agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-03-09 | [This text should be read in romana] | Submited by Florin Ciocănaru NEMESIS Arthur C. Clarke MunÈ›ii se cutremurau deja sub tunetele pe care doar omul le pu¬tea produce. Aici, însă, războiul părea foarte departe, căci luna plină atârna deasupra înălÈ›imilor fără vârstă ale Himalaiei, iar tumultul bătăliilor rămăsese deocamdată ascuns dincolo de marginile lumii. Nu însă pentru multă vreme... Stăpânul È™tia că ultimele rămășiÈ›e ale escadrei sale erau doborâte din ceruri È™i cercul morÈ›ii se strân¬gea în jurul fortăreÈ›ei lui. Peste cel mult câteva ore, Stăpânul È™i visele imperiului aveau să fi dispărut în vârtejul trecutului. Popoarele urmau să-i blesteme în continuare numele, totuÈ™i fără să se mai teamă. Mai târziu, până È™i ura avea să piară, iar el n-ar mai fi însemnat pentru lume mai mult decât însemnaseră Hitler, Napoleon ori Gingis Han. Aidoma lor, avea să rămână un personaj neclar în infinitul tunel al timpului, micÈ™orându-se treptat, tinzând către dispariÈ›ie. Pentru o vreme, numele lui urma să dăinuie în tărâmul nesigur dintre istorie È™i mit; apoi lumea n-avea să se mai gândească la el. Avea să se contopească cu armiile fără de nume care muriseră pentru a-i împlini voinÈ›a. Hăt spre sud, un pisc se tivi pe neaÈ™teptate cu flăcări violete. După un interval ce păru o eternitate, balconul pe care se afla Stăpâ¬nul se zgâlțâi sub impactul undelor care goneau prin roca de dedesubt. După încă un timp, văzduhul răsună de ecoul unui È™oc teribil. Nu puteau totuÈ™i să fi ajuns deja atât de aproape! Stăpânul speră că nu fusese decât un proiectil rătăcit, care depășise linia în permanentă contracÈ›ie a frontului. ÃŽn caz contrar, timpul rămas era chiar mai scurt decât se temuse. Șeful Statului Major se desprinse din umbră È™i i se alătură, lângă balustradă. Chipul dur al mareÈ™alului, al doilea dintre oamenii cei mai temuÈ›i de pe Pământ, era cutat È™i brobonit de transpiraÈ›ie. De zile întregi, nu mai închisese un ochi, iar uniforma lui, cândva sclipitoare, atârna acum boÈ›ită. Cu toate acestea, ochii săi, în ciuda faptului că erau incredibil de obosiÈ›i, continuau să fie dârji chiar È™i înaintea înfrângerii. Rămase tăcut, aÈ™teptând ultimele ordine. Nu mai putea face nimic altceva. La aproape patruzeci È™i cinci de kilometri depărtare, eternul panaÈ™ de omăt al Everestului sclipea într-un roÈ™u lugubru, reflectând flăcările unui incendiu gigantic aflat dincolo de orizont. Stăpânul nu se clinti È™i nici nu făcu vreun semn. Abia când o salbă de rachete trecu mult peste capetele lor, cu un tânguit înfricoșător, el se întoarse în sfârÈ™it È™i, după ce aruncă o ultimă privire către lumea pe care n-avea s-o mai vadă, porni spre adâncuri. Ascensorul coborî trei sute de metri È™i zgomotele bătăliei încetară. IeÈ™ind din lift, Stăpânul se opri pentru o clipă È™i apăsă un buton secret. MareÈ™alul surâse subÈ›ire auzind bubuitul avalanÈ™ei de stânci, departe, deasupra lor, conÈ™tient de faptul că atât urmărirea, cât È™i evadarea deveniseră imposibile. Precum în vremurile de altădată, cei câțiva generali țâșniră în picioare la intrarea Stăpânului. Acesta își plimbă privirea în jurul mesei. Se găseau cu toÈ›ii acolo; până în ultima clipă, nu existase nici un trădător. Tăcut, se îndreptă spre locul lui obiÈ™nuit, pregătindu-se pentru ultimul È™i cel mai dificil discurs. ÃŽÈ™i simÈ›ea sufletul sfredelit de ochii celor pe care-i condusese la dezastru. Dincolo de ei, putea zări escadroanele, diviziile, armatele al căror sânge îi păta mâinile. Mult mai teribile erau însă spectrele tăcute ale popoarelor ce n-aveau să mai existe niciodată. ÃŽn cele din urmă, începu să vorbească. Vocea îi rămăsese la fel de hipnotizantă È™i, după câteva cuvinte, el redeveni maÈ™ina perfectă, implacabilă, al cărei destin era distrugerea. ― Domnilor, aceasta este ultima noastră reuniune. Nu mai avem planuri de făcut È™i nici hărÈ›i de studiat. Undeva, deasupra, flota aeriană pe care am construit-o cu atâta grijă È™i mândrie duce ultimele lupte. Peste câteva minute, nici unul dintre miile ei de aparate nu va mai rămâne în văzduh. Știu că pentru nimeni dintre cei de față nu se pune problema predării, chiar dacă ar fi posibil ― ca atare, veÈ›i muri în această încăpere. AÈ›i slujit cu destoinicie cauza noastră È™i meritaÈ›i o soartă mai bună, dar n-a fost să fie aÈ™a. Nu doresc totuÈ™i să credeÈ›i că am eÈ™uat complet. De mai multe ori, în trecut, aÈ›i văzut că am avut mereu soluÈ›ii, indiferent cât de improbabile ar fi fost situaÈ›iile cu care ne confruntam. De aceea, n-ar trebui să fiÈ›i surprinÈ™i la aflarea veÈ™tii că mă pregătisem È™i pentru o înfrângere. Orator superb, Stăpânul făcu o pauză retorică, observând cu satisfacÈ›ie unda de interes, atenÈ›ia bruscă apărută pe chipurile obosite ale ascultătorilor. ― Vă pot destăinui fără griji secretul meu, deoarece inamicul nu va găsi niciodată acest loc. Intrarea este deja blocată prin sute de metri de piatră. Nimeni nu se clinti. Doar Ministrul Propagandei păli, însă își reveni iute ― totuÈ™i, nu suficient de iute pentru a scăpa ochiului Stăpânului. Dictatorul zâmbi în barbă, confirmându-È™i cu întârziere o mai veche bănuială. Acest amănunt nu mai conta prea mult acum; oneÈ™ti È™i trădători aveau să moară laolaltă. ToÈ›i, mai puÈ›in unul. ― Cu doi ani în urmă, continuă el, când am pierdut bătălia Antarcticii, am È™tiut că nu mai putem fi siguri de victorie. De aceea, am început pregătirile pentru această zi. DuÈ™manii m-au condamnat deja la moarte. N-aÈ™ putea să mă ascund niciunde pe Pământ, È™i cu atât mai puÈ›in să sper într-o răsturnare a situaÈ›iei. Există însă È™i o altă cale, deÈ™i extremă. Acum cinci ani, unul dintre savanÈ›ii noÈ™tri a pus la punct tehnica anabiozei. El a descoperit că, prin mijloace relativ simple, toate procesele vieÈ›ii pot fi suspendate pentru o perioadă nedeterminată. Eu voi utiliza această descoperire pentru a evada din prezent într-un viitor care mă va fi uitat. Acolo voi putea reîncepe lupta, nu fără ajutorul anumitor arme cu care am fi putut câștiga actualul război, dacă am fi avut mai mult timp la dispoziÈ›ie. Domnilor, la revedere! încă o dată, mulÈ›umiri pentru ajutorul acordat È™i regrete pentru ghinionul vostru. ÃŽi salută, se răsuci pe călcâie È™i ieÈ™i. UÈ™a metalică bufni surd înapoia lui. Urmă o tăcere încremenită; după aceea, Ministrul Propagandei se repezi către ușă, dar imediat sări îndărăt cu un strigăt de surprindere. OÈ›elul acesteia devenise deja prea fierbinte pentru a fi atins. Prin sudare, uÈ™a devenise una cu peretele pe vecie. Ministrul Propagandei fu primul care-È™i scoase pistolul. *** Acum, Stăpânul nu se mai grăbea. Părăsind sala de consiliu, acÈ›ionase întrerupătorul secret ce activa circuitul de sudare. AcelaÈ™i întrerupător deschisese un panou din peretele coridorului, dezvăluind un tunel circular strâmt, ce urca lin. Bărbatul porni prin el. Din o sută în o sută de metri, tunelul cotea brusc, menÈ›inând panta ascendentă. La fiecare cotitură, Stăpânul se oprea È™i apăsa un buton. Aproape imediat după aceea, se auzea bubuitul prăbuÈ™irii stâncilor care surpau secÈ›iunea precedentă a drumului. Traseul își schimbă direcÈ›ia de cinci ori, înainte de a se termina într-o cameră sferică, cu pereÈ›i metalici. Mai multe uÈ™i glisară silenÈ›ioase în locaÈ™uri etanÈ™e, iar ultima porÈ›iune a tunelului se nărui. Stăpânul n-avea să fie tulburat de duÈ™mani, dar nici de prieteni. Privi grăbit în jur, asigurându-se că totul era pregătit. Apoi se apropie de o consolă simplă de comandă È™i acÈ›ionă, unul după altul, mai multe comutatoare masive. Curentul care le străbătea nu atingea valori ridicate, dar ele fuseseră proiectate pentru a dăinui, la fel ca È™i toate celelalte obiecte din încăperea ciudată. Până È™i pereÈ›ii fuseseră executaÈ›i din metale mult mai durabile decât oÈ›elul. Pompele porniră să È›iuie, evacuând aerul din incintă È™i înlocuindu-l cu azot steril. MiÈ™cându-se rapid, Stăpânul se întinse pe patul din mijlocul odăii. Avu senzaÈ›ia că putea simÈ›i razele distrugătoare de bacterii dinspre lămpile plafonului, însă, desigur, nu era decât închipuirea sa. Dintr-o cavitate de lângă pat, luă o seringă È™i-È™i injecta în braÈ› un fluid lăptos. După aceea, se destinse È™i aÈ™teptă. Era deja frig. ÃŽn scurt timp, unitățile criogenice aveau să coboare temperatura sub zero grade, menÈ›inând-o multe ore la valoarea respectivă. După durata programată, temperatura urma să revină la normal, iar atunci procesul ar fi fost încheiat, toate bacteriile ar fi fost distruse, iar Stăpânul ar fi putut să doarmă, neschimbat, pentru eternitate. El plănuise să aÈ™tepte o sută de ani. Nu îndrăznise să întârzie mai mult, fiindcă la trezire avea să fie nevoit să se adapteze transformărilor aduse de trecerea anilor, în È™tiință È™i societate. Chiar È™i un secol ar fi putut face de nerecunoscut chipul civilizaÈ›iei, însă acesta reprezenta un risc pe care trebuia să È™i-l asume. Ideea de a se deÈ™tepta mai devreme de o sută de ani n-ar fi fost sigură, întrucât lumea ar fi fost încă bântuită de amintiri amare. EtanÈ™ate în vid, sub podea, se găseau trei contoare electronice, acÈ›ionate de termocupluri instalate la sute de metri mai sus, pe versantul estic al muntelui, acolo unde zăpada nu se putea depune niciodată. ÃŽn fiecare zi, răsăritul soarelui le declanÈ™a, iar contoarele consemnau o unitate în memoria lor. ÃŽn acest fel, urmau să fie însemnate zorile în bezna unde dormea Stăpânul. Atunci când oricare din contoare ajungea la numărul treizeci È™i È™ase de mii, se activa un contact È™i oxigenul revenea în încăpere. Temperatura avea să crească, iar seringa automată legată de braÈ›ul Stăpânului urma să injecteze volumul de fluid prestabilit. El avea să se deÈ™tepte È™i doar contoarele urmau să-l asigure că secolul trecuse cu adevărat. După aceea, nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să apese butonul care trebuia să detoneze versantul È™i să-i ofere ieÈ™irea spre lumea de afară. Fiecare lucru, fiecare amănunt fusese luat în consideraÈ›ie. Planul nu putea da greÈ™. Toate aparatele existau în triplu exemplar È™i erau atât de perfecte pe cât le putea face È™tiinÈ›a. Ultimul gând al Stăpânului, pe măsură ce conÈ™tiinÈ›a se retrăgea din el, n-a fost îndreptat către viaÈ›a pe care o dusese, È™i nici spre mama ale cărei speranÈ›e le trădase. Nechemate È™i nedorite, în mintea lui apărură cuvintele unui străvechi poet: "Să dorm, chiar poate să visez..." Nu, n-avea s-o facă, nu îndrăznea să viseze. Urma doar să doarmă. Să doarmă... doarmă... *** La peste treizeci de kilometri depărtare, bătălia se apropia de sfârÈ™it. Nu mai rămăseseră nici măcar o duzină din navele Stăpânului, iar acestea se luptau zadarnic împotriva unor forÈ›e copleÈ™itoare. Disputa s-ar fi încheiat demult, dacă atacatorii n-ar fi primit ordin să nu-È™i asume riscuri inutile. Decizia urma să fie lăsată pe seama artileriei grele. De aceea, marile distrugătoare, navele aeriene ale acelei epoci, rămăseseră, împreună cu escortele formate din avioane de vânătoare, la adăpostul munÈ›ilor, trăgând salvă după salvă în duÈ™manul sortit pieirii. Pe nava-amiral, un tânăr ofiÈ›er indian de artilerie verifică pentru ultima dată reglajele È™i apăsă lin pedala de declanÈ™are a focului. Sala de comandă vibră imperceptibil când proiectilele autodirijate părăsiră locaÈ™urile lor, năpustindu-se spre inamic. Indianul aÈ™teptă încordat, în timp ce cronometrul își ticăia secundele. Aceasta, gândi el, era probabil ultima salvă pe care avea s-o tragă vreodată. ÃŽntr-un fel, nu simÈ›ea nici o fărâmă din bucuria la care se aÈ™teptase, ba chiar descoperi cu surprindere un fel de simpatie impersonală pentru oponenÈ›ii săi, ale căror vieÈ›i se apropiau, cu fiecare secundă, de sfârÈ™it. ÃŽn depărtare, un glob de foc violet înflori deasupra munÈ›ilor, printre formele rapide ale navelor inamice. Tânărul se aplecă înainte È™i numără. Una... două... trei... patru... cinci asemenea explozii stranii, apoi cerul redeveni senin. Formele miÈ™cătoare dispăruseră. OfiÈ›erul își notă în jurnal: "01h 24min Salva nr. 12; 5 explozii în mijlocul navelor inamice, care au fost complet distruse. Un proiectil n-a explodat". Semnă È™i puse jos stiloul. O vreme, rămase privind familiara copertă cafenie a jurnalului, cu arsurile de È›igări de pe margini È™i inevitabilele cercuri lăsate de ceÈ™tile È™i paharele aÈ™ezate neglijent pe ea. Răsfoi visător filele, cercetând ca È™i altădată scrisul numeroÈ™ilor săi predecesori. Și, la fel ca È™i altădată, deschise la o pagină familiară, unde un bărbat care-i fusese prieten începuse să se semneze, dar nu mai trăise pentru a-È™i completa iscălitura. Oftând, închise jurnalul È™i-l puse la locul său. Războiul luase sfârÈ™it. Hăt departe, printre munÈ›i, proiectilul neexplodat continua să gonească. Acum era o dâră luminoasă de-abia vizibilă, trecând printre pereÈ›ii unei văi singuratice. ÃŽn urma sa, zăpezile tulburate de unda de È™oc începuseră să vuiască în josul pantelor. Valea nu avea ieÈ™ire: era blocată de un zid vertical, înalt de trei sute de metri. Aici, proiectilul care-È™i ratase È›inta găsi o alta, mult mai mare. Cripta Stăpânului se găsea prea adânc în munte pentru a fi măcar zguduită de explozie, însă sutele de tone de bolovani prăbuÈ™iÈ›i măturară trei instrumente micuÈ›e È™i legăturile lor, iar un posibil viitor dispăru în uitare odată cu ele. Primele raze ale răsăritului urmau să cadă în continuare pe versantul năruit al muntelui, dar contoarele ce aÈ™teptau zorile cu numărul treizeci È™i È™ase de mii aveau să aÈ™tepte în continuare, chiar È™i după ce n-aveau să mai existe răsărituri È™i amurguri. ÃŽn tăcerea mormântului care nu era tocmai un mormânt, Stăpânul nu È™tia nimic din cele întâmplate, iar faÈ›a lui era mai liniÈ™tită decât ar fi avut dreptul să fie. Secolul trecu, aÈ™a cum plănuise. Ar fi fost imposibil ca, în ciuda geniului rău, È™i a secretelor pe care le luase cu el, Stăpânul să fi putut cuceri civilizaÈ›ia ce înflorise după acea ultimă bătălie deasupra acoperiÈ™ului lumii? Nimeni n-ar putea afirma cu certitudine, cu excepÈ›ia cazului în care este adevărat faptul că timpul are multe ramuri È™i că toate universurile imaginabile sunt alăturate, întrepătrunzându-se. Poate că în unele dintre acele alte lumi, Stăpânul să fi triumfat. ÃŽnsă în cea pe care o cunoÈ™tea el a continuat să doarmă, până când secolul a rămas cu mult, cu foarte mult, în urmă. După o perioadă care, potrivit altor criterii, n-ar fi reprezentat prea mult, scoarÈ›a Pământului a decis că suportase destulă vreme greutatea Himalaiei. Treptat, munÈ›ii s-au afundat, înclinând spre cer câmpiile sudice ale Indiei. ÃŽn cele din urmă, platoul din Sri Lanka a devenit punctul cel mai înalt de pe glob, în vreme ce oceanul de deasupra Everestului avea o adâncime de aproape nouă kilometri. Cu toate acestea, hibernarea Stăpânului continua netulburată, fără vise. Lent, răbdător, sedimentele au coborât prin abisalele adâncimi ale oceanului până pe versanÈ›ii Himalaiei. Stratul care într-o bună zi urma să fie calcar a început să se îngroaÈ™e cu câte patru-cinci centimetri pe secol. Dacă cineva ar fi revenit mult mai târziu, ar fi putut descoperi că fundul oceanului nu se mai afla la nouă kilometri adâncime, poate nici la È™ase ori cinci. După o altă perioadă, scoarÈ›a s-a înclinat din nou È™i un lanÈ› măreÈ› de munÈ›i calcaroÈ™i s-a înălÈ›at pe locul fostului ocean Tibet. Stăpânul nu È™tia însă nimic despre toate acestea, È™i nici somnul nu i-a fost tulburat când situaÈ›ia s-a repetat... È™i iarăși... È™i încă o dată. Acum, ploaia È™i râurile erodau calcarul, purtându-l spre noile mări ciudate, iar suprafaÈ›a se subÈ›ia, apropiindu-se de cripta ascunsă. Treptat, kilometrii de rocă s-au redus, până când, în cele din urmă, sfera care adăpostea corpul Stăpânului a revenit la lumina zilei ― deÈ™i era o zi mai lungă È™i mai puÈ›in luminoasă decât atunci când dictatorul închisese ochii. *** Prea puÈ›in visase Stăpânul despre rasele ce înfloriseră È™i muriseră cu începere din acea dimineață timpurie a planetei, când el își începuse somnul cel lung. DimineaÈ›a cu pricina era extrem de îndepărtată acum, iar umbrele se lungeau către est; soarele murea È™i planeta era foarte bătrână. SeminÈ›ia lui Adam continua totuÈ™i să-i stăpânească oceanele È™i văzduhul, umplând cu lacrimile È™i râsetele ei È™esurile, văile È™i pădurile care erau mai bătrâne decât munÈ›ii miÈ™cători. Somnul fără de vise al Stăpânului trecuse de jumătate când se născuse Trevindor Filozoful, între prăbuÈ™irea Dinastiei a Nouăzeci È™i Șaptea È™i dezvoltarea celui de-al Cincilea Imperiu Galactic. El se născuse pe o planetă foarte depărtată de Pământ, întrucât puÈ›ini erau oamenii care poposeau în străvechiul cămin al rasei lor, aflat acum la o distanță atât de mare de inima pulsatoare a Universului. Trevindor a fost adus pe Pământ după ce scurta lui încleÈ™tare cu imperiul ajunsese la sfârÈ™itul inevitabil. Aici a fost judecat de oamenii ale căror idealuri le pusese la îndoială È™i tot aici a fost È›inut până ce s-a chibzuit îndelung asupra felului cum urma să fie pedepsit. Cazul era cu adevărat unic. Societatea blândă È™i predispusă spre filozofie ce conducea acum galaxia nu fusese confruntată niciodată cu vreo opoziÈ›ie, nici chiar la nivelul ideilor pure, iar politicosul dar implacabilul conflict de voinÈ›e o zguduise profund. Membrii Consiliului obiÈ™nuiau ca în faÈ›a unei decizii ce părea imposibilă să apeleze la Trevindor însuÈ™i pentru ajutor. ÃŽn Sala Dreptății cea orbitor de albă, unde nu se intrase de aproape un milion de ani, Trevindor stătea mândru, înfruntându-i pe cei care se dovediseră mai puternici decât el. Fără un cuvânt, le ascultă doleanÈ›a, apoi tăcu, căzând pe gânduri. Judecătorii săi aÈ™teptară răbdători până când vorbi. ― ÃŽmi sugeraÈ›i să promit să nu vă mai înfrunt niciodată, începu el. Problema e că nu pot face o promisiune despre care nu sunt sigur că o voi putea respecta. Opiniile noastre diverg prea mult È™i, mai devreme sau mai târziu, ne vom ciocni din nou. A existat o vreme când alegerea voastră ar fi fost simplă. M-aÈ›i fi putut exila ori ucide. Dar azi... printre toate planetele Universului, cunoaÈ™teÈ›i vreuna pe care m-aÈ›i putea ascunde dacă eu n-aÈ™ dori să rămân acolo? Nu uitaÈ›i că am mulÈ›i discipoli risipiÈ›i în întreaga galaxie. Rămâne cealaltă alternativă. Nu vă voi purta pică dacă, în cazul meu, veÈ›i reînvia străvechiul obicei al execuÈ›iei. Printre membrii Consiliului se auzi un murmur de nemulÈ›umire È™i PreÈ™edintele replică tăios, schimbându-È™i vizibil culoarea feÈ›ei: ― ObservaÈ›ia aceasta are un gust destul de îndoielnic. Þi-am cerut propuneri serioase, nu să faci o recapitulare ― chiar dacă intenÈ›ia ta a fost ironică ― a obiceiurilor barbare aparÈ›inând unor strămoÈ™i îndepărtaÈ›i. Trevindor acceptă dojana cu o plecăciune. ― Pur È™i simplu, am menÈ›ionat toate variantele. ÃŽntre timp, am mai găsit două. Ar fi relativ simplu să-mi modificaÈ›i configuraÈ›ia mintală în direcÈ›ia opiniilor voastre, astfel încât să nu mai apară dezacorduri viitoare. ― Am analizat deja această posibilitate. DeÈ™i pare atractivă, am fost nevoiÈ›i s-o respingem fiindcă distrugerea personalității tale ar echivala cu o crimă. ÃŽn univers, există doar cincisprezece intelecte mai puternice decât al tău, de aceea nu avem nici un drept să-l modificăm. Care este ultima sugestie? ― Dacă nu mă puteÈ›i exila în spaÈ›iu, rămâne cealaltă alternativă... Fluviul Timpului se întinde înainte, atât cât pot merge gândurile noastre. ExpediaÈ›i-mă într-un timp care, după părerea voastră, nu va conÈ›ine actuala civilizaÈ›ie. Știu că o puteÈ›i face folosind un câmp temporal Roston. Urmă o tăcere prelungă. ÃŽn liniÈ™te, membrii Consiliului își introduceau hotărârea personală în analizorul complex care avea să le cântărească pe toate È™i să dea verdictul. ÃŽn cele din urmă, PreÈ™edintele vorbi: ― De acord. Te vom trimite într-o perioadă când soarele este încă îndeajuns de fierbinte pentru ca viaÈ›a să existe pe Pământ, însă atât de îndepărtată încât e improbabilă supravieÈ›uirea oricărei urme a civilizaÈ›iei noastre. De asemenea, îți vom asigura tot ceea ce este necesar pentru securitatea ta È™i un confort rezonabil. PoÈ›i pleca acum. Te vom rechema când totul va fi pus la punct. Trevindor se înclină È™i părăsi sala de marmură. Nu fu însoÈ›it de nici un paznic. Nu avea unde fugi, chiar dacă ar fi vrut s-o facă, în acest Univers pe care uriaÈ™ele pacheboturi galactice îl puteau străbate într-o singură zi. Pentru prima È™i ultima oară, Trevindor stătu pe fostul țărm al Pacificului, ascultând vântul foÈ™nind prin frunzele a ceea ce, cândva, fuseseră palmieri. PuÈ›inele stele din regiunea aproape pustie a spaÈ›iului pe care o străbătea acum Soarele sclipeau fixe în atmosfera uscată a bătrânei planete. Trevindor se întrebă mohorât dacă aveau să mai scânteieze È™i atunci când el urma să privească iarăși bolta, într-un viitor atât de îndepărtat încât Soarele însuÈ™i avea să fie muribund. MicuÈ›a bandă comunicatoare de pe încheietura mâinii sale piui uÈ™or. AÈ™adar, venise timpul. Se întoarse cu spatele la ocean È™i porni cu un pas hotărât în întâmpinarea soartei ce-i fusese hărăzită, înainte de a parcurge zece metri, câmpul temporal puse stăpânire pe el È™i gândurile îi îngheÈ›ară, prinse într-o clipă ce avea să rămână neschimbată, în timp ce oceanele secau È™i dispăreau, Imperiul Galactic se prăbuÈ™ea, iar giganticele roiuri stelare piereau în neant. Trevindor nu simÈ›i însă nimic. El È™tia doar că în urmă cu o secundă sub tălpile sale fusese nisip umed, iar acum era piatră arsă de soare, crăpată de pârjol È™i secetă. Palmierii dispăruseră, murmurul oceanului încetase. O singură privire ajungea pentru a vedea că până È™i amintirea oceanului se mistuise de mult de pe această planetă pustiită, muribundă. Un deÈ™ert uriaÈ™ de gresie roÈ™ie, neîntrerupt, nepătat de viață, se întindea până la orizont. Deasupra capului, discul portocaliu al unui soare transformat în chip ciudat strălucea pe fundalul unui cer atât de negru încât multe stele se distingeau perfect. Cu toate acestea, se părea că pe lumea străveche mai existau locuitori. Spre nord -dacă polii magnetici nu-È™i modificaseră poziÈ›ia ― lumina sumbră scânteia pe o structură metalică. ConstrucÈ›ia se găsea doar la câteva sute de metri È™i, când Trevindor porni către ea, încercă o senzaÈ›ie de uÈ™urință ciudată, de parcă gravitaÈ›ia însăși se diminuase. Nu avu nevoie să parcurgă o distanță prea mare pentru a-È™i da seama că era o clădire scundă din metal, aparent aÈ™ezată pe È™es, iar nu construită acolo, întrucât baza ei făcea un mic unghi cu orizontala. Trevindor se minună de incredibila lui È™ansă de a găsi atât de uÈ™or civilizaÈ›ia. Mai făcu încă o duzină de paÈ™i È™i pricepu că nu È™ansa, ci inerÈ›ia plasase aici clădirea, care era străină de peisajul înconjurător în aceeaÈ™i măsură ca È™i el. Apropiindu-se de ea, nu-È™i făcu nici cea mai mică iluzie că avea să-l întâmpine cineva. Placa metalică de deasupra uÈ™ii adăuga prea puÈ›ine date celor deja deduse. Netocită de timp, părea de-abia gravată ― ceea ce, într-un sens, era adevărat. Rândurile purtau un mesaj amar È™i totuÈ™i dătător de speranÈ›e: Salutări din partea Consiliului! Clădirea aceasta, pe care am trimis-o după tine prin câmpul temporal, îți va procura toate lucrurile de care vei avea nevoie pe o perioadă nedefinită. Nu È™tim dacă civilizaÈ›ia va mai continua să existe în epoca în care te afli. N-ar fi exclus ca omenirea să fi dispărut, deoarece cromozomul K-asterisc-K va fi devenit dominant. Ca atare, este posibil ca rasa să fi suferit o mutaÈ›ie, transformându-se în ceva care să nu mai È›ină de uman. Asta rămâne s-o descoperi tu. Te găseÈ™ti acum în amurgul Pământului È™i sperăm că nu vei fi singur. TotuÈ™i, dacă destinul tău este de a fi ultima ființă vie de pe această lume cândva minunată, nu uita că alegerea È›i-a aparÈ›inut. Rămas bun! Trevindor citi de două ori mesajul, recunoscând cu durere cuvintele finale ce fuseseră scrise, în mod sigur, numai de prietenul poetul Cintillame. O senzaÈ›ie copleÈ™itoare de izolare îi inundă sufletul. Se aÈ™eză pe un bolovan È™i-È™i îngropă faÈ›a în palme. După mult timp, se sculă pentru a intra în clădire. Se simÈ›ea mai mult decât recunoscător Consiliului dispărut de multă vreme pentru felul în care îl tratase. Expedierea unei întregi clădiri prin timp constituia o realizare tehnologică pe care o crezuse mai presus de resursele epocii sale. O idee bruscă îi trecu prin minte È™i se uită din nou la textul gravat, remarcând pentru întâia oară data pe care o purta. Fusese realizat la cinci mii de ani după momentul când stătuse în faÈ›a egalilor săi în Sala Dreptății. Cincizeci de secole trecuseră până ce judecătorii își putuseră È›ine promisiunea față de un om ca È™i mort. Oricare ar fi fost neajunsurile Consiliului, integritatea sa depășea cu cel puÈ›in un ordin de mărime capacitatea de înÈ›elegere a unei epoci anterioare. Trecură multe zile până ce Trevindor își părăsi locuinÈ›a. Nimic nu fusese trecut cu vederea; fuseseră incluse chiar È™i preÈ›ioasele sale înregistrări cerebrale. Putea continua să studieze natura realității È™i să construiască sisteme filozofice până la sfârÈ™itul Universului, deÈ™i ocupaÈ›ia avea să fie oarecum lipsită de sens, el fiind unica minte rămasă pe Pământ. Nu exista aproape nici un pericol, se gândi el, strâmbându-se, ca speculaÈ›iile lui referitoare la scopul existenÈ›ei umane să-l pună din nou în conflict cu societatea. Abia după ce examină amănunÈ›it clădirea, Trevindor își întoarse atenÈ›ia asupra lumii exterioare. Problema principală rămânea contactarea civilizaÈ›iei, dacă aÈ™a ceva mai exista. I se asigurase un receptor puternic È™i, timp de ore întregi, baleie întreaga bandă de frecvenÈ›e, în speranÈ›a descoperirii unei staÈ›ii de emisie. Pârâitul îndepărtat al paraziÈ›ilor se revărsa din aparat, iar la un moment dat se auzi o rafală din ceva ce putea fi un grai, însă nu unul uman. Nimic altceva nu-i răsplăti căutarea. Eterul, care-l slujise cu credință pe om timp de atâtea ere, amuÈ›ise acum. Micul aparat de zbor rămânea unica speranță a lui Trevindor. ÃŽn faÈ›a sa se întindea restul eternității, iar Pământul era o planetă mică. ÃŽn cel mult câțiva ani, o putea explora în întregime. Astfel, lunile trecură pe rând, în vreme ce exilatul își porni explorarea metodică, revenind mereu la căminul său din deÈ™ertul de gresie roÈ™ie. Peste tot întâlni aceeaÈ™i priveliÈ™te a ruinei È™i dezolării. Nu putea nici măcar ghici de cât timp dispăruseră oceanele ― prin moartea lor, ele lăsaseră în urmă pustiuri nesfârÈ™ite de sare, încrustând atât È™esurile, cât È™i munÈ›ii cu o pătură cenuÈ™iu-murdară. Trevindor se simÈ›i mulÈ›umit că el nu se născuse pe Pământ È™i că nu-i cunoscuse măreÈ›ia tinereÈ›ii. DeÈ™i era un străin, singurătatea È™i dezolarea planetei îi îngheÈ›au inima; dacă ar fi trăit aici pe vremuri, tristeÈ›ea locurilor ar fi fost insuportabilă. Mii de kilometri pătraÈ›i de pustiu trecură pe sub nava lui Trevindor, pe măsură ce el scotocea planeta de la un pol la celălalt. O singură dată descoperi un semn ce atesta că Pământul cunoscuse cândva civilizaÈ›ia. ÃŽntr-o vale adâncă de lângă Ecuator, dădu peste ruinele unui orășel clădit dintr-o piatră albă, ciudată, È™i având o arhitectură bizară. ConstrucÈ›iile se păstraseră perfect, deÈ™i erau pe jumătate îngropate de nisipul purtat de vânt, È™i pentru o clipă bărbatul simÈ›i o undă de bucurie la gândul că omul reuÈ™ise să lase urme ale creaÈ›iei sale pe planeta care-i fusese întâiul cămin. Sentimentul fusese însă trecător. Clădirile erau chiar mai stranii decât își dăduse seama iniÈ›ial; oamenii n-ar fi putut intra în ele. Singurele deschizături din pereÈ›i erau niÈ™te fante orizontale situate în preajma solului; în rest, nu existau nici un fel de ferestre. Mintea lui Trevindor se poticni încercând să-È™i imagineze fiinÈ›ele care trăiseră cândva acolo. ÃŽn ciuda singurătății sale tot mai copleÈ™itoare, se simÈ›ea bucuros că fiinÈ›ele care populaseră acel oraÈ™ ne-omenesc dispăruseră cu atâta vreme în urmă. Nu întârzie aici, deoarece noaptea rece începuse să pogoare, iar valea îi trezea în suflet un sentiment de oprimare, în mare parte lipsit de raÈ›iune. O dată, descoperi cu adevărat viață. Zbura peste un ocean dispărut, când o pată de culoare îi atrase atenÈ›ia. Pe o colină încă neacoperită de nisip existau câteva smocuri de iarbă subÈ›ire È™i sârmoasă. Asta era tot, însă vederea lor îi împăienjeni ochii de lacrimi. Coborî aparatul pe sol È™i ieÈ™i, pășind grijuliu ca să nu strivească vreunul din firele care se luptau să supravieÈ›uiască. ÃŽÈ™i plimbă palmele cu tandreÈ›e peste covorul subÈ›iat, ce reprezenta toată viaÈ›a cunoscută acum pe Pământ. ÃŽnainte de a pleca, stropi iarba cu apa la care putea renunÈ›a. Era un gest zadarnic, totuÈ™i se simÈ›i mai fericit după aceea. Căutarea se apropia de sfârÈ™it. Trevindor renunÈ›ase de mult la orice speranÈ›e, totuÈ™i spiritul lui nesupus continua să-l împingă peste suprafaÈ›a planetei. Nu se putea odihni până nu dovedea faptul de care deocamdată se temea. Astfel, în cele din urmă, ajunse la cripta ce sclipea stins sub razele soarelui, din faÈ›a căruia Stăpânul fusese exilat atâta vreme. *** Mintea Stăpânului se deÈ™teptă înaintea trupului. Zăcând neajutorat, fără a putea măcar întredeschide pleoapele, amintirile îi reveniră, copleÈ™indu-l. Suta de ani se afla acum ca un tampon de siguranță în trecut. Riscul pe care È™i-l asumase, cel mai disperat lucru făcut vreodată de un om, fusese răsplătit! Se simÈ›i cuprins de o oboseală imensă È™i, pentru un timp, își pierdu din nou cunoÈ™tinÈ›a. Brusc, pâclele se risipiră iarăși È™i se simÈ›i mai puternic, deÈ™i încă prea slăbit ca să se miÈ™te. Zăcea în întuneric, adunându-È™i puterile. Ce fel de lume, se întrebă el, urma să descopere ieÈ™ind la lumina zilei? Avea să fie capabil să-È™i pună planurile în...? Ce fusese asta? Un fior de teroare pură îi cutremură temeliile minÈ›ii. Ceva se miÈ™ca lângă el, aici, în cripta unde nimic n-ar fi trebuit să se clintească. Apoi, calm È™i limpede, un gând îi răsună senin prin minte, potolind într-o clipă temerile ce ameninÈ›aseră s-o distrugă. "Nu te speria! Am venit să te ajut. Te afli în siguranță È™i totul va fi bine." Stăpânul era prea uluit ca să dea vreo replică, totuÈ™i subconÈ™tientul său trebuie să fi formulat un răspuns, întrucât gândul reveni. "AÈ™a-i mai bine. Eu mă numesc Trevindor È™i, aidoma È›ie, sunt un exilat pe această planetă. Nu te miÈ™ca È™i spune-mi cum ai ajuns aici È™i care este rasa ta, fiindcă n-am mai întâlnit nimic asemănător." Teama È™i prudenÈ›a reveniră tiptil în mintea Stăpânului. Ce fel de ființă era aceasta care-i putea citi gândurile È™i ce făcea în cripta lui secretă? Din nou, gândul clar îi răsună prin minte precum dăngănitul unui clopot. "ÃŽÈ›i repet: nu te speria! De ce te alarmează faptul că-È›i pot citi gândurile? Nu-i nimic ciudat în asta." ― Nimic ciudat?! strigă Stăpânul. Pentru numele lui Dumnezeu, ce eÈ™ti? "Un om ca È™i tine. ÃŽnsă rasa ta trebuie să fie cu adevărat primitivă dacă cititul gândurilor îți este necunoscut." O bănuială teribilă începu să încolÈ›ească în creierul Stăpânului. Răspunsul sosi chiar înainte de a formula întrebarea în mod conÈ™tient. "Ai dormit infinit mai mult de o sută de ani. Lumea pe care o cunoÈ™teai a încetat să mai existe de mai multă vreme decât îți poÈ›i închipui." Stăpânul nu auzi È™i restul. Bezna îl învălui din nou È™i se afundă în binecuvântată inconÈ™tiență. Trevindor rămase tăcut lângă patul pe care zăcea Stăpânul. Se simÈ›ea cuprins de o bucurie care, pentru moment, depășea orice posibilă dezamăgire. Cel puÈ›in, nu mai era nevoit să înfrunte viitorul de unul singur. Teroarea pustietății Pământului, care-i apăsase atât de greu sufletul, dispăruse într-o clipă. Nu mai era singur... nu mai era singur! Gândul îi răsuna întruna prin minte, dominând orice altceva. Stăpânul reîncepu să se foiască È™i în creierul lui Trevindor pătrunseră fragmente disparate de gândire. Imagini ale lumii cunoscute de Stăpân porniră să se formeze în mintea celuilalt. La început, Trevindor nu le putu înÈ›elege, apoi, brusc piesele mozaicului își ocupară poziÈ›iile corecte È™i totul deveni clar. Un val de oroare îl inundă, zărind panoramele teribile ale popoarelor războindu-se între ele, oraÈ™ele distruse de foc È™i oamenii murind în chinuri. Ce fel de lume fusese aceasta? Putuse omul să decadă într-atât, din epoca paÈ™nică pe care o cunoscuse? Existaseră legende, din vremuri incredibil de îndepărtate, care se refereau la astfel de lucruri petrecute în zorii istoriei Pământului, dar omul abandonase astfel de obiceiuri odată cu ieÈ™irea din copilărie. Cu siguranță, aÈ™a ceva nu putuse reveni! Fragmentele de gânduri erau mult mai limpezi acum È™i chiar mai teribile. Celălalt exilat sosise într-adevăr dintr-o epocă de coÈ™mar -nu era de mirare că fugise de acolo! *** Treptat, adevărul începu să lumineze mintea lui Trevindor, pe măsură ce, cu inima îndurerată, privea tiparele înspăimântătoare ce traversau creierul Stăpânului. Omul acesta nu era un individ care căutase refugiul dintr-o epocă de teroare. El însuÈ™i crease acele orori È™i se pornise pe fluviul Timpului cu un singur scop: de a răspândi molima în viitor. Sentimente pe care Trevindor nu È™i le imaginase niciodată porniră să-i defileze înaintea ochilor: ambiÈ›ia, setea de putere, cruzimea, intoleranÈ›a, ura. ÃŽncercă să-È™i închidă mintea, dar constată că-È™i pierduse capacitatea respectivă. Nestăvilit, puhoiul răului se revărsa, poluând toate nivelurile conÈ™tiinÈ›ei. Cu un răcnet de oroare, Trevindor se năpusti în deÈ™ert È™i rupse lanÈ›urile ce-l încătuÈ™au de mintea aceea ticăloasă. Era noapte, iar văzduhul părea nemiÈ™cat, deoarece acum Pământul era prea secătuit pentru ca vânturile să mai sufle. Bezna ascundea totul, însă Trevindor È™tia că nu putea tăinui gândurile celeilalte minÈ›i cu care acum trebuia să împartă aceeaÈ™i lume. Cândva, fusese singur È™i crezuse că nimic nu putea fi mai îngrozitor. Aflase că existau lucruri cu mult mai teribile decât singurătatea. NemiÈ™carea nopÈ›ii È™i măreÈ›ia stelelor care-i fuseseră cândva prietene readuseră pacea în sufletul bărbatului. Se întoarse încet È™i călcă pe propriile-i urme, pășind hotărât, fiindcă era pe punctul de a săvârÈ™i o faptă pe care nimeni din timpul său n-o mai făcuse. Stăpânul se sculase în picioare când Trevindor reveni în criptă. Poate că-i intuise intenÈ›iile, întrucât era foarte palid È™i tremura, denotând o slăbiciune nu doar fizică. Neclintit, Trevindor se sili să-i mai privească o dată în creier. Mintea lui tresări înaintea tumultului de sentimente contradictorii, din care răzbăteau străfulgerări bolnăvicioase de frică. Din vârtejul acela, un gând coerent se desprinse tremurător: "Ce vrei să faci? De ce mă priveÈ™ti aÈ™a?" Trevindor nu-i răspunse, ferindu-È™i mintea de contaminare, în timp ce-È™i adună toate puterile È™i hotărârea de care era capabil. Vălmășagul din mintea Stăpânului urca spre un punct culminant. Peste o clipă, spaima sa trezi ceva asemănător milei în sufletul blând al lui Trevindor È™i voinÈ›a acestuia È™ovăi. Apoi, însă, imaginile oraÈ™elor ruinate È™i incendiate reveniră È™i nehotărârea de moment pieri. Cu toată puterea intelectului său supraomenesc, susÈ›inută de miile de veacuri de evoluÈ›ie mintală, el îl izbi pe cel din faÈ›a lui. ÃŽn mintea Stăpânului, anulând orice altceva, se revărsă gândul unic al... morÈ›ii. Pentru o secundă, Stăpânul rămase nemiÈ™cat, cu ochii holbaÈ›i în gol. Răsuflarea îi îngheță, plămânii încetară să mai lucreze; în vene, sângele care hibernase atâta vreme se congelă acum pe vecie. Fără un sunet, bărbatul se prăbuÈ™i È™i rămase nemiÈ™cat. Foarte încet, Trevindor se răsuci pe călcâie È™i ieÈ™i în noapte. Precum un linÈ›oliu, tăcerea È™i singurătatea planetei pogorâră asupra sa. Nisipul, stăvilit timp de atâția ani, începu să se strecoare prin porÈ›ile deschise ale criptei. ------------------- |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy