Îmi ridic o clipă privirea, apoi o las să cadă din nou grea, ațintindu-se spre paharul de vin pe jumătate gol de pe covor, aflat la o distanță de cațiva pași de mine.
Ea stă neclintită în aceeași poziție, cu picioarele strânse sub ea pe scaun, cu un cot sprijinit de pervazul ferestrei, privind prin geamul aburit la ploaia maruntă de afară. Își duce mâna dreaptă la gură, își lipește buzele de țigară, capătul țigării strălucește...
Bătut de gânduri îmi sprijin capul în mâini și încep să-mi răsfir părul cu degetele.
Îi zic "Te rog, lasă-mă să te ajut".
Ea își privește absentă palma stângă, scaunul scârțâie încet, scrumul țigării se scutură pe covor, trage încă un fum și îl expiră în felul ei unic, în timp ce stânga îi alunecă din nou pe picioare. Spune ca pentru ea, cu voce blândă: "Mulțumesc, înțelege, nu e nevoie."
"De ce nu vrei să mă asculți? Mai sunt doctori pe lumea asta. Mai am niște bani, pot să te duc peste tot..."
Îmi vine să o întreb iar și iar, de mii și milioane de ori, de ce nu a fost la spital mai devreme, dar știu exact ce o să îmi spună: sa îl las pe "dacă" și să trăiesc în prezent, nu într-o lume imaginară.
"Înțelege. Pentru mine nu se mai poate face nimic."
Nu știu cât de gravă este situația ei... poate că ea știe mai bine...
Am tăcut amândoi multă vreme.
Eu m-am întins în pat cu spatele la geam, iar ea a mai privit, probabil, ploaia.
După un timp am simțit cum arcurile patului s-au comprimat când ea s-a întins lângă mine, apoi s-a băgat sub pătură și m-a mângâiat ușor pe păr.
M-am răsucit înspre ea, iar privirile ni s-au întâlnit.
"Te rog, ține-mă în brațe."
Am ezitat o clipă, ea s-a întors cu spatele la mine și am cuprins-o blând în brațe. Înghețase la geam. Am sărutat-o de cateva ori pe umăr, apoi m-am lipit de ea.
Părul îi mirosea urât a fum de țigară și ea știa că nu-mi place mirosul și mai fuma și în casa mea, dar nu am zis absolut nimic. După o vreme nasul mi s-a obișnuit.
Am avut grijă sa o țin în brațe toată noaptea. Mă trezeam destul de des să vad ce mai face, o mângâiam abia simțit și o îmbrățișam din nou, dacă cumva o scăpasem din îmbrățișare cât timp adormisem. Picioarele ei erau mereu reci și simțeam că e de datoria mea să i le încălzesc.

*~**~**~*
Când m-am trezit ea nu era în pat. Am simțit miros vag de fum de țigară și am auzit apa la baie curgând. M-am frecat la ochi de câteva ori și m-am dus la baie, dar înainte să bat încet, ca să întreb dacă totul e ok, ușa s-a deschis și eu am făcut un pas în spate speriat.
M-am mai frecat la ochi de câteva ori. "Ce-i?" m-a privit o clipă. "Doar...ăăă... am vrut să știu... dacă totul e în regulă." "Sunt bine." a șoptit și s-a îndreptat spre dormitor cu pași ușori.
Purta pijamelele mele și stăteau hazliu pe ea.

*~**~**~*
"Teatrul... când mă fac bine, am să lucrez la teatru... Scena, draperiile groase și grele din catifea vișinie... mi se par fascinante." "Ce frumos" i-am răspuns zâmbind încet, pentru că deja vedeam ce e în mintea ei.
Ea râdea, iar eu mă bucuram de bucuria ei. "Am să te ajut să îți îndeplinești visul, dacă ma lași."
"Visul meu...? Păi cum, nu ai și tu visele tale?" "Eu... sunt un om foarte ciudat." am zis după o clipă de gândire. "Nu prea mă gândesc la lucruri din astea. Eu merg la serviciu, mă întorc, mănânc, fac mâncare pentru ziua următoare, beau ceva și mă culc... ziua cea mai îndepărtată pe care pot să o văd în viitor este cea de mâine. Nu am planuri și vise..."
"Tu ești un băiat bun... Nu ești ciudat." m-a întrerupt, iar eu am rămas cu buzele deschise sub formă de "O", ca pentru a spune ceva, dar nu am rostit nimic.
A început să râda de mine și când deja mă simțeam stingherit și mă uitam pe pereți încurcat, ea s-a mai liniștit, s-a sprijinit cu capul de mine și m-a sărutat încet pe obraz.

*~**~**~*
Când m-am întors de la serviciu ea citea o carte. A zâmbit stins cât a ridicat ochii, eu m-am apropiat de ea, am sărutat-o pe frunte și m-am dus să mă schimb.
Am auzit-o tușind puternic și sec o vreme, apoi liniște. M-am grăbit cu schimbatul. Ea citea, într-o poziție foarte firească.
"Tușești." "Știu." mi-a zis. "Am auzit si eu." A deschis gura puțin, dar a închis-o la loc tăcută fără să rostească nimic.
"Ai mâncat?" "Da."
Am plecat în bucătărie și m-am apucat să pregătesc ceva. Nu prea mâncase. Am încălzit supa rămasă de ieri și am mâncat în grabă.
Am tocat câteva legume într-o cratiță și le-am lăsat pe foc, apoi m-am uitat la ceasul din lemn de pe perete ca să știu când să mai verific mâncarea și m-am dus la ea în pat.
"Citești ceva frumos?" "Da." a râs.
"Și nu îmi spui și mie ce citești?" "Nu."
"Biiine..." "Te oftici?"
"Nu." S-a strâmbat la mine și m-a ciupit.
M-am întins în spatele ei și am îmbrațișat-o încet. Nu mirosea aproape deloc a țigări. "Azi nu ai fumat?"
S-a răsucit puțin cât să mă privească și a scos limba la mine. Am râs o vreme, m-am lipit de ea și am sărutat-o pe brațul stâng.
"Mă gâdili!..." "Ai prefera să te mușc?"
O tuse bruscă a făcut-o să se aplece peste carte și să se strângă, astupându-și gura cu mâna. S-a ridicat și s-a dus la baie, iar eu am pornit după ea, dar m-am oprit la ușa care mi s-a închis în nas.
Am strâns din dinți și am rămas cu privirea pironită la geamul mat până când tusea ei a încetat. În scurt timp a ieșit încet, m-a ocolit, s-a îndreptat spre pat, iar eu am urmat-o în liniște.
"Mâine am să încerc să-ți găsesc un doctor. Sper să reușesc să te programez săptămâna asta. Nici nu vreau să aud că nu accepți." Ea nu a zis nimic.

*~**~**~*
"Aseară a tușit foarte mult." "Tușește cu sânge?" m-a intrebat doctorul dându-și jos ochelarii și ducând gânditor un braț al ochelarului spre gură.
"Sânge?... Sânge!... nu știu sigur... Dar cred că da, pentru că se duce foarte des la baie cand tușeste... Cât... cât e de grav?" "Nu pot să mă pronunț. Trebuie să o văd neapărat. Cât mai urgent."
"Când putem să venim?"

*~**~**~*
"Cancer la plamani?? Și tu nu mi-ai spus...!?" Am rămas cu privirea în jos, gura mi s-a strâns, disperarea îmi întunecase privirea. "Și ce ai fi vrut sa îți mai spun?"
Nu am știut ce să îi răspund. "Þi-am zis FOARTE clar: pentru mine nu se mai poate face NIMIC. Credeai ca glumesc cu chestii din astea?"
S-a trântit pe pat încalțată, cu hanoracul pe ea, a înghesuit pătura și a strâns-o în brațe încet. Nu părea deloc tristă, dar nu puteam să zic despre ea nici că e veselă. Oricum, era cu mult mai împăcată decât mine cu ideea că o să moară...
"Ce vrei să fac acum? Să îmi cer iertare că țin la tine și că vreau să iți fie bine?" "Nu..." a șoptit ea.
M-am dus la geam și m-am așezat pe scaunul unde ea stătea de obicei.
Ca niște bucăți murdare de câlți, norii atârnau grei pe cer, iar razele scurte și roșietice de soare păreau niște cuie ruginite care îi fixau. O boare rece de vânt mătura ziarele ude pe stradă. O cutie goală, strivită de bere se rostogolea lânga coșul de gunoi de pe celălalt trotuar.
Am stat multă vreme așa. Mi s-a parut că o aud cum suspină dar nu eram sigur... însă după puțin timp mi-am dat seama că plângea.
M-am așezat pe pat lângă ea și am mângaiat-o pe păr foarte încet. "Am să am eu grijă de tine, am să te țin în brațe, am să te mângâi, am să..."
Suspinele ei s-au accentuat și mi-am dat seama că se gândea la iubitul ei. Puteam să am grijă eu de ea oricât de mult... Iubitul ei era oricum altcineva, iar el nu era acum lânga ea. Gândul m-a întristat și mai mult. Mai trist decât acum nu puteam să mai fiu. Atinsesem limita maximă.
"Am sa îl sun eu." i-am zis foarte incet. "Am să îi spun să vină și te vadă..." "Nu înțelegi nimic!"
Gândurile mi s-au împrăștiat dintr-o dată. Cu mintea goală mi-am retras blând mâna de pe capul ei, m-am ridicat foarte încet de pe pat și m-am asezat din nou la fereastră. Nu mai simțeam absolut nimic. Atât bucuria cât și tristețea se prăbușiseră într-o prăpastie foarte adâncă în interiorul meu.
Ea s-a uitat înspre mine, apoi s-a ridicat și a venit lângă picioarele mele. "Iartă-mă..."
Am coborât de pe scaun, am strâns-o încet în brațe și ea a început să plânga pe umărul meu. "Ești prea mândră... Dacă te iubește, o să te înțeleagă. Spune-i tot..." "Nu înțelegi. El nu are timp să stea lângă mine..."
Eu pe el nu îl cunoșteam, dar în mod sigur era o persoană foarte deosebită. "Poate... te grabești cu concluziile..." Ea a dat din cap negativ și am simțit că e foarte sigură pe ea.
Nu există nimic mai deprimant pe lume decât să știi că persoana pe care o iubești cu adevărat, plânge... dar ce aș fi putut să fac atunci să o alin? Nimic. Așa că am ținut-o strâns în brațe și am lăsat-o să plângă.

*~**~**~*
O țin de mână și ne plimbăm prin parc. Eu privesc prostește copacii, ea fumează încet o țigară.
În urma noastră se formează timpul. Se materializează prezentul și crește trecutul.
Băncuța ne așteaptă exact pe noi. Îi arăt cu degetul banca, ea zâmbește pierdut și se așează.
Nu reușesc să mă gândesc decât la cât de mic sunt. Ridic ochii în sus și privesc soarele până când lăcrimez.
Ea îmi scutură brusc mâna. "Unde te uiți? Sunt aici."
Râdem amândoi. Ea expiră fumul de țigară în felul ei unic.
O frunză cade din copac. Ea o privește și îmi zice: "După ce o sa plec, să vii pe băncuța asta... Aici îmi place mie mult... să stau."
Aș vrea să îi apuc mâinile într-ale mele, dar ea are o mână ocupată cu țigara, așa că îi țin strâns palma dreaptă în palme.

*~**~**~*
Când am ajuns acasă, am simțit imediat că lipsește ceva...
Paltonul și pantofii ei nu mai erau în hol. Am intrat în camera de zi. Ea nu era nicăieri, iar lucrurile ei lipseau.
Nici în dormitor nu era nimic de-al ei, de parcă orice dovadă a existenței ei dispăruse brusc.
După o examinare amănunțită, am descoperit că altceva nu lipsea din casă. Doar în bucătărie am găsit un bilet. Era de la ea.
L-am citit și m-am așezat încet pe scaun. Am lăsat hârtia pe masă și m-am uitat la ceas pierdut, fără nici o expresie.
Ea chiar plecase.

*~**~**~*
Au trecut 5 ani de atunci. Am cunoscut mulți oameni. Unii m-au impresionat, alții nu. Cu unii am fost afectuos, cu alții nu. Unii mi-au oferit afecțiune, altii nu.
Am avut câteva relații de scurtă durată, dar am fost mai mult singur, ca de obicei.
Când m-am întors de la serviciu, am găsit în cutia poștală o scrisoare anonimă. Nu a trebuit să o deschid ca să știu de la cine este.
Am urcat scările liniștit, am descuiat, m-am schimbat, am făcut un duș gândindu-mă la ce ar putea conține scrisoarea, am scos o sticlă începută de vin din frigider și abia când m-am întins în pat am desfăcut plicul.
Era ea. Îmi spunea simplu că visele ei s-au îndeplinit și acum lucrează la un teatru, dar nu poate sa îmi zică unde. Pictează mult în timpul liber, e căsătorită, o sa aibă un copil...
La sfârșit îmi mulțumea încă odată pentru că am avut grijă de ea când avea nevoie și spera că eu sunt bine, dar prefera să nu îi răspund acum. Adresa ei oricum nu apărea nicăieri, iar plicul era din străinatate.
Am citit totul de vreo trei ori înainte să înțeleg despre ce e vorba, apoi am băut din paharul cu vin și am rămas cu privirea în gol, aducându-mi aminte de ziua când a plecat.
Își luase totul, fără să îmi spună nimic. Îmi lăsase doar un bilet, pe care scrisese la repezeală cu pixul: "Mulțumesc pentru tot... Tu... ești un băiat bun."



Dedicație: pentru Lady Black.