toată ziua M a aruncat în mine cu bomboane. stătea cocoțată pe picioarele ei de fier și râdea întruna ca și cum numai asta ar fi susținut-o în aer. plutea ștrengărește pe deasupra noastră călare pe râsul ei pistruiat. am încercat să o prind cu o privire atât de serioasă încât nici eu n-am crezut-o. M chicotea provocând toate ecourile posibile pe coridoarele negre antiderapante.

sunt o insectă albă prinsă în secvența adezivă a timpului ei. mă zbat să scap de alb. să fiu văzută până nu-mi pierd toată consistența. privirea ei fâlfâie prin mine. îmi simt ochii fierți. opaci.

cred că am spus ceva nepotrivit. bine că nu s-a auzit nimic. acum hohotesc și pereții chircindu-se. plăcile de faianță cad ca niște bucăți imense de biscuiți livizi. eu sunt strivită și responsabilă de toate acestea.


M are niște incisivi enormi care mușcă din durere ca dintr-o vată de zahăr.


mi-e teamă de râsul ei ca de o pantă abruptă. dacă alunec puțin mă trezesc jos de tot printre bomboane și cioburi de oglindă.