Picăturile reci și mărunte de ploaie se prelingeau pe mantalele lungi ale celor doi călători singuratici, topindu-se în noroiul ce le ajungea la gleznele care se articulau tot mai greu într-un mers mecanic, inconștient. Se opriră în fața unei troițe de stejar care separa drumul spre pod de cel spre satul din valea răvășită de obuze. Bărbatul își aplecă puțin capul într-un gest de resemnare și buzele-i murmurară o rugă. Fata abia își descleștă mâinile de pe bagaje pentru a se închina și atinse ușor un braț al vechii troițe. Brațul se desprinse cu un pocnet sec și-i căzu la picioare. Lacrimi îi inundară ochii, dar privirea neasemuit de blândă a Christului răstignit le uscă într-un zâmbet trist. Își simțea sufetul mângâiat și privirile i se odihneau deasupra cireșilor în floare și-și amintea de primăverile însorite de la Belgrad, când respira parfumul magnoliilor înflorite și se bucura de liniștea, de frumusețea citadelei. Dar, odată cu magnoliile, îi năvăliră în minte, ușor învălmășite, parcurile scăldate în lumină, ochii calzi ai mamei, zâmbetul ștrengar al micuțului Vladimir, acordurile tremurânde ale unei chitare vibrând în ritmul inimii sale tinere și pieptul ei plăpând lăsă să-i scape un suspin...

„Nimic n-are să mai fie ca înainte...” spusese inginerul Dimitri Chusov când luaseră cu toții prânzul în oraș, la braseria lui Artem Panchik de pe strada Pokrovsky, în ultima duminică dinaintea bombardamentelor. „Cine n-a văzut Dresda după război nu știe ce înseamnă bombardamentele anglo-americane”. Și Irina Chusova îi răspunsese soțului ei cu o privire tăioasă și îl amenințase cu arătătorul; nu era o discuție pe care să o porți în prezența copiilor. Dar și Nina, și Vladimir știau că vine războiul în oraș și că ei trebuie să stea cuminți, numai în casă. „În baie, și să nu ne apropiem de ferestre. Dacă ne vede Războiul, ne omoară”, încheie, mândru de cunoștințele sale în materie, Vladi, mezinul familiei, numărând doar cinci primăveri. Superioară, și ca vârstă, și ca experiență de viață –era doar elevă în ultimul an de liceu- sora lui, Nina, zâmbi cu indulgență: „Bun instructaj i-am mai făcut!”. Părăsiseră braseria și pe Artem Panchik cu oarecare speranță în suflet, dar încordarea, tensiunea pluteau în aer, înscrise pe chipul fiecărui trecător. Nesiguranța, groaza în fața posibilelor ultime clipe de viață păreau să-i însoțească pretutindeni. Inginerul Chusov, întorcându-se serile de la demonstrațiile împotriva războiului, nu întâlnea cunoscut care să nu-i împărtășească temerile, să nu-i arunce un cuvânt, o privire de îmbărbătare la despărțire. Însă nimeni nu se îndoia de victorie; nici măcar copiii care cântau în Piața Libertății din Belgrad despre bombele care îi ucid pe ei, pe rudele și prietenii lor.

Ochii stinși ai mamei și zâmbetul duios al lui Vladimir îi alungară repede orice alt gând. Suspină din nou, stins, și se aplecă după bagaje. Da, dispăruseră cu toții; doar ea și tata mai trăiau. „Pentru cât timp?” își zise Nina înainte de a o porni, din nou, înapoi în timp.

Dispăruseră cu toții. În aprilie, în toiul bombardamentelor, plecaseră la bunica dinspre mamă, într-un sat la 20 de kilometri de Belgrad. Conducea mama, o femeie voluntară, altădată de o veselie molipsitoare. Fredona Salvatore Adamo... ”Tombe la neige... et mon coeur s’habille de noir...” Era melodia preferată a mamei. Acum îi părea că toată tristețea acelor zile se adunase în ochii și în cântecul ei. Dealurile înverzite, pierdute în depărtare, imaginea locurilor și a oamenilor care mai trăiau azi doar în amintirea sa, dansau amestecându-se cu ploaia măruntă, sărutate fugar de lacrimi sărate. Îi părea așa de rău de palma trasă cu toată puterea micului Vladimir pentru că fusese obraznic... Își amintea admonestările dure ale mamei, plânsul cu sughițuri al băiatului... Toate se întorceau către ea astăzi ca un reproș: izbucnirea sa violentă, refuzul de a-l lua pe Vladi la Maria... Vladimir nu-i vorbise toată ziua, numai spre seară, când Maria o invitase la ea, venise în cameră și Nina îi citise pe față dorința de împăcare. „Vreau să merg și eu cu tine, Nina. Maria, se poate? Mamă, vreau să plec...” se rugase el cu o voce nefiresc de blândă. „Nu, Vladi, tu rămâi cu mama.” Și mama îl mângâiase pe creștet; el o prinsese cu mânuțele de după gât. Nu putea uita privirea tristă a ochilor lui mari. Era mai mult decât tristețe în acei ochi de copil, era o ciudată resemnare. „Cum, o lași tu singură pe mama?” – și în sufletul ei se cuibărise în acea seară, ca de atâtea alte ori, invidia. Pe ea nu o iubiseră niciodată ca pe Vladi. Acel sentiment o sufoca. Mama n-avusese niciodată timp pentru ea; ar fi avut atâtea să-i spună... Nu, Vladimir n-ar fi lăsat-o niciodată singură pe mama, nici ea pe el.

Până și în moarte au plecat împreună, gândea Nina în timp ce își așeza o clipă bagajele jos, să-și tragă sufletul. Le ridică. Mergeau alături în tăcere, tatăl și fiica, doi străini ale căror drumuri se întretăiau întâmplător la răstimpuri, fiecare urmându-și șirul gândurilor, adâncind tot mai mult propria însingurare.

Pe la ora două, în acea blestemată noapte de aprilie, începu să secere cu bombe. Pale de foc se ridicau în noapte și în sufletul Ninei se năștea groaza. Din clipa în care văzuse casa bunicii ridicându-se ca o vâlvătaie în întunericul nopții, inima i se oprise de durere. Un stigăt înspăimântător sfâșiase noaptea. Ploua des, apăsător în acea noapte și trupul i se afunda în noroiul amestecat cu sângele și rămășițele celor dragi, sfârtecați de suflul exploziei. Nu-și amintea decât propriile mâini; le vedea ca pe o extincție a propriului trup, întinzându-se, smulgând nămolului un pantofior de-al lui Vladi, aducându-l tremurătoare spre buzele înghețate, incapabile de un sărut - ultimul. Atât. Urmase convalescența.

Niște ochi rotunzi, înțepeniți în orbite, priveau inexpresivi pereții albi și lustra cu patru globuri mari, mate, și totul se învârtea necontenit. Salonul imens al unui spital. A treia noapte auzi primul glas. Venea de foarte departe și se stinsese înainte de a înțelege ce-i spune. Apoi păși spre o punte la capătul căreia se contura un cătun strălucind în lumina blândă a nopții. Pe cer, se aprindeau, una câte una, stele colorate ca-n bradul de Crăciun. Simți un picior alunecându-i și trupul aplecându-se cu greutate înainte, când își auzi pentru prima oară numele: „Elena Chusova, trezește-te...” Deschise instinctiv pleoapele și văzu un bătrânel diform, cu barbă lungă, albă măsurând-o cu privirea-i albastră de după niște ochelari rotunzi, în timp ce inginerul Chusov veghea la distanță. N-avea să revadă niciodată acei ochi, și ceva îi spunea că nu fusese glasul doctorului acela care o trezise. O adiere înțepătoare de antibiotice și spirt medicinal se contopea cu valuri de praf și căldură, cu mirosul de sânge care se închega noaptea pe bandajele răniților. Se revărsau zorile... „Nu doctore, nu, te rog... mai bine mor!... nu-mi tăiați piciorul...”, urla bolnavul din patul alăturat, și mai multe asistente încercau să-l așeze într-un cărucior. Nina îl auzise nopți la rând scrâșnind din dinți, gemând, strângând bara de fier a patului ori de câte ori dureri insuportabile îl chinuiau. Privindu-i fața desfigurată, topită de durere, ai fi realizat cu greu că abia avea 18 ani. Călătorea într-un tren căruia un bombardament îi deviase parcursul. Toți ai lui muriseră atunci și nimeni nu se interesase de soarta lui. Toată viața își va aminti că acel tren îi marcase destinul. „Îi vor tăia piciorul”, murmurase într-o seară inginerul. Povestea lui era povestea nesfârșitelor șiruri de răniți din spitalele Serbiei, în acea primăvară a anului 1999.

Noaptea Învierii. Când sufletele se înfățișau curate spre lumină și spre Dumnezeu, Nina privea în gol spre lumânarea aprinsă și buzele-i fremătau, îngânând în cor cu mulțimea „Christos a înviat din morți”. Atunci, cuvintele naive ale lui Vladimir îi reveniseră în minte: „După ce murim, înviem cu toții?” și icoanele prinseră a dănțui în jurul său, și mirosul de tămâie îi pătrunse adânc în piept. Mai auzea doar vag un cor tainic și hotărât – miile de voci care străpungeau noaptea, acoperind zgomotul bolizilor ce presărau moarte, când simți că se prăbușește. Atunci bătu preotul de trei ori, puternic în poarta mare de lemn masiv a Bisericii, iar Ninei îi păru că bate la porțile ferecate ale propriului suflet. Avea să-i deschidă, pentru a primi lumină, lumina Nopții Sfinte, când îi păruse că vocile oamenilor se unesc cu ale îngerilor.

Urmaseră alte nopți de calvar, cînd uruitul prelung al sirenelor vestea moartea, iar cerul vânăt se aprindea în noapte. Însă tinerii continuau să se adune în Piața Libertății; în baladele lor, în stigătele lor furioase, în sângele lor clocotind de ură se simțea bubuitul surd, urletul cutremurător, de stihie dezlănțuită al bombelor care luminau cerul Belgradului zdruncinându-i din temelii clădirile.

O seară de mai, senină. Prin fereastra salonului, larg deschisă răzbătea parfumul magnoliilor – adierea vântului stârnise o ploaie de flori în curtea spitalului. Fericirea? Nina simțise pentru prima oară inima bătându-i într-un ritm necunoscut. Când ochii ei speriați întâlniseră privirea ochilor negrii, înțelesese că nimic n-avea să îi despartă. Zoran veghease nopți întregi la căpătâiul ei. Nu-și vorbeau. Trebuise să treacă zile, săptămâni, ca să-și deschidă, preț de câteva clipe, biata sa inimă, atât de încercată, atât de lovită. Prietenul regăsit, mărturia unei copilării fără temeri și frică, amintirea vacanțelor fericite de pe malurile dalmate, Zoran, era ziarist.

Mergeau să se plimbe pe vechile alei ale parcului din centrul Belgradului, să se bucure de soarele verii sub ramurile umbroase ale bătrânilor castani, să se întristeze la gândul morții care îi înconjura cu suflul ei apropiat, și iar să se înveselească la imboldurile iubirii, să se revolte la gândul războiului care nu se mai sfârșea.

Vor suna, nu vor suna, vor bombarda Belgradul în noaptea asta? Oh, Doamne, de-ar ploua... În copilărie ploaia o deprima, dar acum o aștepta ca pe o minune care ar putea opri mâna morții măcar o dată; măcar de data asta.

Noaptea era frumoasă. Luna valsa printre nori, asemănătoare unui soare polar, stins. Razele ei străpungeau norii cenușii, luminând ici și colo capitala. Valsul frenetic al razelor fu succedat de țipete sinistre; în depărtare se contura șuierul prelung al sirenelor. Þârâitul mecanic, brusc al telefonului îi întrerupse gândurile; inima îi tresări: „Alo, Nina ne întâlni...” fură singurele cuvinte pe care le auzi de la Zoran, căci se așternuse tăcerea. Zadarnice toate încercările de a reface legătura. Dimitri Chusov intrase trântind ușa: ”Nenorociții, au bombardat televiziunea!”. Mâna albă, uscată a Ninei se încleștase pe receptor; la celălalt capăt al firului, iubitul ei nu avusese vreme să-i audă răspunsul.

Prăpastia morții se deschisese din nou. Nu mai avea putere nici să plângă; înțelesese că-i era indiferentă propria moarte. Hoinărise singură prin oraș. Dunărea cea infinit albastră cu podurile ei, cu parcurile și clădirile de pe maluri o chema spre lumea apelor. Rămăsese, ore în șir, privind pierdută, din umbra unui salcâm, spre celălalt mal, spre clădirile moderne din cartierul Novi Beograd. Inima ei rămăsese agățată undeva, la ferestrele spulberate ale unei clădiri de 20 de etaje, înnegrită și sfâșiată de bombe, cu releul acum redus la o masă informă de metal schingiuit și contorsionat. Ca propriul ei destin. Ca niște brațe frânte, ruinele fostei televiziuni sârbe se ridicau spre cerul negru, gemând de disperare și cerând îndurare unei lumi ce își privea neputincioasă propria agonie. Doar Dunărea curgea tăcută, în ritmul ei secular.

O ploaie sulfuroasă colorase îndoliatul oraș într-un maro închis, asemănător sângelui care se impregnase adânc în pământ și în asfalt, pe care nimic nu-l mai putea șterge. Valurile de Coca-Cola acidă se prelingeau peste oraș după bombardadrea zonei industriale de la Pancevo. În întunericul unei nopți fără sfârșit, Nina Chusova privise cu disperare cum, încet-încet, speranțele i se năruiau.

Într-o seară încercase să-i vorbească. Atunci hotărâse să se înscrie la facultate, să urmeze jurnalistica, dar îi trebuiau ceva ore de pregătire, în particular. Singurul răspuns pe care îl putuse smulge de la tatăl ei fusese: „Mai e până la toamnă, vom vedea.” Cu timpul însă, realizase că tăcerea părintelui său însemna confirmarea tacită a bănuielilor care o obsedaseră de-o vreme. Zile întregi nu-și vorbiseră.

O dimineață mohorâtă, învăluită în ceață alburie, subțire. Dimitri Chusov, înainte de a ieși pe ușă o întrebase fără să o privească: „Plecăm din Belgrad? N-aș vrea să mai rămânem aici, e prea periculos, ai văzut și tu...”. Fusese de acord cu el și începuse să strângă repede puținele lucruri bune care le mai rămăseseră. O cuprinsese o stare febrilă și, cu trupul tremurând, scuturat de frisoane, traversat de transpirații reci, făcuse o vizită parcului din centru. Nu reușise să plângă, deși își dorise lacrimile ca pe o eliberare. Nu o mai lega nimic de Belgrad, nimic cu excepția unui mormânt.

Pentru a putea trăi, neputând uita, trebuia să plece. Unde? „Cât mai departe tată, cât mai departe...”. O pasăre cu laba piciorului amputată, cu aripile rănite, o lovise în cădere chiar la ieșirea din oraș. Începea lungul drum al pribegiei, căci în satul spre care se îndreptau nu ducea nici un tren, calea ferată și șoseaua fuseseră bombardate.

Îi amorțeau mâinile. Și erau nevoiți să străbată pe jos încă un sat. Nici o adiere de vânt nu mai mișca crengile fagilor al căror tainic foșnet îi legănase copilăria. Departe, se auzea croncănitul strident, isteric al unui corb, apoi totul căzu într-o amorțeală blândă, într-un somn straniu. Ploaia încetase. Pentru prima oară se simțea extenuată. Picioarele i se mișcau automat, mâinile i se încleștaseră pe bagaje. Să-și tragă sufletul câteva minute..., să-și lase trupul obosit pe lespedea mare de pe marginea șoselei franjurate... Tatăl își domoli pasul, potrivindu-l după al ei. Înainta tot mai lent, tărăgănat. „Încă puțin, Nina, apoi ne odihnim”. Nina ridică privirea, nedumerită de blândețea glasului și se mulțumi să bolborosească un „da”, care sunase mai degrabă a ironicul „oare”. Era prea epuizată să se gândească la schimbarea bruscă a atitudinii tatălui său, însă un sentiment clar de vinovăție și de teamă răzbătea din cuvintele lui. Calea ferată fusese bombardată, la fel șoseaua și podul. Bucăți mari din el fuseseră proiectate în firișorul de apă ce curgea dedesupt, dar nu se prăbușise. Să fie oare atât de rezistent? Și dacă fusese minat? Inginerul Chusov se arăta îngrijorat privind la bucățile de beton desprinse. Începea să se cuibărească în sufletul lui teama, și regretul că alesese un astfel de drum. Nu era mai bine să fi rămas totuși acasă? Dacă o mină, rămasă din întâmplare ar...? Gândul ăsta îl lovi ca trănetul și încercă să-l alunge: „ce naiba, sunt doar 300 de metri...”. Regăsindu-și glasul, își avertiză copila: „Nina, fii atentă pe unde calci!”, dar își simțea inima ieșindu-i din piept. Însă Nina se îndepărtase, aproape că nu-l mai auzea. Razele timide ale unui soare blând îmbrățișau cireșii în floare, învăluind dimineața de o seninătate glacială. Lumina se strecura treptat și în gândurile Ninei, și ea își simțea sufletul ușor, plutind, dansând spre nemărginirea albastră, pierzându-se în albul imaculat al cireșilor. Nu mai simțea nici greutatea bagajelor, nici strânsura ghetelor care îi răneau picioarele. La capătul podului aștepta un tânăr. Ochii lui străluceau nefiresc de blând și-i aminteau de troița pierdută între dealuri. Simți o dorință ciudată de a alerga spre el. O sută de metri, mai puțin, îi despărțea. Auzi pe cineva stigând-o pe nume. Venea de atât de departe încât, nerecunoscând vocea, întoarse brusc capul. Urmă un zgomot ciudat, un fracas de cascadă, și prăvălirea bruscă a unei stânci revărsă un nor de praf și așchii de asfalt asupra cireșilor răvășiți, rămași cu trupurile schingiuite sub cerul însorit și rece. Ochii bătrânului Dimitri Chusov se deschiseră. O bucată de voal negru, sfâșiat, se încolăcea cu disperare pe un trunchi dezrădăcinat și, în vântul blând, flori de cireși, lacrimi însângerate, cădeau pe pământul încă umed de ploaie.

SFÂRȘIT