Urcam acoperișul. Nu știam că bunicul meu adevărat nu mai este. A plecat înainte să mă nasc. Dispărut pe front, e tot ca o moarte dacă el nu s-a mai întors. Nici măcar tatăl meu nu l-a cunoscut. Aș desena un tablou gri din care ies gloanțe și flori n-ar mai fi în jur. Amintirile pe care nu le am ar trebui condamnate la moarte. În Lebedei 21 perioada asta nu există. Îmi vine sa strig... de ce comandante? E ca un gol care nu se mai termină. E ca și cum sunt neterminat. Ca și cum am o rădăcină tăiată prin care n-am supt niciodată seva pământului. Nu m-am bucurat de învățătura lui, de mâinile lui, de indiferența lui, poate, ar trebui să moară astfel de amintiri. Să strigăm comandantului că pământul se strică dacă nu are rădăcini. Și la ce folos atunci? Am fost un copil. Am fost fără el și nu ar fi trebuit. Uneori purtăm cu noi goluri pe care le simțim și cand ne cumpărăm o înghețată. Mă uit la mâinile mele, la picioarele mele, la gesturile mele, la greșelile mele...oare, oare îi semăn? El ar fi știut cu siguranță. Dar cine, cine să îl trezească?

Atunci nu am știut. Nu am știut că el a existat și încă era peste tot, chiar în mâinile mele și pașii mei. Nu am știut că poate burlanul ud avea gust de atingerea lui. Că poate umbra mărului purta și umbra lui peste umbra mea. Nu am știut că mustăciosul era doar un bunic neadevărat. Eram piciul căruia îi zburau porumbei din mâini și fără să știe cu ce preț.
Uneori mă gândesc dacă strada a plâns, dacă zidurile n-au mai respirat lumina, dacă oamenii și-au adunat durerea și au împărțit-o și pentru cei ce vor veni. Cred că suferința a rămas acolo. Sălășluiește în pereții caselor, în pomii netăiați și florile celor vii de primăvară Unde noaptea și-a rătăcit umbrele, unde nu se mai întorc decât păsările ca o speranță.

Îmi aduc aminte că peste case se vedea în fiecare zi un copac mare și îmi imaginam că într-o bună zi am sa fiu prietenul lui. Umăr lângă umăr să împingem cerul până acolo, unde nu ajunge. Eram un copil și acoperișul ăla era destul de înclinat pentru echilibrul meu. Mi-erau mâinile mici și cumpăna nu îmi ieșea de minune. așa că se găsea cineva să-mi prindă zborul. Două trei tumbe și mă lipeam de reverul mustăciosului. Mirosea a nou.

-Unde te duci nene?
-Da tu de ce zbori pe o vreme ca asta?
(norii abia își adunau fustele de prin vecini)
-Azi nu mai plouă, așa-i?
-Așa-i. Așa-i.
-Hai să mergem noi la Duduia să luăm câte o peltea de trandafiri!
-Ce zici?
În urma mea pisicile alergau cerul până în ultimul acoperiș. Eu vedeam doar bulele de aer care pluteau în tot roșul borcanului.