Ultimele sulițe solare, refractate prin geamul gros, trec prin particulele de praf și le fac să pară firimituri de aur ce dansează în aer și se așează pe masă, pe scaun, pe divan, dându-le nobila aparență a unui mobilier "Louis XV". Întins pe pat, cu scrumiera pe piept și un Chesterfield în colțul gurii, privesc într-o doară această scenă pașnică pe care am mai văzut-o de un milion de ori până acum și încerc să-mi amintesc de ce trebuie să plec în zece minute… Nu-mi vine în minte nici un răspuns. Sunt doar un globe-trotter cu zâmbet ostenit și ochii precum marea, un menestrel cu vocea frântă și corzi ruginite pe chitara-i colbuită. Sunt trubadurul sortit să caute veșnic curtea ultimului rege binevoitor. În locul ei, găsesc numai ruine… mereu ruinele. Sunt singura persoana care niciodată nu a râs de bietul Don Quijotte: doar eu știu că a-ți urma visele înseamnă a le trăi… Și asta e mult mai greu decât a duce o viață reală. Dar, în această clipă, mă întreb de ce trebuie să plec în câteva minute. Știu acum că doar ruinele au mai rămas, acolo unde odată străluceau curțile regilor binevoitori. Nu am unde să mă duc, nu am cui să-mi mai depăn cântecul. Și totuși, mă ridic din pat, îmi arunc cureaua genții pe un umăr, încui și ies în stradă, scuturându-mi pletele în fața vântului ce-și plimbă degetele subțiri prin ele. Calc apăsat, în ritmul regăsit al sângelui ce îmi trezește dorința de a încerca din nou. La colțul străzii mă opresc, ca de obicei, și îmi aprind o țigară. Privesc în jurul meu, la cei ce se îndreaptă spre casă, sleiți de grijile zilei. Zâmbesc, neștiind care dintre ei vor deschide radioul în seara aceasta, cautând vorbele și muzica trubadurului. Și plec mai departe, spunându-mi, pentru a mia oara că, uneori, ruinele nu sunt altceva decât viitoare pietre de temelie. Voi avea unde să mă duc și cui să-mi șoptesc cântul? Nu mă pot lecui de speranță. Sunt ultimul trubadur.