Se lasa cand pe un picior, cand pe celalalt.
Incet, face miscarea aceasta, aproape insesizabil.
Din cand in cand, privirea, care e pirduta in zare, undeva dincolo de lume, se lumineaza brusc pt o secunda si fixeaza o silueta. Apoi cu un fel de parere de rau, se pierde iarasi in zare.
Face asta zilnic. Locuitorii oraselului i-l unosc.
Se crede ca a fost candva ca toti ceilalti.
Unii chiar spun ca l-au auzit vorbind.
Zvonuri.
Nimeni nu le ia in serios. Are varsta nedefinita; poate avea 40 sau 140 de ani.
Cineva, care pretinde ca l-a cunoscut pe vremea cand nu era considerat nebun, spune chiar o poveste despre el.
De fapt zice ca o stie de la altcineva.
Nu crede nimeni, dar toti o asculta de fiecare data ca si cum nu ar mai fi auzit-o.
Majoritatea o stiu si o repovestesc cu infloririle si adaugirile lor. Unii o adapteaza la cum si-ar dori ei sa se fi petrecut. Acesta insa e cel mai ascultat cand povesteste, pentru ca e mai batran si are credibilitate mai mare.

Se spune ca nebunul nostru locuia la marginea orasului undeva intr-un loc mirific. Cu flori verdeata copaci, iarba si cu multa, multa iedera, care imbraca zidul casei si gardul, intr-o camasa verde, cu bulinute minuscule negre. Era lumea lui, creata de el.
Stie fiecare pom, planta, fiecare fir de iarba si fiecare floare. Le trecea in revista in fiecare dimineata cand se trezea si servea ceaiul in mijlocul lor. Chiar si iarna, cand nu era vegetatie, el tot mergea la pomi si iedera, la cei doi-trei arbusti si la cele doua tulpini de vie sa le vada. Parca vorbea cu ele. Parca si ele se inviorau cand se apropia. Dar vara facea aceste vizite si dimineata si la pranz si seara, chiar tarziu. Pentru el seara putea fi si la miezul noptii. Avea undeva intr-un colt al minusculei gradini si un bazin in apa caruia se oglindeau plantele si florile din apropiere.
Totul era la scara redusa si pomii si florile si bazinul.
Era suficient pentru el si gandea ca si-a adus aproape o bucata din natura.

Statea intr-o seara pe marginea bazinului privind apa in care se vedeau cateva stele. Tresare la un moment dat speriat, sau mai degraba deranjat de un zgomot infunfdat. Undeva, un frunzisul iederii, s-a auzit ceva cazand. Se zbatea un porumbel alb in lianele impletite si nu putea iesi.
Dupa ce a obosit a renuntat.
A mers, l-a luat usor din frunzis si l-a linistit cumva.
Porumbelul parca a simtit ca nu e nici un pericol si s-a oprit din zbaterea lui si-a strans aripile pe langa el si s-a lasat in voia celui ce-l tine in mana.
Una din aripi era mai lasata, fapt ce arata ca e ranita. Asta era si motivul pentru care cazuse acolo.
Se spune ca nebunul atunci era un barbat la varsta maturitatii; vreo 40-45 de ani.
Nu stia ce sa-i faca la aripa. Poate sa mearga la un vraci in zona, dar cine se punea la ingrijit un porumbel cand erau cu miile.
Te considerau chiar deplasat daca cereai asa ceva.
Oamenii aveau lucruri mai importante decat sa vindece pasari ranite.
L-a bagat in casa si dupa ce a incercat sa-l hraneasca fara succes, l-a asezat pe un colt de masuta.
Era alb complet si avea ochii ca doua margelute. I-a legat aripile pe langa corp cu o panza si l-a lasat sa se obisnuiasca in noua locuinta.
De a doua zi porumbelul s-a adaptat asa de bine ca nici macar cainii din curte nu-l mai latrau. Parca acolo se nascuse.
A durat cam o saptamana pana s-a vindecat porumbelul. Zbura prin curte, se aseza pe crengile copaculor, apoi se punea pe umarul celui ce-l ingrijise.
Cand a simtit ca v-a pleca definitiv, fiindca facea curse din ce in ce mai departe de curte, salvatorul lui a scris un biletel si l-a infasurat pe unul din piciorusele porumbelului, legandu-l cu o fasie mica de panza.
Scria acolo un mesaj pentru stapanul lui: "Sa stiti ca a avut o aripa ranita. Poae-l tratati mai bine. Eu nu am stiut ce sa-i fac."
Parca presimtise.
In dimineata urmatoare cum a iesit pe usa a zburat si nu s-a mai intors.
L-a cuprins un pic de tristete dar s-a bucurat ca va ajunge la stapanul lui.
A trecut un timp, trei-patru saptamani. A uitat aproape de porumbelul nostru. I-si amintea de el seara cand statea pe marginea bazinului. Parca-l vedea cum i-si baga ciocul in apa si apoi i-l ridica un sus.
Intr-o seara, surpriza.
Porumbelul a aparut si s-a asezat direct pe masa din curte.
Cand l-a vazut i s-a luminat fata de bucurie.
L-a mangaiat si l-a invitat sa bea din pagharul lui cu apa.
Porumbelul chiar a baut. Era insetat. Pe piciorul unde era mesajul catre stapanul lui era acum un inelus de care era prins un fel de plic mic din piele fina.
L-a desfacut si a scos un biletel.
Scria asa de marunt incat a trebuit sa aprinda o lumanare sa citeasca.
Era un scris ordonat si frumos.
Si-a dat seama ca era o femeie persoana care scrisese biletul:

"Va multumesc pentru bunatatea de care ati dat dovada. E un prieten bun si pentru faptul ca l-at ajutat pe el va raman recunoscatoare."

Mirosea a flori de camp biletul. A ramas ganditor.
Oare cine e atat de singur incat sa se consoleze cu prietenia acestui ghemotoc alb.
A scris un bilet in care a povestit mai pe larg intamplarea cu porumbelul si la sfarsit a intrebat-o cum de e singura. Porumbelul a zburat iar el a mers la culcare cu o mica bucurie in suflet.

Venea toamna.
Era toamna deja.
Florile incepeau sa se usuce si via ramasese numai cu coardele goale.
La fel si iedera.
Avea langa bazin doua plante de ricin.
Crescusera inalte de 3 metri. Nu mai vazuse asa ceva nicaieri. Trei metri? Parca erau palmieri. Dealtfel si semanau putin, cu frunzele acelea mari.
In fiecare zi curtea se umplea de frunze desprinse de vant din cei cativa copacei.
Se intrista cand vegetatia incepea sa dispara.
Aduna cu grija semintele dela plante si flori pentru a reinoi totul in primavara.
Se bucura primavara cand infloreau corcodusii sau piersicii. Mai bine zis piersicul, ca era numai unul.
Se umplea de bucurie cand vedea acesti pomi infloriti si vegetatia cum renaste iarasi. Se bucura ca un copil si parca renastea si el de fiecare data.
Acum era trist din cauza toamnei, dar o umbra de bucurie se facea simtita de cand cu acest porumbel alb. Acum se trezea mai devreme sperand sa revina musafirul sau.
Ce ciudat! Nu mai astepta nimic nou de la ziua de maine de mult timp.
Nu era chiar introvertit, avea ceva amici.
Nu prieteni.
Pierduse toti asazisii prieteni intr-o perioada nu prea roza pentru el.
Nu-i parea rau.
Nu poti pierde ce nu ai, iar acestia nu erau prieteni daca l-au tradat asa.
Nu se mai implica in prietenii.
Traia in singuratatea lui comoda si placuta.
Avea tot ce-i trebiua si mai mult, avea tot ce-si dorea; acest colt de natura.
Vara asculta cu placere pasarelele ce se adunau in pomii lui, parca pentru a-i tine concerte zilnice.
Dimineata, inainte sa deschida ochii,asculta frumoasa muzica a artistilor inaripati de la geamul lui.
Apoi fata i-i era inundata de lumina si caldura.
Dormea intr-o pozitie ce-i oferea sansa de a fi trezit in fiecare dimineata de razele soarelui.
Nu avea perdele dese si nici obloane la geamuri.
Soarele era in casa lui ca la el acasa.
In partea din spate a casei avea un geam cat o jumatate de perete, pe unde intra lumina.
Si acolo era verdeata multa. Toate plantele tinute peste iarna in casa precum si iedera ce imbraca zidul din spate.
O minisera deschisa.

Una din dimineti i s-a parut cu mult mai frumoasa decat celelelte.
I-a zis buna dimineata chiar porumbelul alb.
Nu a primit in viata lui multi vizitatori cu atata bucurie.
Nici el nu intelegea de ce se bucura asa, dar era ceva neclar, ceva interior.
In punguta de la piciorusul porumbelului, un bilet ceva mai mare si mai parfumat parca.
Cu mana tremuranda desfacu biletul si mai intai i-l puse la nas sa-l miroasa.
Acelasi miros de flori salbatice, nu stia ce, dar parca se adunase acolo tot ce putea mirosi frumos intr-o poenita plina cu flori.
Citi cu emotie primele cuvinte:


"Buna prietene necunoscut! Te numesc asa pentru ca ai ajutat un sufletel drag mie si astfel te am la inima ca prieten.
M-ai intrebat despre singuratatea mea.
Nu ma mai deranjeaza acum.
Am suferit mult cand am descoperit ce urata e singuratatea si tot atunci am descoperit ca singuratatea in doi e mai rea si mai urata.
Acum nu mai simt nimic.
Parca sant amortita.
I-mi place muzica, arta, natura, poezia, dar undeva e un gol, o prapastie.
Parca m-am prabusit in mine si nu mai pot iesi de acolo.
Acum nici nu mai lupt sa ies.
Mi-am pierdut puterile precum cei care se inneaca.
Nu mai pot sa lupt si cred ca nici nu mai vreau. E o lupta pierduta pentru mine si asa va ramane.
Traiesc din amintiri frumoase si i-mi hraneasc sufletul cu ele.
Ce a mai ramas din el."


L-a intristat primirea vestilor.
Ce trebuia sa fie o bucurie, s-a transformat in tristete.
Cand ai suferinte de o anumita natura i-i intelegi mai bine pe ceilalti ca si tine.
Parca traia tristetea ei si suferea la fiecare cuvant citit si recitit.
Nu asta astepta el de la aceasta corespondenta.
Cateodata, dintr-un egoism involuntar, evitam sa privim de aproape problemele celorlalti.
Poate si din convingerea ca nu-i putem ajuta si ne creem suferinta si noua.


"Draga prietena! Ma onoreaza prietenia ta. Nu ma asteptam sa cunosc o persoana asa trista. Nu stiu cum sa procedez. Tristeta si singuratatea ta le umbresc pe ale mele si asta ma face sa ma simt vinovat ca ti-am redeschis o rana. Va trebui acum sa ma lupt cu mine si cu tine sa inchid aceasta rana. Te rog lasa-ma sa fac asta pentru tine. Nu-ti cer sa ma ajuti ci sa nu te opui brutal."


"Dragul meu! E prea mult pentru mine sa te descopar.
Dupa ce o parte din mine murise de ani de zile, te gasesc pe tine, un inger, care, cu toate ca deschide aceasta rana, cum ai spus tu, face suferinta suportabila, usoara, aproape placuta.
Mai exista oameni ca tine pe pamant?
Nu esti doar o inchipuire de-a mea?
Vezi ce paradox?
Suferi pentru tristetea mea si eu sufar pentru a ta.
Ce senzatie........ nici nu stiu cum sa numesc asta."

"Draga mea! E pacat. Nu -ti irosi putina energie a sufletului tau pentru a alina tristetea mea.
Nu asta voiam sa se intample. Nu stiu cum te cheama....nu stiu cum arati... ce ochi ai... ce par...ce inaltime, dar stiu cum mirosi.
Asta ma ajuta sa descopar si ce nu stiu despre tine.
Nu vreau sa stiu ce chip ai, cand descopar cu fiecare mesaj ce suflet frumos se ascunde in trupul tau."


"Dragul meu! Mi-ai rascolit ranile trecutului si acum viata prezenta.
Nu pot sa-mi inchipui cat de departe de mine te afli dar eu te simt din ce in ce mai aproape.
Devin dependenta de mesajele tale.
Ma linisteste gandul ca undeva departe e cineva care se gandeste la mine, care e mai aproape de mine decat cei ce au fost o viata in preajma mea"


"Draga mea! Ma macina neputinta de a fi aproape de tine cand ai nevoie de un umar pe care sa-ti lasi capul si sa plangi. Mesagerul nostru e mic si nu poate cara cat am eu sa-ti scriu.
Macar spune-mi ca discutiile cu mine au mai alungat din tristetea si singuratatea ta, pentru ca la mine asa s-a intamplat.
Am redescoperit prietenia si am reinvatat sa zambesc."


"Dragul meu! Prietenia ta a produs ceva inexplicabil in mintea si inima mea.
Mi-a si teama sa pronunt exact ce simt...
Oare sa fie dragoste?
Te poti indragosti de cineva pe care nu-l cunosti?
Cum e posibil?
Ce reactii ce fenomene, ce forte ale universului au facut sa se intample asta?"


"E posibil!
Nu-ti vine sa crezi?
De ce eu nu mai pot dormi de ceva vreme?
Nu indraznesc sa-mi spun nici mie ce simt.
Nici nu voiam sa pronunt cuvantul "dragoste".
Spuneam ca si tine: E imposibil asa ceva! E o himera! Te indragostesti de o himera?
Nu e adevarat!
Poate e doar prietenie.
Dar prietenia nu da insomnii, nu da emotii si frisoane, nu te face sa simti fluturasi in stomac si nu te face sa te gandesti tot timpul la cineva.
Da!
Si eu m-am indragostit de tine si nu-mi pasa daca e posibil sau nu.
Dupa cum simt eu, e foarte posibil."



"Iubitul meu! Nu stiu ce sa-ti scriu! Am mintea goala si inima plina"


"Iubita mea! Eu am si mai putina inspiratie. Nici nu e nevoie de cuvinte. Nu am mai fost asa fericit de un secol.
Nici nu stiu daca am fost fericit cu adevarat."


"Ti-am trimis, iubitule, o poezie scrisa de mine intr-un moment de mare tristete pentru a intelege si tu in ce stare m-ai descoperit:

Am privit in inima mea si am constata cu stupoare ca aici s-a opritlumea.
Doamne...inima mea e de sticla..si este sfaramata toata..
Incerc sa calc pe cioburi...
si ma ranesc..
iar dare sangerii se preling prin mine.
Caut urme din tine...si nu mai gasesc...
te caut pe tine sa-ti spun ca nici nu mai stiu decand nu ai mai dat nume formelor mele,
imi vine sa-ti amintesc...
tu ai uitat...
dar sunt inca femeie...
si am inima inclinata spre venirea ta.
Incerc sa ajung iar la inima ta si nu stiu cum sa fac...
sa ciocan sau sa intru direct...
apoi ma hotarasc si-ti cant o melodie fara teama de a falsa..
ciudat ...
dar tu nici macar nu o auzi....
Am incercat sa fiu cea mai buna, dar nu ai vazut...
tu ai crezut ca iti apartin ca un lucru...
al tau si doar al tau...
atunci cand/daca l-ai dorit....
A fost!...."




"Atata nefericire a fost in sufletul tau si totusi ai gasit resurse sa te indragostesti iarasi?
Iubita mea, langa mine nu vei putea scrie astfel de versuri.
Nu vei mai suferi vreodata ca sa poti transpune suferinta in versuri.
Poate dragostea."



Au urmat nenumarate schimburi de mesaje de iubire intre cei doi.
Facea porumbelul curse zilnice si cateodata chiar de doua ori pe zi, intre cele doua inimi care-si duceau dorul.
El o dezmierda cu vorbe frumoase si cu fanteziile lui copilaresti, iar ea i-l rasfata cu versuri pentru el compuse si cu declaratii de dragoste cum nu facuse vreo femeie iubitului ei vreodata.
Se consuma o dragoste imposibila, de la o distanta necunoscuta, intre doi oameni necunoscuti.
Cine ar fi crezut asa ceva?
El de multe ori cand se trezea, ramanea o clipa nedumerit si se gandea daca ce traieste nu e doar in mintea si inchipuirea lui.
Dar cum iesea in curte venea mesagerul alb ca o confinmare a frumoasei povesti.
Nimeni dintre muritorii nu a mai trait asa poveste de dragoste.
Nu existau in toate limbile pamantului cuvinte sa acopere intensitatea sentimentelor dintre ei.
Si-au facut planuri sa se intalneasca intr-un parc.
Cel mai frumos din aceasta parte a tarii.
Nu se stie daca era mai aproape de el sau ea.
Nu s-au intrebat niciodata despre zona in care locuiesc, despre nume sau despre infatisarea lor.
Fiecare si-a modelat un iubit in imaginatia lui si l-a asezat intr-un loc unde i-si inchipuia ca ar putea locui.
Si-au inchipuit si si-au destainuit unul altuia ce ar face la prima intalnire, cum ar reactiona, ce si-ar dori...
Ea, timida la inceput, a prins curaj odata cu destainuirile lui si-i spunea ca l-ar saruta pe gropita din barba.
El nu-i spusese ca are, dar intuitia, sau nu stiu ce, a facut-o sa fie convinsa ca are.
El voia sa o tina de mana sa o mangaie pe par si sa o sarute usor pe gat in spatele urechii.
Erau gesturi comune intre indragostiti dar pentru ei erau dorinte uriase.
Locul era hotarat. Urma sa stabileasca data.

Porumbelul aducea zeci de mesaje si poezii.
Toate i-au placut enorm.
Sunau cam asa:

""Tac...ascultand gasul vantului,
Tac!privind verdele unei frunze
Tac!...adormind in taina noptii privind la stele
Tac!..sunt ,moarta in suflet si vie in trup
Tac!...pt ca mortii nu vorbesc....
Iti daruiesc...parfum de tacere...""

Era trista dar o reprezenta pe ea.
S i mai era o poezie de data asta mai vesela:

""te-am invitat in parc,sa vezi podirile inimii/sau poate aleile si copacii albiti.../sau poate pt a constientiza ca cei ca noi..pierduti,isi iubesc cu piosnie cuvintele./vroiam sa-ti spun ca incepeanotimul dragostei../sunt eu...uneori am gratie,alteoriinocenta.alteori tristete../descopera-masi te voi iubi...din toate anotimpurile mele nedescoperite unca....ca o planta abia insamantata.....""


Intr-o dimineata, porumbelul nu a ajuns la timp.
L-a asteptat pana la pranz, apoi pana seara.
Nu a dormit in acea noapte.
Chiar a stat afara, cu speranta ca va veni noaptea cel asteptat.
A doua zi a fost si mai grea......
A urmat a treia....a patra....
Durerea si neputinta punea stapanire pe sufletul lui.
Stia ce inseamna suferinta si suferinta era la ea acasa in inima lui de ani de zile dar acum l-a lovit cu puteri inzecite.
Era distrus.
Fizic aproape nu mai exista. O umbra care aluneca prin curte si privea cerul obsesiv.
Nu dormea, nu manca, nu vorbea.
Nu vorbea cu nimeni de cand a inceput sa constientizeze ca porumbelul alb nu va mai veni vreodata.

Nu se stie ce se petrecea in mintea lui.
A inceput sa mearga in parcul unde stabilise prima intalnire cu iubita lui.
Mergea zilnic.
Trei patru ore se plimba si privea oamenii.
Privea mai mult femei de o anumita statura si o fizionomie pe cere numai el o stia.
Spera sa fie una din ele iubita lui pierduta.
La inceput, oamenii nu l-au luat in seama, dar cu timpul au inceput sa cunoasca povestea lui.
Nu de la el.
El nu vorbea cu nimeni de ani de zile.
Unii spuneau, ca porumbelul care aducea mesaje, a fost ucis de o pasare rapitoare in timp ce venea cu un bilet la el.
Cine mai stie ce s-a intamplat........
Nebunul era nelipsit din parc la orele cand stia ca va veni iubita lui.
Daca la inceput era plin de speranta si tresarea la fiecare femeie care trecea pe langa el si se apropia cat de cat de ce spera el sa fie iubita lui necunoscuta, in timp nu mai reactiona aproape deloc.
Avea fata trista tot timpul si privirea incetosata, ochii rosii si tulburi ca si cum ar fi plans ani in sir.
Mai rdica privirea cand vreo femeie mirosea a flori de camp.
Acum e chiar apatic.
Nu mai reactioneaza aproape deloc.
Poate mintea lui a acceptat ruptura fatala, dar inima nu vrea sa renunte.
Sta la intrarea in parc si se lasa cand pe un picior cand pe celalalt aproape insesizabil...