Aceasta este o ediție de colecție .De colecție , de spirtoase .Mai precis de recipiente purtătoare de spirtoase .Și mai precis , recipiente umane , adică : be-țivi . O specie aparte însă , eminenți , eroici , irepetabili .
Fabrica aceea părea un loc foarte potrivit pentru existența unei asemenea colecții . Fusese odată ‚’’Mândria Þării’’ și arăta ca o conservă uriașă , care adăpostea câteva sute de suflete în roboteala lor de zece , douăsprezece ore pe zi .Aruncată la marginea orașului , într-un loc numit în ziare „platformă industrială” , era o construcție din tablă groasă , mare cam cât două terenuri de fotbal laolaltă , cu o mulțime de geamuri , de un verde închis .
Lumina puternică a zilei trecută prin geamurile verzi se prelingea în interior într-un semiîntuneric etern .Neoanele insuficiente nu reușeau să schimbe ceva din senzația apăsătoare de galerie subterană . Fără ceas nu puteai ști dacă era dimineață ,amiază sau seară . Nu avea nici cea mai vagă intenție de izolație termică iar sistemele de încălzire și de ventilare , ultramoderne cu douăzecișicinci de ani în urmă , când fusese terminată , erau acum distruse .Se lucra cu metal și totul era acoperit de o pulbere gri , mai fină sau mai groasă .
Înăuntru , iarna erau cam cinci grade Celsius iar vara , în jur de treizeci .Ca să poți munci , iarna trebuia să bei ca să te încălzești și vara trebuia să bei ca să te răcorești .În acea regiune , lunile reci erau vreo șapte , opt așa că inerția la tărie era mare de tot . Timpul se măsura în jumătăți . Invariabil , de votcă . Așa se făcea că populația cuprinsă între pereții întotdeauna metalici , era o populație consumatoare , în diferite proporții , a acestui lichid , altfel ,plin de merite .
Nu mai era vorba de o activitate sezonieră , de-o modă sau un moft.Totul devenise temeinic , adânc , ceremonios ca un ritual religios. Oamenii credeau în ceea ce beau .Și mulți fuseseră convertiți , fie că erau muncitori , femei de serviciu , directori sau șefi de secție .
Existau și anomalii , ca peste tot , cum ar fi sacrilegiul consumului de ceai .Niște fragezi ingineri au căpătat câteva bile de rulment în geamurile biroului , tocmai pe motivul că , tot timpul , beau ceai și desenau . Bineînțeles că erau desene tehnice ,dar asta nu era o scuză valabilă pentru acel loc .
Până și această societate distilată se subordona principiului bipolarității .Două figuri marcau granițele aproape geografice ale acelei lumi aparte .Nu puteai depăși aceste repere extreme , pe oricare cale ai fi apucat . Trăiau experiența intens , generos , până la capăt .Dincolo de ei era doar neantul .
I se spunea Gigi Carcaboată. Un șugubat inventase cuvântul ’’carcaboată’’ ca să-i descrie palmele . Mari , late , groase . Atârnau întotdeauna ca niște aripi desfăcute .Dacă dădeai noroc cu el ți se părea că ai un pled greu înfășurat pe mână și abia dacă ți se mai vedea încheietura . Era de meserie lăcătuș-mecanic dar ca tot românul se pricepea la orice .Se povestea despre el că atunci când lucra zugraveli nu mai folosea canciocul și arunca gletul pe pereți direct din palme , pentru că erau mai încăpătoare .
Arăta de parcă ar fi fost gonflabil .Rotund în toate , părea mult mai mare pe dinăuntru decât pe dinafară .Fața era de un roșu indigo la orice oră a zilei . În loc de nas avea o vânătă răscoaptă prin care se zăreau semințele . Lansa împrejur un veșnic miros de butoi în care vinul s-a stricat . O fire activă , în permanentă mișcare , îl găseai mereu în mijlocul unei dispute încheiată cu strigăte . Lucra întotdeauna în grup , nu îl vedeai niciodată singur .De băut , bea mereu având companie dar în doze generoase ,strict personale , neinfluențabile din exterior.
Putea să toarne în el cantități inimaginabile și se întâmpla des ca la ora opt dimineața să te întâmpine cu o privire tulbure care nu reușea să te găsească pe tine cel din fața lui . Ochii erau într-un tremolo permanent căutând zadarnic punctul fix , dătător de tihnă .În acele momente , încerca să comunice într-o limbă pe care nici colegii cei mai apropiați nu izbuteau s-o deslușească . Nu puteai înțelege nimic.Sunetele se buluceau într-o lipsă de noimă totală , producând o pastă verbală nedefinită . Aproape că îl invidiai că e în stare de așa ceva . Era semnalul că nu dusese la bun sfârșit ceea ce începuse , așa că era trimis acasă . Situația se repeta uneori dimineți la rând , fără nici-o pauză de normalitate.
Făcuse patru copii și fabrica i-a dat un apartament într-o zonă care devenise în timp foarte selectă .Vânduse apartamentul și căpătase treizecișicincidemii de dolari pe el. Pentru asta era privit ca un norocos .La acea vremea niciunul dintre apropiații lui nu mai cunoscuse un om care să aibe atâția bani și adevărul este că era o mică avere . După vânzare era treaz cam doua zile pe săptămână . Cumpărase apoi alt apartament ,mult mai ieftin , într-unul din multele ghetto-uri ale orașului .Mai târziu l-a vândut și pe acesta după care a luat o casă la țară pe motiv că întreținerea la bloc era prea mare pentru o familie așa de numeroasă cum era a sa .Trecuseră doi ani de la vânzarea norocoasă și viața lui continua ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat .Singura schimbare era că se trezea din ce în ce mai rar din beție .
A plecat din fabrică și din oraș să-și poarte mai departe povestea , dar a rămas în amintirea tuturor . Neatins ,neștirbit în devotamentul și performanțele sale uluitoare pe tărâmul nesfârșit al ingerării de alcool .
În toată acea comunitate etilică , un singur om putea să atingă același nivel de autoritate și competență iar acesta era Johny Hanceriuc .
Avea fața de culoare gri și tot aspectul lui te trimitea cu gândul la o sălbăticiune .Un păr cenușiu , năclăit , lipit de cap era pieptănat metodic de câteva ori pe zi , într-un gest de pedanterie greu de înțeles . Slăbănog din cale afară dar fiind posesorul unor oase zdravene , Johny avea o figură suptă , croită în unghiuri ascuțite , cu o uitătură pieziș , ca de lup . Smocuri consistente de păr răsăreau din urechi și din nasul mare ,cărnos , acoperit în permanență de zgârieturi .Purta tot timpul la el o mică oglindă , pe care o scotea din când în când .O privea intens câteva secunde ,întorcea brusc niște ochi de batracian către tine și te plesnea din senin cu întrebarea :
- Ce zici , dacă eram fetiță ,eram frumoasă ?
Era strungar și în meseria asta era echivalentul semianalfabetului . Altceva nu știa să facă .Lucra cele mai simple piese posibile .Strungul său era montat într-o zona puțin circulată ,ferit de orice altă activitate.Era și cel mai bun prieten al lui , pe care nu îl părăsea decât foarte rar.Singuratic , nu-i plăcea compania oamenilor nici măcar când era vorba de băutura . De altfel la vremea aceea , era la modă să adopți maidanezi iar Johny luase și el doi , unul pentru el și unul pentru nevastă-sa .Pe-al lui îl aducea la serviciu și îl lega de strung.Nu puteai decât să constați că era mult mai curat și mai bine hrănit decât el .Dacă n-avea ce să-i dea să mănânce câinelui , îi dădea propria mâncare iar el se mulțumea cu băutura .
Nu putea merge oricine la el , se făcea că nu te aude. Avea două călăuze care erau agreate , așa că trebuia să iei legătura cu unul dintre acești ghizi ca să îl pui să-și facă treaba . Dacă nu îl găseai la strung era la Semion . Semion vindea băutura pe datorie iar datoria lui Johny devenise o călătorie interminabilă în timp.
La prima oră era o epavă . Inconsistent ca o fantomă , tremura din toate mădularele și avea o privire de câine bătut . Alcoolul îl aducea la viață.Într-o oră redevenea sigur pe el . În faza asta îl apuca bucuria de a trăi pe care și-o manifesta urlând . Ce-i drept urletele i se potriveau de minune pe lângă chinurile vorbirii. Vocea lui răsunătoare se auzea până departe și , în obiceiurile locului , era un semnal liniștitor : el era acolo și își făcea treaba. Peste încă doua ore trecea deja la stadiul ornamental . Era moale și liniștit ca un fular uriaș de lână , în așteptarea umerașului potrivit .
Dar faptul care îl făcea cu adevărat unic era altul .Punctul maxim al evoluțiilor sale era momentul când își folosea nasul ca pe o plăcuță de frână.Era jertfa și dovada maximă de credință în fața alcoolului și a locului unde își câștiga pâinea .Era însă și un spectacol rar.
Imaginați-vă un cilindru de metal de vreo treizeci–patruzeci de kilograme care se roteste de patrusute de ori pe minut .Se numește universal.Ca să-l oprești din mișcare , apeși pe un buton care acționează o frână. Johny apăsa butonul , apoi lipea nasul său consistent presându-l cu palma , direct pe suprafața exterioară a cilindrului încă în mișcare până când acesta se oprea de tot .Nu mai conta că erau bucăți de metal ,ulei ,vaselină. Când universalul se oprea de tot , cu o grimasă teribilă de exorcizat ,te perfora cu privirea pe tine spectatorul stupefiat .Finalul îl marca cu o înghițitură consistentă și satisfăcută de votcă din nelipsita sticluță plată .Puteai pleca , văzusesi totul .
Atât Gigi Carcaboată cât și Johny Hanceriuc aveau vârste cuprinse între patruzecișicinci și cincizeci de ani . Finalul cunoscut era mult prea aproape pentru cei ca ei , ca să mai fie o chestiune de timp . Aveau neveste , aveau copii dar amândoi slujeau fără compromisuri aceeași cauză .Viața lor era doar pretextul pentru trocul total și final . Erau doi membri remarcabili ai unei frății proscrise , pe care nimeni și nimic n-au putut-o învinge . Poate că au găsit în ea acele răspunsuri pe care viața sortită , nu a vrut să le trimită către ei .Odată întâlniți însă , memoria îi păstra vii ,ca o compensație poate , pentru trecerea lor lumească atât de scurtă și vulnerabilă .