11

Marin Petreanu considera că în istorie este întocmai ca în posedarea carnală a femeii  nu contează cine-i primul, de cele mai multe ori acesta rămâne definitiv pierdut, contează doar cine-i ultimul. Situația respectivă este una dintre maturitățile timpului. Iar conflictul istoric, cel care dă savoarea și memoria timpului, constă mereu în cine va fi cel dintâi într-un moment dat, într-un timp prezent. Dar numai ultimul venit are impor-tanță cu adevărat. A lui este decizia, el recreează spațiul asu-mat, în funcție de reprezentările și de viziunile sale asupra acelui timp.
Primii ani ai democrației îi relevaseră o permanentă limbuție, un tupeu terorist al politicienilor, pe cale de a se transforma chiar într-o clasă socială. În realitatea imediată, aceea a străzii, a pieței, hainele tuturor începuseră să capete un luciu turcesc de culori țigănești, foarte aprinse, ca ale unor ciuperci care își semnalizează toxicitatea. O lume românească, scăpată din pântecul întunecos al comunismului, avea o sete enormă de culori, simțea nevoia să afișeze culori, ca să poată să arate că trăiește  rezolvare păguboasă a unui complex al stârvului intrat într-o cenușie putrefacție.
În acel oraș, în ochii lui, democrația părea un ideal compromis, care nu justifica un sânge vărsat din naivitate sau din repeziciunea istoriei care, uneori, sacrifică oamenii ce nu înțeleg că pe deasupra timpului alert, menit unui eveniment, mai este un altul care are mereu aceeași viteză cu viteza istoriei întregi. Acest timp de viteză constantă inspiră idei și evenimente și expiră oameni, în parțială contradicție cu timpul grăbit, care inspiră oameni și evenimente și expiră idei…
Democrația părea un cadru destinat privirii, de studiat, în nici un caz n-ar fi oferit vreun interes participativ, cel puțin așa se vedea de jos în sus, dinspre acea realitate înspre vis.
El credea că în democrație cineva îi îmbracă pe toți în diferite culori, ajutându-i în formarea ideilor, sau îi lasă, ingenios, să se îmbrace ei singuri, după care le dă tuturor startul într-o cursă scurtă, pentru a se regrupa, pentru a se asocia, pe criteriul culorii alese, totul întâmplându-se în cel mai deplin întuneric. Din timp în timp, altcineva aprinde, pentru scurtă vreme, o lumină puternică, având o sursă și o focalizare amândouă bine conturate. Astfel, toți o dată, sau pe rând, se văd și se simt puși în valoare și, după cum îi găsește lumina grupați, ei au idei, programe și proiecte comune cu propria vedere. Devin activi. În acest fel, și tentația de a fi lider, cât și sentimentul de grup, sunt alimentate, evidențiate, controlate, în același timp. Criteriul dominant, după care se grupează în acest întuneric reproductiv, este observația lor și faptul că se întreabă unii pe alții ce culoare au... Se ascultă, dezbat, schimbă pasiuni...
I se părea că democrația, tentația ei, se bazează pe alterarea înmagazinată în om  el nu mai are grija, respon-sabilitatea, de a se reprezenta doar pe sine în context social și spiritual, ci dorește, eronat, să-i reprezinte pe ceilalți. Asta îi dă puterea implicării… De sine îi este frică, sau consideră, vanitos, că nu îi este de ajuns raportarea la sine. Preferă, fără a sta pe gânduri, ce este mai ușor. La nivel de reprezentare și nu individual, eșecurile sunt trăite și simțite cu totul altfel, le poate delega sau chiar înstrăina.
Democrația nu părea că poate să fie împlinită prin democrație, prin sine însăși, pentru că, la bază, conținea o regulă nefirească naturii umane, a vieții în competiție, a biolo-giei, a logicii confruntării, în ultimă instanță  lupta trebuie dusă fără a intenționa nimicirea politică a adversarului, menajându-l de chiar urmarea firească a unei confruntări reale. O astfel de luptă politică, deși reală, ține de prefăcătorie, de ocuparea unui spațiu care ar fi putut să fie al celuilalt în cazul în care competiția ar fi putut să fie autentică, desfășurată cu mijloace autentice, personale, ci nu delegate, împrumutate. Astfel, considera că, dacă democrația nu este un joc actoricesc de vodevil, chiar dacă viața politică a României imediate asta îi arăta, este obligatoriu, pentru realitatea ei socială, să se termine într-o dictatură foarte bine construită, singura dictatură de până acum, care va fi în spiritul omului.
Dar Marin Petreanu nu se plasa împotriva acestui sistem, din contră, îl considera a fi preferabil oricărui altul, simțea numai dorința de a da un sens corect, logic, finalității acestui demers, în care puterea invizibilă este dată unui popor invizibil în exercitarea puterii... Istoric, poporul nu este altceva, pentru cel care deține puterea, decât sluga atentă, responsabilă, care îi furnizează existența politică, prin asta el își leagă de putere, de reprezentantul ei, existența lui de popor, dar numai în sens biologic, al caracterului de populație trăitoare. Pe de altă parte, democrația nu se naște de la sine în interiorul unui spațiu social. Considerată așa, pare nefirească, nepotrivită omului, trebuie să fii constrâns în felurite feluri pentru a o primi ca popor. Și, dacă puterea era într-adevăr a poporului, cum putea poporul să-și exercite puterea față de popor?! Prin reprezentanți?  Niciodată! Cel mai adesea, în momentul în care reprezinți pe cineva și ai puterea, încetezi să-i reprezinți pe ceilalți, pentru care și datorită lor ești acolo. Începi să-i reprezinți pe cei care ți-au dat voie să ai puterea..., adică stratul politic sau economic imediat superior, sau te reprezinți pe tine însuți, ca posesor al puterii. Puterea poporului nu este de facto, ci numai de drept, temporară, exact atât timp cât acestui popor i se solicită decizia, adică o dată la patru ani, în cazul în care nu sunt perturbări, după care, indiferent de opțiune, lucrurile rein-tră în normalitate. Iar dacă democrația este impusă ori impor-tată, ea nu aduce oare cu sine și relele locului de baștină, cât și disponibilitatea pentru sacrificiile care au trebuit să fie făcute pentru ca ea să existe?
Răul pe care ți-l produci singur, ca popor, nu poate fi înlăturat de către nimeni, din simplul motiv că tot ceea ce produci în acest sens este substanță a poporului, iar starea istorică ideală, în lipsa binelui, este de a rămâne cu răul pe care ți-l produci singur, fără a mai avea greutatea unui rău impus sau, cel puțin, importat.
În România, lipsa binelui era evidentă… Așa se întâmpla, nebunia acelor timpuri îi inducea lui Marin Petreanu sensibile antipatii față de un sistem social care nici măcar nu se formase încă, pe care nu și-ar fi dorit să-l trăiască în efectele sale.
În acea cursă nebună, a începuturilor anilor ’90, către o anumită recuperare a timpului pierdut, îi păreau definitiv compromise și civilizația, și democrația. Într-un articol din presa locală, scrisese că sunt două terenuri pe care nu se poate exporta democrație: la arabi și la români. Pe unii nu îi lasă substanța și religia, pe ceilalți nu îi lasă capacitatea de organi-zare, foarte redusă, aproape inexistentă, și vocațiile de condu-cători, trăite intim, la nivel individual.
Posibil ca numai credința să poată să înghită, în aceeași măsură, și civilizația, și barbaria. Iar febrilitatea credinței de atunci a poporului român îi părea doar o modă, o disponibili-tate către superstiție și o alergare demonstrativă din strânsorile dezlegate de curând ale comunismului.
Deși acest sistem politic, cel democratic, îi părea infirm, inapt pentru România de atunci, chiar artificial, era totuși singurul preferabil, singurul care, cel puțin, furniza iluzia libertății…
În schimb, dincolo de această indulgență, esențială pentru o împăcare, înțelegea că democrația fără ideal este o democrație osteoporotică. Fără rolul inclusiv antibiotic al idealului, tot ceea ce ține de interes și de consum ocupă degrabă un spațiu esențial de manifestare, de viețuire, care mănâncă din substanța, din țesutul osos al democrației care sfârșește, până la urmă, în a se prăbuși, incapabilă să-și mai susțină propria greutate sau chiar propria structură, atenționând sau nu până atunci prin fisuri sau prin fracturi… Una dintre soluțiile salvatoare putând să fie însă mimarea idealului…


Își dădea seama că orașul Târgu-Jiu era un bun mediu de observație, o particulă a acelui animal rănit de timp, pe care îl știa ca fiind România. Vedea că românii nu-și mai simțeau consistența ca neam, iar, la nivel precis, cel individual, repre-zentarea viitorului le producea angoase și spaime de tot felul. Îi descoperea, cu tristețe, ca fiind retrograzi, încercând astfel să-și salveze identitatea și mândria. Dar nu era o salvare istorică, o referință despre timpul pe care îl trăiau, ci se mulțumeau cu una vorbită. Românii nu se raportau la proiectele pe care ar fi putut să le aibă, nu se poziționau spre înainte, ci numai înspre o istorie pe care o considerau a fi compensatorie, compensatorie la infinit… O lume românească fără amintiri ar fi fost neîndoios medicamentul obligatoriu. Omul acestei lumi imagi-nate ar fi putut salva România. Aceasta era, totuși, o idee poetică și a te sustrage afectiv dintr-o idee poetică este ca și cum ai pleca deposedat de tine însuți. Nu ar fi fost posibil… Mai mult, credea că arta și lumea se vor întoarce la acel model inițial. Le trebuiau numai rațiuni de existență, nimic altceva pentru a le asigura dinamismul, atracția față de trecerea timpului. Numai când existența se va plictisi de propriile fapte, va începe să moară în propriile gheare.
O altă impresie era aceea că spiritul lucrurilor materiale era, până la urmă, cel care determina istoriile…
Pe dealul timpului, România părea o țară pe care românii o rostogoleau înspre înapoi. Nu înțelegeau riscul că, datorită unor condiții prielnice la un moment dat, ea ar putea să o ia, cu mare ușurință, la vale.
Un popor sănătos ar fi trebuit să construiască istorie pe temelia solidă a banalității, pe evenimentele familiare, previzibile, pe desfășurarea vieții în dimensiunea ei comună. În acest mod, evenimentele mari, creatoare, s-ar fi constituit nu din situații ivite, ci din finalizarea unor proiecte consumate previzibil, în program. Numai așa realitatea ar avea o consistență înțeleasă corect. Numai așa ea colaborează cu omul. Fiind la începuturile înțelesurilor, nu credea că este întâmplător faptul că, în spațiul românesc, cei mai patrioți par a fi poeții…
Din alt punct de vedere, poporul rămas fără zei, fără acele lucruri pe care trebuie să le dobândească, ajunge să agonizeze invocându-se pe sine însuși. Și chiar la timpul trecut, nici măcar nu face asta referindu-se la contemporaneitate.
Îi rămăsese în minte o idee, adusă probabil la suprafața enunțurilor de zbuciumul identitar, care trebuie să-și fi găsit în perioada interbelică forma și conținutul cele mai agresive. Aceasta era că nu este o rușine să fii mic. În schimb, este mare rușine să nu știi că ești mic… Nu își mai aducea aminte unde citise, cui aparținuse această vorbă, dar i se părea definitivă în multe aspecte ale unui portret al nostru, ca popor, în cazul în care l-ar fi făcut cineva.


Acceptase, ca pe o formă minimă de credință, o indulgență compensatorie unor vehemențe, că realitatea poate fi creație a lui Dumnezeu, în care omul este chemat s-o stăpânească, după modelul divin, în care lui i se dă libertatea de acțiune, dar cu libertate nelimitată numai în Dumnezeu! Considera că este frumoasă, provocatoare și chiar de bun-simț o atare stare de lucruri. Așa că, dacă realitatea era creație a lui Dumnezeu, lăsând omului gestul re-creativ, ca o prelungire a creației Sale, atunci, în aceeași realitate, nu se putea minți la modul absolut, numai adevărul și Adevărul putându-se împărtăși în acest fel, respectând natura sursei, respectând nelimitarea. Astfel, minciuna nu ar putea să existe decât în fragment, ci nu în întreg. Aceasta ar fi condiția ei.
În schimb, în ceea ce privește etica religioasă, nu putea să creadă că este neapărat profundă, delimitată precis, dar nici neapărat superficială, respectând natura psihologică a omului. Nimic din ce ar fi putut întreba nu încuraja un răspuns cert, nimic nu putea să afle fără un răspuns neîndoielnic, primit mai înainte și nimic nu putea exista suspendat. Exemple de răs-punsuri generice ar fi putut să fie: Dumnezeu, lumea, tu însuți…


Adevărul, aparținând întregului, era greu abordabil. Oamenii, fie ei și oameni politici, se mulțumesc, cel mai adesea, cu darurile fragmentului, datorită faptului că se raportează la fragment, pierzând din vedere, pentru un timp mai mult sau mai puțin, dimensiunea noastră eternă, de suflete care își au sursa în Dumnezeu. Nimic din ce este veșnic nu ar putea crea, după chipul și asemănarea acestei veșnicii, un lucru pieritor. Iar din experiența omului se poate imediat considera că nimic nu este etern, în afară de Dumnezeu, despre care suntem de acord, poate că așa și este, să îl considerăm veșnic…


Acel împrejur cotidian îl lăsa pe Marin Petreanu să înțeleagă, urmând observației, că istoria noastră nu poate fi decodată decât la nivel biologic. Ea este alchimie a instinctelor și rod însumat al pasiunii românilor de a fenta realitatea, autodistrugându-se în timp, prin relaxarea capacităților de adaptare și de împotrivire, prin pierdere masivă de sănătate în perceperea timpului. Acestora se adăuga deja celebra noastră concurență fratricidă, rezultată din pofte, din complexe, din slăbiciuni și invidii. Toate sunt fără nici un fel de control în respectiva încercare, atât de vizibilă aici, de a refuza visceral să te situezi pe tine mai puțin important decât tot ceea ce există împrejur. La români nu este nici un fel de calm, nici o domolire a conștiinței că existența celorlalți indivizi din grup nu atentează cu nimic la existența ta, nu este inamică ție, cel care aparții grupului. Acest fel de a fi al nostru are ceva bine conservat din mentalitatea antetribală, o sălbăticie agresivă. Și pentru că există cu atâta vehemență în socialul nostru, oare la ce îi va folosi acestui popor o astfel de particularitate, absolut neproductivă în tipul de social care este acum?, se întreba Petreanu, cuprins fiind de niște mirări care îl relevau unor bucurii difuze ale fascinației.
Caracteristica bine definită a românilor, de a nu recunoaște merite, performanțe, evident acolo unde și sunt, celor din același grup etnic, confraților, ar putea, în schimb, prin măreția asta a noastră, să-și aibă sursa primară nu doar în invidie, spaimă și nici într-un puternic simț de autoconservare, prost înțeles și administrat la fel de prost, ci în conștientizarea fiecărui individ în parte că și el ar fi fost apt, ar fi putut să facă aceleași lucruri, dacă ar fi considerat că ar fi fost cazul să le facă… Dar cum el nu a considerat așa, nici nu are sens să dea celuilalt o valoare corespondentă importanței realizării acelor lucruri, nu ar fi întocmai drept, nici măcar etic...
În acest mod, românul simte realizările celuilalt ca fiind apropiate posibilităților sale, reprezentându-și-le familiar... Prin urmare, românul poate fi considerat atins de o genetică nebunie schizofrenică sau poate avea, în subconștient, geniul și fapta, situație care îi permite fără nici un fel de traumă astfel de poziționări, absolut provocatoare în fascinația lor. Pentru orice el simte disponibilități latente, iar scoaterea lor la realitate, din perspectivă românească, ține numai de niște factori exteriori, favorizanți, la un moment dat, prin educație, context sau talent stimulat de vreo cauză anume. Și românul, în invidia lui, este supărat pe toți acești factori, care nu i-au fost și lui particulari, ci nu propriu-zis pe celălalt individ, pe semenul său. Dar cine să aibă timp și atracție pentru aceste distincții, pentru aceste drumuri care duc în firea cea mai adâncă a românului? Defectul este cel mai ușor de identificat, are însușirea de a fi imediat ca observație și cel mai îndepărtat ca posibilitate de a-l dezrădăcina.
În schimb, în ceea ce privește iscusința noastră în luptă, despre care învățase în școala comunistă, cea făuritoare de mari caractere, bazată, de altfel, pe cele mai siloase josnicii, Marin Petreanu credea că vitejia românilor și-a avut taina în rolul adrenalinei într-un organism biologic aflat în situații limită. Românii ocupaseră fără proiect un spațiu istoric. Existaseră numai două excepții: unul a fost nevoit să sacrifice viile pentru a putea coordona populația, iar celălalt a avut conștiința unității religioase, lingvistice și etnice a românilor din cele trei pro-vincii, cu toate că acum i se înțelege puțin diferit „pohta ce-a pohtit”. Și, după cum timpul terestru, al omenirii, începuse poate cu acel gest al cuplului primordial de a se acoperi cu frunza de viță de vie, urmare a autoreprezentării, al apariției conștiinței de sine și a efectului neascultării, tot așa ar fi putut considera că timpul strămoșilor daci a început cu eradicarea beției și a urmărilor sale, care, cu siguranță, erau fabuloase, de vreme ce l-au obligat pe Burebista la o decizie atât de radicală, în contra vremurilor și naturii umane. Pesemne că era un vizionar…
Părea a nu fi întâmplător nici faptul că acel Iisus din Nazaret, acceptat de către mulți ca fiind Dumnezeu, să instituie, ca prezență continuă a Sa și a jertfei Sale în omenire, Taina împărtășaniei, având ca substrat material pentru asta tocmai vinul, produs al viței de vie. Aici, între păcatul originar și cuminecătură, se configura acel rol al simbolului de a uni, pe care îl păstrează și în etimologia termenului, în antinomie cu dia-bolic, cel care desparte. Unde mai pui că planta se cheamă și viță de vie…