despre care li se vorbise. I-au administrat medicamentul, dar era prea târziu. Era începutul unei lungi perioade de carantină. Dat fiind faptul că boala era contagioasă, nici un pacient din salon nu avea voie să-l mai părăsească. Dacă boala continua să apară È™i la ceilalÈ›i soldaÈ›i, tot spitalul era izolat. S-au anunÈ›at autoritățile locale care l-au aprovizionat cu alimente. Boala se manifesta rapid. După ce era infestat, pacientul avea unele simptome de epilepsie, iar dacă nu era tratat nu mai exista nici o È™ansă pentru cel în cauză. Se pare că virusul se răspândea destul de repede pentru că în curând zeci de soldaÈ›i au început să aibă simptome. Conducerea spitalului a cerut o doză suplimentară de medicament sau măcar modalități de fabricaÈ›ie. Nu au avut însă parte de nici unele, medicii străini susÈ›inând că nu mai È™tiau reÈ›eta , întrucât singurul capabil să o prepare murise cu puÈ›in timp în urmă. ÃŽn spital domnea panica. Zeci de bolnavi mureau în fiecare săptămână, iar trupurile lor erau arse la morgă. După rapiditatea cu care se răspândea, boala avea să omoare curând fiecare om din spital. Medicii au început să caute un remediu prin care să distrugă virusul. Singura È™ansă era să facă experimente pe pacienÈ›ii infestaÈ›i. Personalul spitalului purta măști de protecÈ›ie care să-i apere de o eventuală îmbolnăvire. Virusul începuse să-È™i facă simÈ›ită prezenÈ›a È™i printre ceilalÈ›i pacienÈ›i. ÃŽn fiecare zi, cel puÈ›in un nou bolnav. Erau deja trei săptămâni, de când spitalul intrase în carantină È™i perioada părea interminabilă. Jumătate din pacienÈ›ii rămaÈ™i sufereau de boala pentru care nu exista antidot. Virusul secera vieÈ›i ca spicele. Când, în sfârÈ™it, medicii au anunÈ›at găsirea unui înlocuitor pentru medicament, nimeni nu mai avea curajul să spere. Cei îmbolnăviÈ›i își închipuiau deja că se află la morgă È™i simÈ›eau parcă în nări mirosul proaspăt de carne arsă. Surorile nu mai făceau față cererilor. ToÈ›i erau istoviÈ›i. Primele încercări s-au făcut pe pacienÈ›i trimiÈ™i aproape sigur la morgă. Rezultatele n-au fost chiar îmbucurătoare. Boala stagna pentru câteva zile, dar mai apoi erupea violent, lăsând urme adânci pe piele. Moartea era subită È™i dureroasă. ÃŽn astfel de momente, medicii nu mai sperau decât să tragă de timp. Era singurul lucru care le mai rămânea de făcut până la găsirea remediului. Cei care erau în prima faza scăpau de moarte pentru câteva săptămâni, după care virusul își relua activitatea È™i în curând mureau. PacienÈ›ii ajunseseră chiar să protesteze împotriva tratamentului aplicat. Nimeni nu scăpa. Cei bolnavi erau izolaÈ›i de cei sănătoÈ™i pentru evitarea extinderii bolii. Se făcuseră dezinsecÈ›ii repetate. Dar se părea că virusul nu voia să moară. Când, în sfârÈ™it, mai rămăseseră câteva zeci de oameni, boala a încetat brusc. Vremea se schimbase. Era mult mai frig afară, ceea ce a dat de bănuit medicilor asupra rezistenÈ›ei acestuia la frig. Pe lângă pacienÈ›i, stăteau la morgă cadavre de medici È™i asistente, aÈ™teptând să fie arse. Medicii străini trimiseseră, în sfârÈ™it, o nouă doză de vaccin, dar era prea târziu. Boala secerase deja prea multe vieÈ›i. Cei care mai trăiau își luaseră măsuri de precauÈ›ie È™i își injectaseră serul în corp. Peste câteva zile, spitalul își deschidea iar porÈ›ile. Sute de vizitatori luau cu asalt saloanele în speranÈ›a de a-È™i mai găsi printre cei rămaÈ™i rudele. Dar, din păcate, pentru mulÈ›i dintre ei, clădirea aceea se transformase într-un adevărat cimitir. Zeci de guri blestemau în acelaÈ™i timp boala care i-a despărÈ›it de cei dragi, boala care nu le-a dat posibilitatea să revadă persoanele pe care le iubeau. Și toÈ›i ieÈ™eau plângând, cei mai mulÈ›i de tristeÈ›e. Cei câțiva care își regăseau rudele în patul de spital nevătămaÈ›i ajunseseră să fie priviÈ›i cu ură, ca È™i cum ar fi fost responsabili de moartea celorlalÈ›i. TotuÈ™i , în spital a domnit pentru multe luni panica . De când cu epidemia, secÈ›iile rămâneau goale; bolnavii erau trimiÈ™i la analize, după care, la cererea rudelor, transferaÈ›i. Epidemia a lăsat urme de neînlocuit È™i în colectivul spitalului. Câțiva medici de valoare nu supravieÈ›uiseră È™i pierderea lor se făcea resimÈ›ită în sălile de operaÈ›ii sau cabinetele medicale. Dintre cele 30 de asistente intrate în tură, doar 5 supravieÈ›uiseră iar printre ele se afla È™i Sora. Spitalul a organizat funeraliile medicilor cu mare fast, alături de asistente. Ziua începerii epidemiei a rămas pentru mulÈ›i ani de atunci o zi de doliu. Din regiment aproape că nu mai exista nimic. De la căpitani până la soldaÈ›i totul dispăruse. Nici măcar uniformele militare nu mai existau. Morga îi înghiÈ›ise pe toÈ›i, încetul cu încetul È™i unul câte unul. Din eroii care luptaseră vitejeÈ™te pentru pace, nu mai rămăsese nimic. Doar vreo cinci soldaÈ›i È™i un preot militar care părea mut pentru vecie. Se încerca în continuare identificarea virusului È™i cauza dispariÈ›iei lui, pentru a se preveni o eventuala răbufnire. Medicii căutau să găsească măcar o urmă din tot ce mai rămăsese. Se oprise probabil pentru că făcuse suficiente victime care să-l mulÈ›umească. Și după câte È™tiau de la colegii străini, putea să rămână inert zeci de ani, ascuns în vreun dulap sau vreun colÈ› de spital, ca mai apoi să izbucnească iar È™i să facă alte È™i alte victime care să-l mulÈ›umească pe altarul cel crud al jertfei. ÃŽn urma epidemiei, spitalul a făcut restructurări masive. Din lipsă de pacienÈ›i, se ajunsese la o adevărată criză. Au rămas la posturi cele cinci asistente care rezistaseră bolii È™i câțiva medici de valoare. ÃŽn rest, nu mai era nimic. Din cauza problemelor financiare, conducerea a hotărât mutarea într-o clădire mai mică. ÃŽn el nu au mai rămas decât vreo 30 de pacienÈ›i, printre care È™i preotul ce se încăpățâna să tacă. * Părea să fie o noapte grea pentru Sora. O colegă o rugase să aibă grija È™i de pacienÈ›ii ei. ObÈ›inuse o învoire deoarece i se căsătorea fata. Știa că în salonul colegei se afla tot grupul de soldaÈ›i care mai rămăseseră din regiment. De acum se învățase cu ei È™i le prinsese poantele, numai că cei rămaÈ™i în viață nu mai aveau chef de glume ca la început. ÃŽi plăceau însă soldaÈ›ii È™i voia să se poarte mai bine puÈ›in față de aceÈ™tia, dar fără a da de bănuit celorlalÈ›i bolnavi. Era cam miezul nopÈ›ii. Se plictisea de minune, căci în ciuda tuturor aÈ™teptărilor, în saloane era liniÈ™te. De îndată ce a bătut È™i orele douăsprezece, a plecat să facă o vizită È™i să lase medicamentele bolnavilor. Intrase mai târziu decât de obicei în săli, dar spre surprinderea ei, unul din pacienÈ›i nu dormea . Se afla undeva lângă un perete È™i stătea aplecat. A simÈ›it nevoia să se apropie, să vadă despre ce-i vorba. După barbă l-a cunoscut că era preotul militar; se ruga. Stătea îngenuncheat lângă o iconiță veche È™i-È™i spunea durerea. ÃŽi era È™i mai greu că nu vorbea, dar părea că ar vrea să-È™i acorde o penitență. De fiecare dată când era întrebat, nu răspundea decât la întrebările cu da sau nu printr-o simplă miÈ™care a capului. Ochii îi erau mici È™i foarte triÈ™ti. Asistenta care îl îngrijea încercase zadarnic să-l facă să scoată măcar un cuvânt, dar degeaba. Totul rămăsese fără rezultat. ÃŽl găsea È™i ea în fiecare seară, rugându-se. Sora îl privea înduioÈ™ată; părea atât de sfios È™i de smerit încât numai un sfânt ar fi putut lua o astfel de atitudine. ÃŽi dăduseră lacrimile È™i nu se putea opri; îi aducea aminte de singurul bărbat care încăpuse în viaÈ›a ei È™i care, printr-o simplă coincidență fusese tot preot. A vrut să iasă în vârful picioarelor pentru a nu deranja rugăciunea, dar clanÈ›a de la ușă a scârțâit. Preotul a întors capul: -IertaÈ›i-mă, părinte! Vă las în contemplaÈ›ie! -Nu-i nimic, copilă! Și asistenta a plecat. ÃŽi plăcuse glasul acesta dulce care părea să o ducă cu gândul la spovedanie. După glas , părea foarte trist. S-a bucurat însă enorm că preotul , probabil fără să-È™i dea seama, a vorbit. Oricum, era hotărâtă să nu spună nimănui victoria, căci ar fi fost, se poate, luată în nume de rău. Toată seara a petrecut-o mai mult decât liniÈ™tită. Nici un pacient nu a dat nici cel mai mic semn de boală. ÃŽn cameră aveau un televizor pe care însă îl foloseau rar, fie pentru că bolnavii erau agitaÈ›i, fie pentru că s-ar fi putut întâmpla să nu audă pe vreunul din ei È›ipând. De data aceasta, Sora a deschis televizorul. Nu mai avea nimic altceva de făcut. Un È›ipăt de groază s-a auzit dintr-un salon. Asistenta a alergat grăbită să verifice. Unul din pacienÈ›i văzuse o lumină puternică lângă iconiță, dar de îndată ce uÈ™a s-a deschis, ea a dispărut. Femeia a încercat să-l asigure că probabil a visat, dar bolnavul nu se lăsa deloc înduplecat. Lângă iconiță se mai afla încă preotul, rugându-se. După ce s-a asigurat că nu s-a întâmplat nimic rău, asistenta a plecat spre camera de serviciu. Atunci nu a mai fost deranjată, dar fără să vrea, istorisirea bolnavului i-a rămas în minte. Avea la ce medita de fiecare dată când era de serviciu noaptea. După aceea, de câte ori lucra în tura de 7 seara, făcea schimb cu asistenta din salonul 2, numai ca să-l privească pe preot rugându-se. ÃŽi plăcea aÈ™a de mult încât nu-È™i mai putea lua ochii de la el. Câteodată, chiar îi venea să îngenuncheze lângă el să se roage împreună. Sora nu mai fusese de mult pe la biserică È™i îi era dor de slujbele de la mănăstire, de orele când stătea neclintită în faÈ›a altarului vărsând lacrimi grele pentru soÈ›ul ei. O vreme uitase de asta, căci munca o solicita la maxim, lăsând-o vlăguită când ajungea acasă. Dar de când îl văzuse pentru prima dată pe preot, ceva o atrăgea spre rugăciune. Când avea timp, se ducea să asculte slujba la biserică È™i se simÈ›ea mai fericită, mai împăcată. Numai că de câte ori îl privea pe tânărul militar rugându-se, o rană adâncă îi răscolea sufletul acoperit de firele timpului. SimÈ›ea că cicatricea morÈ›ii soÈ›ului ei se redeschide. ÃŽntr-o noapte, când era singură în tură, fără să-È™i dea seama, a căzut în genunchi în faÈ›a icoanei din salon È™i a început să plângă. Avea un plâns amar, care parcă vărsa odată cu el otrava înghiÈ›ită după un necaz greu. Lacrimile îi curgeau încet È™i sacadat ca È™i cum ar fi încercat din răsputeri să le ascundă. ÃŽÈ™i acoperea disperată faÈ›a cu mâinile, sperând că nu o va vedea nimeni. Nu se gândea în nici un caz la tânărul preot care nu se întorcea niciodată de la rugăciune, chiar când Sora îi aducea medicamentele sau era nevoită să-i facă vreo injecÈ›ie. Atunci ea aÈ™tepta cuviincioasă ca el să termine, după care îi explica cele necesare sau îi făcea tratamentul cuvenit. Dar în noapte aceea venise doar în vizită È™i dintr-o dată se simÈ›ea copleÈ™ită de acea durere adâncă ce o măcina până la terminare. Fără să-È™i dea seama scosese de mai multe ori un oftat prelung care ar fi dezgheÈ›at orice inimă împietrită. Era însă prima dată când tânărul preot își întrerupea rugăciunea, căci după calculele Sorei, el ar fi trebuit să mai stea cel puÈ›in 10 minute .S-a apropiat de ea È™i i-a prins mâna între palmele sale. Era un gest părintesc, de alinare. -Dumnezeu dă ajutorul celui care-l cere! Se vedea că era înduioÈ™at de suferinÈ›a femeii. Apoi i-a spus că ori de câte ori va avea nevoie de un sfat, poate oricând să vină să i-l ceară. Era preot până la moarte È™i chiar dacă el era în suferință, trebuia să-È™i facă datoria. -Vreau să spun, părinte, ceea ce mă doare! Și l-a rugat să vină în camera de serviciu unde avea să asculte povestea vieÈ›ii ei. Era primul dintre toÈ›i cei pe care-i cunoscuse ce avea s-o ajute să depășească un moment greu È™i s-o facă din nou fericită. După ce È™i-a mărturisit rana care sângera, a izbucnit din nou într-un hohot amar. Preotul a îmbrățiÈ™at-o părinteÈ™te È™i se pregătea să se ducă să-È™i continue rugăciunea. Prima parte a poveÈ™tii Sorei i se părea că seamănă atât de bine cu viaÈ›a lui, aÈ™a de multe coincidenÈ›e păreau să fie între cele două destine, încât nu a putut pleca de lângă ea. ÃŽi era milă de femeia care avusese o soartă tragică È™i care, fără să-È™i mai dea seama de ce spune, se învinuia de moartea soÈ›ului ei. A lăsat-o să plângă, după care, atunci când s-a liniÈ™tit, a început să-i dea sfaturi. Erau sfaturi din inimă, pe care le aplicase È™i el în viață. Și, deÈ™i terminase discuÈ›ia, nu se putea hotărî să plece de lângă ea. ÃŽi era dragă È™i parcă un sentiment pierdut de iubire i se trezea încetul cu încetul în inima în care se aÈ™ternuse uitarea. ÃŽi era dragă pentru că destinele lor semănau ca doua picături de apă È™i îi era dragă pentru că simÈ›ea pentru prima oară în viață că a câștigat o prietenă. Acum, el era cel care plângea pentru că își dăduse, în sfârÈ™it, seama că în spital, în persoana Sorei își regăsise de fapt soÈ›ia pe care o credea pierdută. Plângea cu hohote mari de bucurie, mulÈ›umind lui Dumnezeu pentru darul deosebit pe care i-l dădea într-o noapte în care pierduse orice speranță de a-È™i revedea iubirea dispărută. Iar când i-a spus femeii ceea ce gândea, când au reconstituit momente intime din scurta lor viață, n-au mai putut face altceva decât să se îmbrățiÈ™eze unul pe altul. Era tot ce le mai rămânea de făcut după doi ani de despărÈ›ire. Nu se uitaseră unul pe altul È™i chiar dacă trecuse deja destul timp pentru ca vraja dragostei să se rupă, chiar dacă se avântaseră în iubirea pentru Dumnezeu, dedicându-È™i o parte din despărÈ›ire Acestuia, sentimentele care-i legaseră unul de altul refuzaseră să moară. Un È™uvoi nou de gânduri bune È™i de fericire izvora din sufletele lor rănite pentru a-i reuni din nou într-o familie. Fuseseră È›inuÈ›i departe unul de altul, dar dragostea lor, în loc să scadă pentru a se aÈ™terne uitarea, creÈ™tea. ÃŽn fiecare zi un nou gând către cel pe care-l credeau mort se aduna la buchetul celor anterioare. Nimic nu i-ar mai fi putut despărÈ›i vreodată. Erau sortiÈ›i să rămână împreună È™i aveau să formeze din nou o familie. Plângeau amândoi îmbrățiÈ™aÈ›i, cu inimile bătând una lângă alta, unindu-È™i gândurile de atâtea ori nedespărÈ›ite. Si dacă Sora nu s-ar fi aflat într-un spital, dacă vreo urgență nu ar fi intervenit, ar fi stat toată noaptea aÈ™a. Se iubeau È™i durerea lor pentru că fuseseră despărÈ›iÈ›i se È™tersese într-o singură clipă printr-o bucurie care le lua răsuflarea. Mai apoi, în nopÈ›ile când Sora era în tură , aveau să-È™i povestească unul altuia , pe îndelete, prin ce-au trecut. * Era rândul preotului să-i spună, cum de n-a murit È™i cadavrul n-a fost ars. După perioada de spital , când medicii de peste tot veneau să-l consulte pentru a-È™i spune părerea , a hotărât că e mai bine să fugă. De ce l-au dat drept mort medicii, nu È™tia, È™i nici nu È™i-ar fi dorit să È™tie. Destul că după o perioadă în care stătuse la pat, simÈ›ea nevoia de libertate, o libertate firească, de a se ruga, aÈ™a cum îi cerea meseria, dar într-o mănăstire. Cu foarte mare greutate È™i cu ajutorul unor țărani credincioÈ™i a ajuns într-un lăcaÈ™ de cult. Era sleit nu numai de călătorie ci È™i pentru că boala încă-l mai chinuia. Când l-au văzut monahii, au hotărât urgent să-i acorde ajutorul posibil. Post È™i rugăciune neîncetat, alături de Sfintele Taine. A stat la pat el săptămâni întregi, fără să scoată o vorbă, uneori în delir, mânca doar crudități, dar se ruga la Dumnezeu, să-l ajute măcar pentru soÈ›ie. Și după mult, mult timp, a început să elimine ceva verzui. Călugării credeau că o să moară. Când a-ncetat a mai elimina, s-a sculat din pat È™i a-nceput să cânte. Era chiar o minune; frumoasă, într-adevăr, dar scurtă; i-a rugat să se intereseze de soarta soÈ›iei È™i i-au spus că era dispărută, mulÈ›i o credeau moartă, ca pe o pedeapsă pentru posibila otrăvire a preotului. Nu putea să-È™i imagineze cum ar fi fost posibil să se inventeze asemenea fapte despre o femeie pe care o considera curată ca lacrima. A făcut investigaÈ›ii pe cont propriu, a angajat detectivi particulari, dar nimeni nu putuse să-i dea de urmă. ÃŽn tot acest timp, el stătea în mănăstire È™i se ruga. Se ruga amarnic să mai aibă vreo È™ansă de a-È™i revedea iubirea. De atunci a făcut un jurământ, că până nu va da cu ochii de cea care i-a fost dragă, să nu scoată pe zi mai mult de 7 cuvinte. Era un canon greu, căci nu mai putea să spovedească, o mărturisire era sfat, pe care nu-l mai oferea. Dar cu timpul s-a obiÈ™nuit. ÃŽn fiecare dimineață prefera să asculte plângând Liturghia cu gândul dus. Cu timpul începuse să-i mai piară durerea, de fapt, vremea alina fără voia lui o rană grea. ÃŽncepuse să se gândească mai mult la Dumnezeu, să-L venereze aÈ™a cum I se cuvenea, dar inima îi era împărÈ›ită în două È™i o parte din ea rămânea mereu vidă. Uitarea, dacă nu era uitarea care se aÈ™ternea uÈ™or în pojghiÈ›a subÈ›ire peste rana lui, ar fi murit de dorul ei. ÃŽncetul cu încetul, rana părea să se închidă, dar nu era aÈ™a. De fapt, dispăreau simptomele care oricum ar fi reapărut la cel mai mic contact pe care îl avea cu cupluri. Bănuia că ea avea să se ducă să-l caute sau măcar să meargă la mănăstirea lui. ÃŽn pelerinaje s-ar fi întâlnit. Dar zilele treceau È™i nu obÈ›inea nici un semn de viață de la cea pe care-o iubea. ÃŽn timpul slujbei era foarte smerit, încât , creÈ™tini , călugări , credeau c-o fi un sfânt , stând cu plăcere în jurul lui . Cine avea curajul să-l atingă era fericit . ImaginaÈ›ia oamenilor inventa că ar avea puteri vindecătoare , iar cei ce-l atinseseră chiar aprobau. De aceea mulÈ›i creÈ™tini veneau în pelerinaje să-l vadă pe sfântul cel tânăr de care li se vorbea. Dar el refuza îndărătnic să-i primească. Știa că nu e în stare de-a merita aÈ™a ceva, căci de câte ori se ruga nu uita s-o amintească pe soÈ›ia pe care din ce în ce mai mult o credea moartă. S-a hotărât atunci să spună unui duhovnic tot ce avea pe inimă, iar acesta l-a sfătuit să încerce s-o uite, pentru că grele sunt căile Domnului È™i nimeni nu li se poate opune. A stat în post È™i rugăciune neîncetat È™i nu de puÈ›ine ori i s-a-ntâmplat să se gândească È™i la dragostea pe care n-o mai putea avea. Dar au trecut È™i zilele de disperare, au venit È™i cele în care durerea era suportabilă. Rana începea să se vindece cu adevărat. S-a întărit în credință din ce în ce mai mult. Ajunsese chiar s-o treacă pe Sora pe ambele pomelnice pentru a fi sigur că oriunde s-ar fi aflat, îi era mai bine. Spera chiar că ea nu va mai suferi, că dacă ar fi în viață, să fie capabilă să o ia de la capăt È™i să uite de cel pe care cu siguranță îl È™tia mort. Ceruse apoi permisiunea să plece într-o pădure, dar în singurătate dorul È™i mai mare îl apuca. Ajunsese să o È™i viseze noapte È™i să vorbească cu ea ca È™i cum ar fi fost aproape. Gândul că măcar în somn o putea vedea, îl făcea să stea mai mult întins, cu ochii închiÈ™i, fără a se gândi prea mult la Dumnezeul Căruia trebuia să-I mulÈ›umească. ÃŽncercase multe, dar patima nu putea fi stinsă. Inima lui ar fi rămas pentru totdeauna tristă, indiferent dacă ar fi È™tiut că e în viață sau nu. O iubea. După luni de zile de depărtare, o iubea. Sălbatic, nu numai că nu a rezistat, dar după câteva săptămâni a preferat să se întoarcă la mănăstire, fiind singurul mod în care ar fi putut s-o uite. A reuÈ™it până la urmă să mai domolească patima, dar era aproape imposibil s-o stingă. La fiecare gând îndreptat către imaginea ei, reînvia mai mare, mai puternică È™i era mai greu s-o domolească. ÃŽncepuse chiar să muncească încontinuu, de dimineață până seara, pentru ca, absorbit în munca pe care o avea de făcut, să uite de sine. Era, de altfel, singurul mod de a scăpa de iubirea ce îl cuprindea. La mănăstire, doar participând la cât mai multe slujbe începea să mai uite. Nu crezuse că poate exista pe pământ o asemenea iubire, atât de puternică încât să depășească orice barieră spirituală, să pătrundă până în cele mai ascunse È™i mai aprige dorinÈ›e È™i să rămână acolo pentru totdeauna. Era semnul unei pasiuni sincere, bazată È™i pe credinÈ›a în Dumnezeul Care făcea È™i desfăcea legături de unire, pe pământ È™i în cer, Care ierta cele mai groaznice greÈ™eli, în sfârÈ™it, care È™tia ce e bine È™i rău È™i care hotăra toate legile creaÈ›iei È™i existenÈ›ei materiale sau imateriale. Iubea pentru vecie. ÃŽntr-o zi, a venit la mănăstire un căpitan de regiment. Voia să se spovedească înainte de a pleca în niÈ™te lupte năprasnice în Asia. Erau niÈ™te bătălii contra terorismului È™i nimeni nu È™tia dacă va scăpa viu de acolo. S-a mărturisit omul, după care a mai stat câteva zile la slujbă, rugându-se pentru familia sa. Era om credincios, căci stătea cu evlavie în faÈ›a icoanelor, smerit È™i drept. Se spunea despre el în împrejurimi că avea un curaj extraordinar. ÃŽi plăcea mai ales bătălia È™i nu ezita niciodată să spună foc È™i să se repeadă cel dintâi în bătaia gloanÈ›elor. Iubea È™i oamenii pentru că niciodată nu È™tia să facă vreo nedreptate celui care avea nevoie de ajutor, pe scurt, era nepărtinitor, încât de multe ori se întâmplase să fie ales drept judecător în cine È™tie ce brigadă mai mare, pentru vreun condamnat special. Era acum în vârstă, prinsese puÈ›in din cel de-al doilea război mondial È™i cu toate astea, nu se retrăsese încă din armată. Iar în ultima clipă a carierei sale, fiind considerat ca având experiență, era ales pentru a conduce o expediÈ›ie militară care avea să ajute mult È›ara pe plan internaÈ›ional. ÃŽnainte de a pleca, îl văzuse pe preotul care stătea retras È™i asculta slujba. Avea nevoie de un om liniÈ™tit printre militari È™i observându-l cât era de trist, își închipuia că putea avea nevoie de un mediu nou. S-a dus să-i vorbească È™i aÈ™a cum se aÈ™teptase, a acceptat. -Părinte, îi spusese, n-ai vrea să vii cu noi în război? După ce a obÈ›inut binecuvântarea stareÈ›ului, a plecat cu regimentul în Asia. Erau o mulÈ›ime de soldaÈ›i, care mai de care mai urâți sau mai frumoÈ™i, unii de-a dreptul credincioÈ™i, dar alÈ›ii fără pic de frică de Dumnezeu. Pe atunci, singura misiune pe care o aveau era protejarea taberei de trupele teroriste. Erau bine pregătiÈ›i È™i gata oricând de atac. Aveau ochi de È™arpe È™i agilitate de felină. Le plăcea să tragă cu puÈ™ca în orice găseau. Dar se aflau în război È™i atunci È™tiau că orice miÈ™care necugetată le-ar fi putut aduce moartea, care însemna pentru ei despărÈ›irea de familie È™i de copii. PuÈ›ini erau tineri, doar cu soÈ›ii aÈ™teptându-i plângând, restul erau toÈ›i de peste 30 de ani, camuflaÈ›i cu niÈ™te veste care È›ineau îngrozitor de cald È™i fără posibilitatea de a căra după ei apă. Se aflau undeva în mijlocul deÈ™ertului. Știau că trupele teroriste se ascundeau undeva în munÈ›i. Ei făceau parte dintr-o armată internaÈ›ională în care se mai aflau È™i alÈ›ii, mai ales americanii care organizaseră de fapt, expediÈ›ia. Dar soldaÈ›ii lor aveau echipamente speciale care-i protejau extrem de mult de arÈ™iță; aveau niÈ™te termosuri deosebite prin care păstrau apa rece mult timp. ÃŽncălțămintea era uÈ™oară È™i rezistentă, făcută special pentru escaladatul munÈ›ilor, fără nici un fel de blană pe interior. SoldaÈ›ii români erau È™i ei dotaÈ›i cu ce le dăduse È›ara, iar la prima vizită a oficialilor s-au plâns de haine È™i termosuri, de fapt, lucrurile de primă urgență de care aveau nevoie. Zilele erau plictisitoare, căci militarii nu făceau altceva decât să stea în deÈ™ert È™i să observe miÈ™cările inamice. Dar adversarii nu voiau să se arate È™i se presupunea că ar fi prea puÈ›ine forÈ›e, fiindu-le deci, frică să se arate. Se făcuseră câteva urcări pe munÈ›ii din apropiere, până la o altitudine destul de mare, ceea ce permisese prinderea unora dintre cei care mai căutau supravieÈ›uirea prin peÈ™teri sau prin păduri. Oricum, se zicea că reuÈ™iseră până la urmă să-i captureze. Dar era neapărat necesar ca È™i liderul organizaÈ›iei să fie arestat, considerat a fi un bogătan care se juca cu banii pentru a organiza atentate din cele mai ciudate. DeÈ™ertul era din ce în ce mai cald È™i militarii români suportau condiÈ›iile cu greu, mai ales că trebuiau să reziste la condiÈ›iile climatice, deloc uÈ™oare È™i adaptarea era cu atât mai grea. Stăteau totuÈ™i cu o anumită spaimă, căci oricând unul din ei putea fi omorât, oricând familia ar fi primit o scrisoare prin care să fie anunÈ›ată că stâlpul casei a murit. Era poate singurul lucru care-i speria cel mai tare pe mulÈ›i dintre ei. Moartea în sine nu li se părea nimic deosebit, ci mai degrabă grija pentru familie. Erau È™i oameni care deschideau ochii cu groază în fiecare dimineață, cărora le era poate frică de faptul că în orice clipă viaÈ›a lor putea să ia sfârÈ™it, dar majoritatea erau oameni de elită, care făcuseră antrenamente speciale È™i erau pregătiÈ›i chiar pentru condiÈ›ii groaznice de supravieÈ›uire. Nu erau tocmai mulÈ›i, dar puÈ›inul lor număr constituia unul dintre cei mai buni ambasadori ai României de peste hotare, într-o perioadă în care È›ara chiar avea nevoie. ÃŽntr-un astfel de regiment ajunsese un preot să slujească, un preot care a învățat destul de repede exerciÈ›ii militare dificile È™i care tocmai datorită acestui lucru reuÈ™ise să-È™i atragă respectul creÈ™tinilor săi. Din fericire nu a fost nevoie să asiste la moartea lor în masă, pentru că nu au existat schimburi intense de focuri. Era mai degrabă un război bazat pe amenințări È™i care părea să ia amploare nu în È›ara în care militarii erau echipaÈ›i, ci în exterior, având È›inte foarte bine alese pentru atentate, din cauza cărora, din păcate, mureau sute de oameni. Preotul mergea cu soldaÈ›ii peste tot. La început, la ieÈ™irea din cazarmă erau puÈ™i să se închine È™i să sărute cu buzele lor împietrite de curaj, chipul pictat al Maicii Domnului care purta în braÈ›ele sale delicate pe pruncul Iisus . Nimeni nu se putea împotrivi obiceiului, pentru că, chiar È™i cei mai profani dintre ei, la gândul că oricând moartea poate pune stăpânire pe trupurile lor, umplându-le în scurt timp viermii cei mai scârboÈ™i, își aduceau aminte de Dumnezeul de Care pomenea în fiecare duminică preotul pentru a-i aduce pe oameni la o cale bună. * Era o zi însorită în deÈ™ert. Oameni È™i alimente înfruntau soarele arzător care le lua de-a dreptul aerul. Pielea se înroÈ™ise È™i făcuse bășici. SoldaÈ›ii își dădeau cu alifii în fiecare seară pentru a rezista mai bine. Aerul era uscat È™i greu, vânturile aduceau nisipul de la sute de kilometri depărtare È™i îl răsturnau furioase peste oamenii care mergeau domol. Se apărau cu mâinile È™i încercau să-È™i È›ină pe cap È™apca pentru a se mai proteja puÈ›in de razele care ucideau tot. MaÈ™ini întregi cu alimente circulau prin pustiu. Clima era de nesuportat. De luni de zile nu apăruse nici cea mai mică schimbare. Ziua erau călduri care depășeau orice închipuire, peste 40 grade, cu riscul de a face oricând vreun stop cardiac, iar noaptea se înghesuiau unul în altul pentru a-È™i È›ine căldura în frigul care se lăsa. Era o climă tropicală foarte pretenÈ›ioasă È™i-n care era foarte greu de supravieÈ›uit . Odată cu militarii, veneau È™i medicii pentru a verifica starea lor de sănătate, gradul de rezistență. Dacă vreunul din ei avea nevoie de asistență, se puteau observa imediat doi oameni uriaÈ™i, extrem de solizi care făceau un consult. ÃŽn cazul în care persoana avea nevoie de odihnă, era trimis la spitalul din tabără pentru o cercetare mai amănunÈ›ită. ÃŽntr-o astfel de plimbare, din lipsă de apă, preotul a leÈ™inat. A fost transportat de urgență la spital È™i a fost oprit multă vreme pentru că era subnutrit. Slăbise, nu mai avea apă de ajuns în corp. Trebuia să rămână mai departe la spital pentru o strictă observaÈ›ie. De obicei, de îndată ce soseau la infirmerie, pentru a se face, dacă era cazul, internările, pacienÈ›ilor li se făcea un vaccin, cu asigurarea că îi va ajuta împotriva condiÈ›iilor climatice. AÈ™a se întâmplase È™i cu câțiva soldaÈ›i români ajunÈ™i la spital odată cu preotul. ViaÈ›a lor acolo nu era tocmai uÈ™oară. Erau cazaÈ›i câte doi într-un pat de spital din lipsă de locuri, È™i mâncarea nu era chiar din plin. Oricum, medicii È™i asistentele se purtau frumos cu soldaÈ›ii, aveau răbdare È™i le satisfăceau unele pofte. de cele mai multe ori bolnavii erau răniÈ›i de vreo descărcare de gloanÈ›e sau pur È™i simplu dintr-un mic schimb de focuri cu inamicul. Acest tip de soldaÈ›i erau trataÈ›i cu un respect deosebit, ca È™i cum ar fi fost adevăraÈ›i eroi. Apoi veneau cei cu vreun picior sau vreo mâna ruptă; erau câte unii care se văicăreau ca niÈ™te copii, dar doar pentru a atrage atenÈ›ia È™i a-È™i câștiga puÈ›in respectul. Astfel de oameni erau în general depreciaÈ›i de "societate" prin felul lor de-a se purta È™i de fiecare dată când găseau ocazia potrivită de-a ieÈ™i în față repede, nu se dădeau în lături s-o facă. Cei bolnavi, din categoria preotului, erau priviÈ›i cu oarecare dispreÈ›, ca È™i cum s-ar fi pus problema că sunt prea slabi pentru armată, lucru îngrozitor pentru un soldat de meserie, nu È™i pentru unul care-o făcea din obligaÈ›ie. Dar, fie din pricina firii lui calme, fie pentru că soldaÈ›ii povesteau între ei tot felul de lucruri, unele mai înflorite decât altele, preotul ajunsese întrucâtva să fie respectat È™i tratat ca un rănit de glonÈ›. Existau, ca peste tot, oameni avizi după bani care nu È™tiu niciodată ce e o dragoste simplă. Astfel de exemplare ajungeau la un asemenea grad de lăcomie, încât își vindeau bucățica pe care o primeau la spital. Nu de puÈ›ine ori se întâmplase ca vreunul din colegii de suferință sa toarne câte-un pahar de sare în mâncarea vecinului pentru a-l face pe acesta să numai poată înghiÈ›i. Astfel de glume erau la tot pasul, aveau loc È™i în cantine pentru soldaÈ›ii rămaÈ™i la corpul de comandă. Era un mare haz, văzându-l pe unul din colegi înroÈ™indu-se È™i tuÈ™ind repetat, fie din cauza sării sau a piperului, fie chiar din cauza zaharului pe care-l obÈ›ineau când li se mai dădea din când în când lapte. ÃŽn rest, mâncarea nu era prea bună, dar alcătuită mai ales pe bază de verdeÈ›uri pentru proteine. Ca peste tot, È™i în spitale domnea atmosfera de cazarmă pe care preotul o înfrunta cu uÈ™urință. Se obiÈ™nuise, cu timpul, să facă față glumelor piperate ale soldaÈ›ilor È™i uneori, când era în rugăciune, de câte ori se întâmpla să audă una nu tocmai la locul ei, nici nu mai clipea. Printre militari era respectat în special datorită meseriei. Majoritatea erau oameni de rând care aveau insuflată în ei o fărâmă de credință ce-i ajuta mult în clipe de război. Preotul avea grijă să se scoale cu mult înaintea celorlalÈ›i, pregătea un altar improvizat È™i se apuca să facă slujba; în compania soldaÈ›ilor È™tia că nu o va asculta nimeni. Atunci pregătea agheasmă È™i anafură pe care le împărÈ›ea camarazilor. Ajunsese chiar să facă la fel È™i în spital. Prefera să nu mai mănânce pâinea de seara È™i cu o sticluță de vin ascunsă sub pat făcea slujba necesară. După care le împărÈ›ea celorlalÈ›i, care, deÈ™i neîncrezători, nu refuzau să o ia. Erau în spital oameni de toate naÈ›iile : români, americani, francezi, canadieni. Vorbeau între ei în engleză, dar pentru că puÈ›ini străini o È™tiau(iar dacă o È™tiau rupeau câteva vorbe),erau grupuri-grupuri în funcÈ›ie de naÈ›ie. De exemplu, canadienii erau fericiÈ›i pentru că puteau comunica atât cu americanii È™i englezii, dar aveau legături È™i cu francezii, care nu de puÈ›ine ori se dovedeau a fi bucătari rafinaÈ›i. Românii însă mai vorbeau câte ceva cu italienii, pe baza asemănării de limbă. Majoritatea preferau să pălăvrăgească È™i să depene amintiri frumoase despre soÈ›ie È™i copii. Asta le dădea putere, căci nu de puÈ›ine ori se întâmpla ca astfel de bolnavi să plece din spital cu "bateriile" încărcate, tocmai datorită gândului că trebuie să ajungă acasă întregi. Preotul se afla printre ei, nu că ar fi avut chef să vorbească, căci el nu vorbea niciodată afară de momentul spovedaniei, ci pur È™i simplu pentru că simÈ›ea nevoia să se adapteze, mai ales că meseria îl obliga să fie alături de oameni pentru a le explica credinÈ›a-n Dumnezeu. IeÈ™irea din spital, pentru mulÈ›i dintre ei era echivalentă cu eliberarea din închisoare, simÈ›eau nevoia să se miÈ™te fără să le dicteze cineva, să se oprească, nu mai luau pastile È™i nu mai erau pereÈ›ii aceia albi, toate lucrurile exagerat de albe, astfel încât să te saturi numai când priveai. MulÈ›i dintre ei nici nu erau obiÈ™nuiÈ›i să stea într-un spital, intrau pentru prima dată ca pacienÈ›i È™i atunci li se părea cu atât mai îngrozitor cu cât perioada de È™edere era mai lungă. Dar se acomodau cât de cât È™i suportau mai uÈ™or perioada în care nu vedeau altceva decât medici, asistente È™i bolnavi. Unora li se făcea silă de spital numai auzind cum se povestea despre plictiseala generală care domnea acolo. Fără fumat, pastile luate regulat, o masă destul de proastă. Le plăcea când erau nevoiÈ›i să facă schimb de focuri mai mult decât orice. Nu erau constrânÈ™i decât de un regulament care să le asigure victoria. Preotul se obiÈ™nuise însă cu viaÈ›a de spital. Și, deÈ™i nu mai vorbea decât foarte puÈ›in, È™tia să-È™i arate zâmbetul de mulÈ›umire. Aerul de departe de casă îi priia. Știa că dacă s-ar fi întors, nu-l aÈ™tepta nimeni. ÃŽntr-un fel îl ajutase să treacă mai uÈ™or peste problema care-l chinuia grozav. Când era singur, îi plăcea să vorbească cu Dumnezeu, singurul lui prieten, de altfel. Pe El ÃŽl simÈ›ea cel mai aproape, atât de aproape încât uneori avea senzaÈ›ia că ar putea să-L atingă. Avea cu el un caiet pe care scria impresiile sale, ca un fel de jurnal de călătorie pe care-l È›inea cu regularitate. Nu scria mult : câteva rânduri în fiecare zi, dar rezuma totul. Era tuns, barba îl supăra amarnic, din cauza căldurii pielea feÈ›ei era plină de coÈ™i, aÈ™a că a fost nevoit să renunÈ›e la tot părul care nu-i era necesar. IeÈ™irea din spital a fost pentru el un lucru obiÈ™nuit, căci nu mai È™tia ce-i bucuria. Dar n-au mai fost multe acÈ›iuni militare de atunci, deoarece curând avea să se dea alarma pentru înapoierea soldaÈ›ilor suspecÈ›i la unitățile de care aparÈ›ineau. Cât timp s-a aflat printre bolnavi, învățase puÈ›ină italiană È™i vorbea destul de bine engleza. Servea arareori drept traducător, căci vorbea puÈ›in. I-a fost uÈ™or să ia legătura cu grupuri străine, pentru că-i plăcuse să înveÈ›e cât mai multe limbi, aÈ™a încât se putea înÈ›elege bine. Au fost È™i cazuri când le făcea semne, dar s-a întâmplat de puÈ›ine ori, căci majoritatea vorbeau limba obiÈ™nuită, cuvinte simple, uzuale, nu dintre cele mai complicate. Când s-a dat ordinul de repatriere al regimentului român, militarii erau fericiÈ›i. Puteau, în sfârÈ™it, să-È™i revadă familiile. Nici nu bănuiau epidemia ce avea să urmeze. Cântau cu toÈ›ii de dimineaÈ›a până seara, căci abia aÈ™teptau reîntâlnirea. Drumul era lung, făcut cu un tren care din cauza căldurii era nevoit să meargă mult mai încet pe anumite porÈ›iuni. Zgomotul era însă puternic datorită pasagerilor din vagoane, care mureau de nerăbdare. Dacă cineva ar fi privit normal un astfel de peisaj, nu ar fi putut rămâne indiferent. MulÈ›i își făuriseră fel de fel de visuri, de planuri, de speranÈ›e care mai de care mai ciudate È™i aveau nevoie să le împărtășească cuiva. AlÈ›ii se bucurau pentru că se credeau scăpaÈ›i de moarte definitiv, sau cel puÈ›in spuneau că au È™anse mult mai mari de a muri de bătrâneÈ›e. Nici nu își închipuiau adevăratul motiv al întoarcerii într-un timp atât de scurt. Făceau glume pe seama războiului È™i se vedea destul de clar că a doua oară ar fi înfruntat mai uÈ™or o acÈ›iune militară asemănătoare. Pe scurt, totul se rezuma la o veselie neaÈ™teptat de puternică, însoÈ›ită de chiote stridente È™i de băutură de contrabandă pe care o cumpăraseră în schimbul unei anumite sume de bani de la localnicii curioÈ™i. Căci erau È™i norocoÈ™i care în timpul campaniei stătuseră aproape de sate È™i se împrieteniseră cu localnicii care în schimbul unor sume mizere le ofereau o hrană mai bună È™i băutură. Nu toÈ›i se aflau în mijlocul deÈ™ertului pentru a face față unor atacuri fulger È™i nu toÈ›i urcaseră pe munte pentru a participa la prinderea teroriÈ™tilor ascunÈ™i prin păduri. Apropierea de casa îi făcea È™i mai vioi. Urmăreau fiecare peisaj È™i făceau pariuri dacă le recunosc. Când au ajuns în gară la BucureÈ™ti, autoritățile le pregătiseră o intrare ca a unor eroi. Veniseră acolo toÈ›i miniÈ™trii pentru a da mâna cu comandantul regimentului. De la locul trimiterii li se raportaseră numai fapte curajoase de care puteau fi mândri. S-au acordat È™i câteva decoraÈ›ii după care a urmat reîntâlnirea cu familiile. Atunci a fost cel mai emoÈ›ionant. Oricât încercau să fie tari, unii soldaÈ›i plângeau. FaÈ›a le era roÈ™ie gândindu-se prin ce au trecut È™i cu ce spaimă stăteau că nu-i vor mai vedea pe cei dragi alături. SoÈ›iile, ca niciodată, veniseră cu flori. Bucuria li se citea pe chip, sute de taxiuri alergau grăbite pentru a face față numărului mare de cereri. Militarii respirau din nou aerul uÈ™or al României. MulÈ›i aveau bagaje mari, copiii li se agățaseră de gât È™i plângeau în toată regula. Le fusese dor de părinÈ›ii lor. Oricâtă tristeÈ›e ar fi fost acasă, gospodinele È™tiau că odată cu reîntoarcerea bărbaÈ›ilor totul urma să intre pe făgaÈ™ul normal. Tot ce vedeau li se părea minunat pentru că se simÈ›eau acasă. Ochii le străluceau, unora le tremura glasul. Plânsete stridente de bucurie se auzeau peste tot în gară. femei desfigurate de emoÈ›ie, copii cu zâmbetul pe buze, toată gara se transformase într-un adevărat târg al fericirii. dar totul s-a eliberat în câteva clipe; fiecare alerga grăbit să prindă trenul spre apartamentul care-l aÈ™teptase liniÈ™tit de la plecare. Dar fericirea generală n-a durat mult. S-a stins la fel de repede pe cât a izbucnit. După ce s-a isprăvit valul lacrimilor, soldaÈ›ii au fost chemaÈ›i de urgență la spital pentru o vizită medicală. Nu li se spusese despre ce era vorba, se specificase doar că ar fi fost un simplu control de rutină cu scopul depistării unor eventuale infecÈ›ii. Era doar un zvon. Scrisoarea oficială prezenta doar ordinul de a se deplasa la spitalul BucureÈ™ti la ora de consultaÈ›ii. Când au intrat militarii în spital, totul a început să freamete. Oricât li se cerea să facă liniÈ™te, era un zumzet care venea din hol. Până la urmă, ameninÈ›aÈ›i că vor sta afară, s-au oprit. Medicii își făceau datoria. Câte un grup de 10 soldaÈ›i umblau pe la diferite cabinete pentru a li se face vizita medicală. Aveau de-a face cu adevărate controale. Ore întregi a durat consultul militarilor È™i, deÈ™i erau mai mulÈ›i medici, spitalul nu putuse să facă față. Au fost nevoiÈ›i să reprogrameze de cel puÈ›in două ori pe unii soldaÈ›i. Erau consultaÈ›i mai întâi cei care se aflau cel mai departe de BucureÈ™ti, după care în ordinea distanÈ›ei. Dar, după fiecare consult erau internaÈ›i. ÃŽn câteva zile tot spitalul vuia de zumzetul oamenilor veniÈ›i din război. A fost nevoie de transferarea unor bolnavi la alte spitale pentru a li se face loc. Conducerea nu se confruntase niciodată cu un asemenea flux de pacienÈ›i È™i nu È™tia cum să mai elibereze saloane. Nici mâncarea nu era de ajuns È™i în primele zile porÈ›iile au fost reduse. Medicii È™i asistentele lucrau peste program pentru a se putea descurca. S-au făcut noi angajări în limita banilor disponibili deoarece personalul era epuizat È™i nu mai putea face față. S-a dat comandă de aÈ™ternuturi de schimb, mai multe fabrici de detergenÈ›i au fost solicitate în vederea semnării unui contract, erau adevărate pregătiri. Medicii nu le spuneau nimic pacienÈ›ilor, dar de multe ori se făcuseră dezinsecÈ›ii de saloane. SoldaÈ›ii începeau să fie neliniÈ™tiÈ›i. Apoi, începutul epidemiei a dărâmat moralul a sute de oameni. VeniÈ›i din război, erau nevoiÈ›i să moară înainte de termen din cauza unei boli contagioase. Era cea mai ruÈ™inoasă moarte, după execuÈ›ie, pentru un soldat. Epidemia le luase tot ce mai rămăsese din speranÈ›a cu care se întorseseră. Erau terminaÈ›i. Una dintre puÈ›inele urmări fericite a fost reîntâlnirea Sorei cu soÈ›ul pe care-l aÈ™tepta de doi ani. DespărÈ›irea lor fusese de fapt tributul plătit pentru un jurământ făcut de preot în copilărie. * După ieÈ™irea din spital, cei doi È™i-au găsit o nouă casă È™i în scurt timp È™i-au refăcut viaÈ›a de familie. PuÈ›in după aceea, Sora a avut un copil pe care-l iubea ca pe ochii din cap. Pentru a se putea ocupa mai bine de el, a renunÈ›at la viaÈ›a de spital, trăind din întreÈ›inerea soÈ›ului. DeÈ™i săraci, nu au uitat niciodată să mulÈ›umească Divinității pentru binele pe care l-a făcut reunindu-i. Imediat după reîntâlnire, au luat legătura cu părinÈ›ii care, în sfârÈ™it, le-au acceptat căsătoria, înÈ›elegând că exista o forță mai presus de firea umană care-i unise. DeÈ™i fericiÈ›i, ei nu s-au mai întors niciodată în satul în care își trăiseră primii ani de căsnicie. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy