Azi de dimineață Pic-Pic nu apăruse. Trecuse deja ora primei căni de lapte cu cacao, mai era puțin și venea timpul celei de a doua, iar Pic-Pic nu se arăta. Poate că e bolnav, se gândea băiețelul, sau poate că s-a supărat, și încet incet se îndreptă spre coșul pisicii.
- L-ai văzut cumva pe Pic-Pic astăzi? Pisica se întinde, scoate limba
roz, ce obicei urât are, gândi el, închide ochii somnoroasă.
- Nu, nu l-am văzut.
O lasă în pace, atunci când nu voia sa vorbească, n-o puteai face să zică ceva. Pisica era o răsfățată și uneori de-a dreptul nesuferită. Cățelul îl văzu și lătră vesel la el. Asta da, el sigur va vorbi.
- L-ai văzut cumva pe Pic-Pic astăzi?
- Nu, nu l-am văzut. Cățelul dădu din coadă și sări lingîndu-l pe
obraz. Poate nu s-a trezit. Aseară a stat până târziu numărând stelele roșii, eu am adormit, dar poate el a mai stat mult timp. Probabil e obosit.
Baiețelul nu se lasă convins. Niciodată Pic-Pic nu întârziase, ei beau împreună laptele cu cacao. Așa ceva nu se poate face de unul singur. Cineva trebuie să-ți răcească laptele, să ia smântâna de pe el, să-ți spună o poveste, nu se poate să mănânci de unul singur. Dar dacă astăzi piticul nu apare o să bea laptele cu cățelul, dar și el e mic și nu știe povești, dar poate că știe...
- Tu, nu-i așa că ai vrea să bei laptele cu mine?
- Da, și o să-mi dai smântîna, și o să-mi spui povești.
- Nu, tu îmi spui mie povești.
- Dar … eu nu știu să spun povești, și dacă mă gândesc mi bine eu
am mâncat deja un os, poți să-ți bei laptele singur.
Ei, nu, așa ceva nu se putea, tocmai cățelul să se poarte urât. Poate că pisica va vrea. Sărind ușor peste coșul din nuiele împletite, ea se urcă pe masă mirosind ceașca.
- Poate c-aș vrea, dar bunica n-o să mă lase și mie nici nu-mi place cu cacao. Băgă ușor botul în ceașcă, nu, nu-mi place cu cacao.
Bunica intră în cameră și-l scoasă din buzunarul șorțului pe Pic-Pic. Stătuseră toată dimineața de vorbă, așa, ca între oamenii mari.


Era cald, păsările se adăpostiseră de soare. De câteva zile în curte apăruseră niște pui galbeni, cu ciocul lat și gălăgioși. Se uitase la ei, dar nu-i atinsese încă.
Băiețelul mergea trăgând după el un băț lung, lung. Pisica deschise un ochi și-l întrebă:
- Ce faci cu bățul ăla?
- Nimic. răspunse el sec. Urmele pe nisip erau șerpuitoare. Fură din bucătărie o strecurătoare mai mare și cu ea pe cap se simțea pregătit. Cât de mult așteptase clipa asta. Va fi la fel ca Făt-Frumos luptându-se cu balaurul. Dac-ar putea să călărească pe cățel…
La umbră sub dud un gîscan alb și mare îl privea. În jur, boboci mici și galbeni se pierdeau prin iarbă. Băiețelul făcu doi pași ținându-se de băț, gâscanul – nimic, mai făcu doi pași și gâscanul își întinse gâtul. Băiețelul îndreptă bățul spre el, găscanul se ridică, desfăcu aripile, sâsâi la băț și sări. Băiețelul încercă să-l lovească în aripă, dar prea târziu, cazu în fund, gâștele începură să țipe și ăla mare și rău îl ciocănea în strecurătoare.
Cînd a venit bunica să risipească păsările și să-l ia in brațe era înfrânt, și obosit, și umilit. Nici azi nu reușise să treacă pe acolo și să pună mîna pe pui.
De după gard cățelul văzuse totul. Și el pățise la fel.
Se întoarseră amândoi la minge.


Puternic, cu epiderma verde închis și țepii tari, era un cactus îndrăgostit. Ea, albă, mătăsoasă, se plimba legănându-se grațios în fața ferestrei. Era atât de singur, nimeni nu se apropia de țepii lui. Nu îndrăznea să-i spună că o iubește.
Ea era coada câinelui din curtea vecină.
Acum câțiva ani îl zgâriase iar câinele, profitând de neatenția stăpânei, îl udase. Era o dragoste imposibilă. Între ei erau prea multe.


Pomul de la fereastră dimineața i-a ciocănit cu crengile în geam să-l trezească, să vadă cum bate vântul, florile se aplecau în stânga și-n dreapta, pomii se clătinau și ei ușor.
Bobocii de gâscă se țineau în șir după mama lor. Ei se clătinau și când nu bate vântul. La baltă intrau unul câte unul. Numai ei și cățelul aveau voie. Băiețelul încercase să-și bage în apă un picior. Apa era călduță și așa de mică, de ce nu-l lăsa bunica și pe el? Apa nu-i ajungea nici la mijloc, cum să se înnece?
Gâștele umplură balta. Băgând pe furiș mânuțele în apa caldă și mlăștinoasă atinsă o broscuță, care sări speriată. Întinzându-se s-o prindă căzu pe burtă.
Bunica-l ridică și-l ceartă, dar n-a văzut că broasca e de vină?


Bunica a scris o scrisoare și a lăsat pe masă creionul. Băiatul l-a văzut, l-a luat și a desenat pe peretele proaspăt vopsit în alb cai, calareți și flori. Pisica a gîsit creionul pe jos și l-a rostogolit până a venit cățelul. El s-a repezit, a gonit-o a luat creionul și l-a ros la capete dar s-a plictisit și l-a îngropat lângă cușcă. Nu avea gust bun dar era al lui acum.
Bunica s-a supărat tare când a văzut peretele murdărit.
Cine o fi desenat? Cățelul doarme, pisica aleargă după vrăbiuțe și copilul cuminte mănâncă tot din farfurie, el nu putea desena pe perete, nu avea nici un creion…


Astăzi băiețelul s-a trezit de dimineață, bunica i-a adus hăinuțele cele mai frumoase. Astăzi merge la grădiniță – ca orice copil mare. Acolo va învăța să scrie, să deseneze, să spună poezii, acolo sunt mulți copii cu care se va juca. Are în spate un ghiozdănel cu pachețelul de mâncare.
Doamna educatoare e foarte frumoasă, e tânără cu părul lung. L-a așezat în bancă lângă o fetiță mai mare decât el, blondă, cu ochii albaștri, așa ca Ileana Cosânzeana… Fetița îi dă creioanele ei, îl întreabă cum îl cheamă, câți ani are, el știe să deseneze frumos și ea îl laudă. Dar unde-i bunica? De ce a plecat și l-a lăsat singur? Și de ce se uită toți copiii ăștia la el când plânge? Nu mai vrea să stea, nici să vorbească cu fetița asta așa de curioasă și de …blondă!
Are și el creioane și jucării acasă, de ce să mai vină…
A doua zi bunica i-a adus iar hăinuțele cele frumoase, dar nu-l va mai pacăli, nu mai merge la grădiniță!


Pisica sare în brațele bunicii. E foarte supărată, băiatul nu se joacă cu ea, cățelul o latră, gâscanul o amenință… numai bunica știe ce harnică e, cum prinde șoareci, numai bunica o iubește, o mângâie și-i dă lăptic.
Iar a venit musafira și băiețelul iar trebuie să-i spună cum îl cheamă și câți ani are. Are părul alb prins într-un coc mare și nu ține minte nimic și el repetă de fiecare dată poezia cu cățelul cu părul creț.
- Ce are bunica în brațe?
- Mâța.
- Nu, nu e frumos să spui așa, se spune pisică. Uite ce drăguță e! Nu poți să spui “pisică”?
Nu, asta nu poate.
- Nu ești tu băiat mare?
Ba da, sigur că e mare .
- Nu vrei tu să înveți să vorbești corect?
Ba da, sigur că vrea.
- Pi-si-că.
- Pi-si-că.
- Pisică.
- Mâță.
Asta e cu cuvintele noi.
La sfârșit, pentru strădanie primește o ciocolată dar bunica protestează ca de fiecare dată:
- Vai, dragă, dar nu trebuia!
- Ba tebuia, zice el ducând ciocolata la spate.


Unu – unu e nasul, unul e cățelul, una e pisica… am înțeles cu e cu unu.
Doi – ochii, mâinile, urechile.
Trei – eu cu cățelul și pisica.
Și acum să repetăm: nasul e unu, ochii sunt doi, trei e baiatul, cățelul, pisica, piticul.
- Nu, zice bunica, cățelul singur e unu, pisica singură e unu, tu ești unul singur, împreună sunteți trei. Ai înțeles?
- Da, cățelul singur e unu, pisica singură e unu, piticul singur e unu, împreună suntem trei. Acum știu să număr.
Cine a inventat și calculele aste complicate, nu era suficient: unu, doi, mulți?