„În juru-mi ceața crește rînduri-rînduri.”
Eminescu



Se nimerise ca în acel an, cum dealtfel se întîmplase și în alți ani în urmă, Crăciunul să vină fără pic de zăpadă. Și lipsa decorului îndătinat, de puritate albă și geroasă închipuire, menit să consfințească și să dea temei suavei întîmplări, părea să compromită sacra vestire, să descurajeze sensibilitatea neprimenită să întîmpine sărbătoarea, nepregătită să o cinstească prin ecouri amintitoare, ca pe o liturghie a sufletului. Și iată că totuși, în seara de ajun, ca o compensație la absența zăpezii, o ceață blîndă a coborît să aline cenușa.



Și dintr-odată sclipirile zăpezii, clopoțeii de ger, steluțele de gheață pe geamul aburit își găseau nu doar un echivalent pe măsură, ci și o binemeritată concurență: neguri albe, lacrimă vînturată, plasmă a visului, sfială ferindu-se printre arbori. Cum se agravaseră duioasele glasuri din naivele întîmplări! Toate poveștile erau aici, într-o cutie de chibrituri, și fiecare scăpărare iriza în culorile presimțirilor încă de-atunci amintitoare. Acum începea povestea poveștilor...



Pădure goală de toamnă tîrzie. Ramuri jilave, gene încărcate de rod. Rar „picurii prin fagi răsună”, pasul e doar tăcere ce cu aduceri aminte se-ngînă. Plîngerea e negrabnică, meditația gravă. Blîndețea tristă și resemnarea însuflețitoare. O bucurie atotînțelegătoare se umple de amarul neînțelesului. Speranța e neîncăpătoare pentru atîta recunoștință. Bucuria atît de largă încît topește în ea suferință și fericire, mîndrie și smerenie. Fericirea își recunoaște vinovăția: prea mare fiind, știe că nu se poate, n-are rost mai mult. Tulburarea e densă ca ceața, lacrimi se-adună să mîngîie ochiul în lunecare domoală. Zîmbet împăcat în regret, efigii de ceață se strecoară fără ecou în uitare. Acum pădurea e doar un ochi ce se-mpăienjenește de o duioșie fără seamăn.



Curînd gerul se va-nsoți cu ceața. Realitatea nu va fi decît naivul, nevinovatul pretext pentru luxura promoroacei. Cu fiece suflare ceața se va înteți. Crengi albe, podoabe de chiciură se vor mistui pe pieptul ei.



Crăciunul acela a fost primul dintr-o serie simbolică, în care asocierea inițială s-a bucurat de o fericită reversibilitate. De-atunci ceața s-a reîntors mereu însoțită de amintirea febrilității cu care mîinile despachetau darurile din ambalajele festive, febrilitate topită în nostalgia fermecată, în demnitatea fără seamăn a blîndeții cu care ceața desface din sine, dăruind-o privirii, realitatea travestită în basm.