Iașul...
Tîrgul Iezilor, al iazurilor, adecă. Di acolo mi-s. Strada me nu mai este. Ulița Strîmbă. Numa’ că la vriemea me se chiema deja Strada Strîmbă, că de.. urcase în grad, iar mai apoi str. Panait Stoica. Strîmbă chiar era, dar așa strîmbă, tot lega str. Costache Negri cu Anastasie Panu. Noi cam pe la mijloc locuiam. Casă boerească, ce mai. Cel mai mult îmi plăcea podul. 200 de metrii pătrați să fi tot fost acolo și pe podea, nisip dă-l bun și curat, acoperit cu cearșeafuri pe care se uscau florile de tei. Ce aromă! Numai că scriu de asta și simt aroma’n nări. Casa veche era. De vro sută de ani buni. Casă boereasca. O cumparaseră părinții adoptivi ai mamei prin 1933 și mai am și astăzi contractul de cumpărare cu niște timbre cu Ferdinand. Multe familii se tot perindaseră p’acolo și în podu’ ăla minunat găseai de toate. Șei vechi din catifea și piele de Cordoba, pendule negre cu mașinărie delicată de alamă și cupru, lampioane de cristat care făceau curcubeul pe tavan cînd lovite erau de razele soarelui, timbre și monezi din vremuri apuse.. Și mai era acolo un cepeng, adică o deschizătură spre acoperiș. Mă prăjeam acolo la soare, dar ce folos. Eram ori alb, ori roșu cu picățele, de trebuia mama săraca, Domnul s-o aibă în paza Sa, să mă tot ungă mai apoi cu nivea și iaurt. Chestia era că de pe acoperișul ăla ajungeam la dudele din copacul ce creștea la vecini. Ce bune erau. Nu ca alea din ramurile de jos, niște smochinite care moțăiau la umbră. Stătea vecinul în curtea lui și înghițea în sec, dar io îi tot aruncam cîteva să nu plîngă de ciudă. Și beciul... Ce excursii minunate făceam acolo într-o balie care lua apa, căci pasă-mi-te, apa suia acolo pînă la cam zece metri sub intrare. Întram cu un fel de torță și cînd începea să cam pîlpăie știam că încă puțin n-oi avea aer să respir și trebuie s-o fac îndărît... Palatul cu carilonul de cînta Hora Unirii ce se auzea din turnul așela frumos. Cînd bătea de 7, stiam că trebe s-o iau la fugă spre Școala Trei Ierarhi, altminteri pierdeam meciul ăl înverșunat la care ne luptam să intrăm în posesia "mingii" făcute din ciorapi găuriți ai bunicelor, căci mamele aveau deja ciorapi de nylon și mingea făcuta din ei nu sărea cum trebe. Prefectura Județeană... Da, asta au facut acolo.. Dus Cinematograful Puskin, dus Restaurantul Modova cu taraful lui minunat de țigani violoniști după ureche ce-mi trezeau fiori ascunși în adîncurile ființei, dus tot cartierul de evrei "de baștină" și de refugiații basarabeni, care tot schingiuiau frumoasa limbă moldoviniască. Duse toate, dar trăind cu frăgezime și viață multă în memoria mea.