agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-02-08 | [This text should be read in romana] | Air-Fraierul Despre intrarea în Otopeni, nu cred că pot vorbi. Ba da, se interzisese fumatul. Mare scofală. Am dat bagajele puricătorilor vamali și țuști în avionul companiei Air France. Nici nu mi se digerase prea bine conținutul tăviței cu insipida hrană servită de compania Air France de la București la Paris, că ne-am și trezit debarcați și chiar îmbarcați pentru Washington. Autobuze imense, ne-au supt în burta lor, apoi au coborât la nivelul solului, pentru ca să ne verse la înălțimea calei unui Boeing 777 încălzit pentru decolare. Deși părea imens cât un teatru de provincie, salonul fiind despărțit chiar de două culuare, ca pasager la clasa turism, abia de-ți puteai feri rotulele genunchilor de spătarul vecinilor din fața ta. Conștiente de condițiile nenorocite, stewardesele ne-au adus niște săculețe cu șervețele aromate, jilave, cu arome stătute de măr, o pereche de căști, o pereche de ochelari de cârpă și altă pereche de dopuri de pus în urechi menite să-ți potolească amorțeala și dis-confortul unui scaun de schingiuit oamenii dornici de traversarea Atlanticului. N-am văzut mai nimic din Paris. Era încă somnolent. Dormita sub ceață și norii denși de sub coada Boeing-ului 777, unde-mi aveam locul și ochii beliți prin hubloul pâclos al avionului. În cele zece ore de traversare atlantică, n-am închis un ochi. M-am uitat la ecranul TV din fața mea, la un film cu Louis de Funes, am mai înghițit odată pește cu orez, cum nici în armată și la internat nu mâncasem. Am băut 200 de grame de poșircă de Bordeaux îmbuteliat în sticluța aferentă, o cafea, un iaurt dulce vâscos și un fel de brioșă ce nu se lovea cu nici un chip diabetului de care sufeream. Cui să spui de diabet ? Air France ne îndeamnă să sugem Nicorette în loc de țigări, dar nimic de halit pentru diabetici. N-am supt și am răbdat aproape patruzeci de ore, fără nici un fum de țigară. Am epuizat cele cinci filme din filmoteca Air Franceului, am mers la toaletă de vreo 4-5 ori căutând să-i descifrez toate tainele, am băut apă, apă, apă și medicamente pentru diabet, pentru tensiune, pentru dureri de cap și... m-am ales cu dureri de burtă. Așa că toaleta era binevenită. Din când în când mă mai uitam pe micuțul ecran al TV-ului agățat de fotoliul de vizavi, pentru a afla câte mile și câți kilometri am parcurs, precum și viteza de deplasare, înălțimea de peste 12000 de metri și chiar ora locală din momentul X al deplasării. Cred că am trecut și pe deasupra Angliei, Scoției, Irlandei pentru ca să intrăm pe continentul American prin Regiunea Marilor Lacuri canadiene. Nu mi-am explicat acest ocol, reprezentat grafic pe ecranele monitoarelor , dar printr-o spărtură de nori, am putut zări stânci și lacuri la dimensiuni liliputane, care mă înfiorau. Dacă ne prăbușeam. Fiorii îmi reveneau ori de câte ori se zguduia aripa avionului, trecând prin goluri de aer, vătuite cu nori compacți, impenetrabili, de sub aripile noastre. Gașca moțăia. Din când în când, se trezea filmată de minusculul Samsung. Rânjea și-și astupa urechile cu perechea de dopuri, încercând să mai acopere din zgomotul motoarelor asurzitoare. Stewardesele se îngrijeau de plătitorii de bilet de la clasa business, oferindu-le pături sau băuturi cu multe grade-n conținut. Și noi aveam pături, ba chiar și o perniță, pe care nu le puteam folosi din cauza spațiului drămuit cu atâta zgârcenie de constructorii aparatului de zbor american. O mamă cu trei copii, unul mai mic decât altul, se străduia să acopere duhoarea ce izvora din scutecele mezinului ce moțăia chiar sub perdeaua ce despărțea clasa de călători privilegiați, de ceilalți. Zâmbeam fericit, că până la coada avionului mirosul se diminua, devenind mai suportabil decât ceea ce suportau cei de la clasa I din vecinătatea paravanului despărțitor. O franțuzoaică și-a călcat până la urmă pe suflet și-a ajutat-o pe negresă în schimbarea scutecelor, fără a strâmba prea mult nasul. Că stewardesa trebuia să se descurce, nu-i așa. Poate dacă ne-ar fi lăsat să fumăm și aerul ar fi fost mai aromat. Am ațipit. Somnul atenua și foamea și pofta de țigară, și idiosincreziile de tot felul. M-am trezit când personalul de bord își târa pe coridoare, dulapurile blindate cu tăvițe de plastic pline cu micul dejun. Semn că nu mai aveam mult de călătorit. Chifla alungită, pachețelul de unt, iaurtul îndulcit grețos și ceaiul, erau prezente. Cui să te plângi ? Și ăia de la prima clasă aveau ceva asemănător sub nas. Am mâncat odată aceste ciudățenii cu unt pe post de mic dejun, și cafeaua spălăcită de filtru și am aterizat la Dulles. Aici alte autobuze platformă ne așteptau să ne înghită de la mai mulți metri înălțime pentru a ne lăsa direct în brațele poliției vamale care să ne scormone la sânge. Pe amicul Florin, după ce l-au scotocit și la Paris, l-au scărpinat bine și la Washington. Pe mine mai puțin. Poate de unde că eram mai blond, s-au mulțumit să-mi dea un fel de chitanță formular, pe care trebuia să le întorc la plecare, înapoindu-mi rubiniul pașaport românesc într-o indiferență sfidătoare. Puțin buimăcită, gașca și-a adunat bagajele de pe banda rulantă, începând a se dezmorți din mahmureala unei călătorii prelungite. Un american ce ne însoțise încă de la București, își dezlega niște ciorapi burdușiți cu valută, din jurul gleznelor, fericit că trecuse cu bine importanta sumă prin atâtea controale. Am zâmbit complice și am tăcut. Era la el acasă. Ce-ar fi putut să-mi spună, dacă l-aș fi întrebat de ce n-a folosit o formă legală de transfer a valutei ? M-ar fi repudiat mai mult ca sigur. Am tăcut și am ieșit din aeroport, aprinzându-mi prima țigară. Am amuțit. De teamă să nu cad în puzderia de chiștoace din fața aeroportului, m-am așezat pe una din formele betonate mobile ce străjuiau intrarea. Lume puțină. Mașini și mai puține. Iar mașina noastră, ioc. Un pițifelnic băștinaș, se tot ciorovăia pe telefonul mobil cu vreun șefuleț sau șefuț vinovat de absența mijlocului de transport ce ar fi trebuit să ne ducă de la aeroport la hotelul Mariott, unde aveam cazarea. După vreo oră un microbuz negru s-a oprit și ne-a luat bagajele adunându-ne și pe noi, în mare grabă, gata să ne ducă spre Washington. Drum de încă 40-50 de Km. Greu de știut. Autostrăzile lor nu au borne kilometrice. Nu au nici un fel de borne. Ca în fosta U.R.S.S. Șoferul, un grec încetățenit de mai multe zeci de ani, părea să fie cel mai instruit american nu numai pentru că știa unde-i România, dar și pentru că știa ce este America. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy