Omule,

Chiar dacă e ultimul lucru pe care-l fac, îl fac cu inima împăcată: te-am iubit. Dacă tu nu ai vrut să vezi în adâncul inimii mele, nu port vină. Nici că te-am iubit atât de mult încât să mă las orbită. Nu am vină nici pentru că exist.
În adâncul sufletului, pedeapsa-ți va fi veșnică. Suferința pe care mi-ai adus se va întoarce asupra-ți cu râuri de lacrimi. Vei regreta amarnic... Vei suferi! Vei plânge cu lacrimi de foc! Cenușa se va depune peste sufletul tău și vei sfârși ca un prunc înecat de puterea aerului ce te va lovi cu putere în piept. Cuțitul vinei se va întoarce în fiecare secundă. Inima, putrezită, își va dori să fugă din pieptul tău gol.
Nu e un blestem! Nu-ți doresc răul. Te iubesc! Dar indiferența ta m-a contaminat. Acum te voi lăsa să plângi. Zilele în care plângeam pentru amândoi... Nopțile sub care mă zbăteam de durerea singurătății...se sfârșesc. E ultimul pas ce-l fac în iubirea noastră.
Dacă aș reuși să uit, să spăl cu lacrimile vărsate atâția ani toată durerea, poate te-aș fi iertat. Poate... De fapt, te-am iertat. Pedeapsa nu va veni de la mine, ci din tine. Te va mușca răul. Te vei zbate în amintirea lacrimilor, hrănindu-te cu sângele nevinovat care a curs pentru tine.
Vei căuta scaparea în fundul prăpastiei... Prea târziu! Locul acela va fi cu parfumul meu ocupat. Un mormânt albastru, împrejmuit cu spini și frunze moarte.
Nu mă voi uita nici o clipă în urmă. Nu voi regreta nimic. Mi-ai luat tot... fericire, speranță... nu mai am nevoie de tine! Nu vreau să te mai văd! Te rog să nu te apropii de mormântul meu. Gândurile tale- spini rupți pe amintirea mea. Nu îi vreau. Nu te mai vreau! Nu mai exiști!
Plec pentru că nu mai am lacrimi, nici cuvinte pentru a te întoarce din drum, nici secunde rămase pentru a căuta la nesfârșit o bucurie în apa învolburată a tristeții.
Mă vei uita! Vei uita și că am existat vreodat’. Doar numele meu te va face să tresari, dar nu ca amintire, ci ca vechi blestem.
Nu plec pentru că m-ai alungat. Plec pentru că te iubesc. Iubesc suferința ce mi-ai dăruit în toți acești ani. Iubesc serile în care plângeam așteptându-te în lumina lumânărilor. Iubesc și ploile care curgeau peste mine în nopțile albe, rugându-mă să te mai văd o dată...
Vei plânge în locul meu. Vei suferi ca mine. Când zorii te vor găsi pe patul ierburilor moarte și fluturi de zăpadă te vor acoperi sub ai tăi salcâmi, îți vei aminti de singurătate. Condamnat vei fi la ea. Vei muri de mâna ei...
Tu uită azi că lumânarea s-a topit. Uită apusul albastru din acea seara de Mai. Trăiește orice clipă, uitând tot ce a fost. Păstrează-n amintire doar buzele ce îti sopteau: te iubesc!
Doar te iubesc!... Iar moartea mă va aduce mai aproape cu un pas de fericire... ADIO!

A ta pentru totdeauna,
sau a nimănui...