Noapte…
Șoptind, vântul mut adia adânc în rădăcinile existenței, răscolind Adâncurile Uitării ascunse în naivitatea ființelor nebănuitoare. Răsfrângea orice urmă de iertare, orice tendință spre un nou început, ca și cum oglinda apelor aparent calme reflecta armonie și perfecțiune permițând excluderea desăvârșită a procesului de reabilitare, curățare. Dar întunericul nu domina. O Forță copleșea spaima beznei atât de slabe, dar care, învăluind gânduri, sentimente, orbea răsărituri inunde. Această Forță strălucea precum o vară într-un tărâm menit gheții, un Soare de Iubire într-un vid al neiertării. Dar nu era de ajuns. Nu era absolută, trebuia găsită. Fărâme blindate de malefic se pierdeau în sine zbătându-se în uitare, căutând o ieșire și doar voința... condiționată de conștientizarea importanței luminii dicta libertatea. Această voință implica raționalizarea stării de hibernare în care se aflau acele fărâme de personalitate absentă. Un somn adânc însă, imobiliza involuntar individualitatea și rațiunea.

Imaculatul

«Ce se întâmplă? Unde sunt? Ahh, ce-i cu retoricele astea? Nici măcar nu știu dacă-mi va răspunde careva, ba mai mult aș fi surprinsă. Așa se întâmplă tot timpul. Atunci de ce mai întreb? Încerc și eu să rămân în tiparul unei situații tipice ca asta. Da, știu, nu are sens, dar mă rog... Și totuși ce mai e și locul ăsta? Totul e de un alb imaculat. Pare lipsit de umbre. Abia dacă se mai distinge vreun lucru de altul. Încerc să-mi dau seama de unde vine lumina, dar mă orbește cînd îmi deschid ochii. Parcă aproape fiecare ființă de pe aici își are strălucirea ei. Ce fel de ființe? Nu știu, dar știu că ele sunt în jurul meu. Și parcă sunt la fel ca mine. Doar că eu nu am rol de lanternă în hala asta. Mdaa, pare absurd. Nici eu nu reușesc să-mi dau seama ce fac de fapt aici. Mă trezesc plimbându-mă aiurea într-o încăpere uriașă fără forme sau contururi și... nici nu știu dacă am murit sau nu! De fapt, dacă mă gândesc bine, nu îmi amintesc nimic! Parcă nu mi s-a mai întâmplat nimic înainte. Parcă nu am mai existat înainte. Înainte de ce? Nu știu, de situația asta… albă… Mi-a dat careva cu ceva-n cap și apoi am picat din senin într-o zonă X? Dacă aș aborda pe cineva, oare mi-ar răspunde? Par așa tăcuți. Nu, nu are sens. Nu vreau să mă integrez între asemenea ciudățenii. Toți se uită așa de aiurea la mine. În general lumea zice că impresiile astea rămân doar impresii. Care lume? Nu știu. E doar o expresie luată de pe undeva. Dar de unde? Nu știu nici atât. Ce știu e că privirile lor nu sunt doar impresii. Se vede clar! De fapt e evident, toți se confundă cu fundalul alb și vast, iar eu am tricoul verde și blugii ăștia rupți pe mine. Bascheții îmi sunt plini de nisip. Dar, culmea că nu lasă urme pe jos. Deja am umblat prea mult... mă dor picioarele. Uau, o ușă! Asta așteptam. Parcă spuneam că e uriaș și imaculat, nu? Ușa asta nu am văzut-o. Deși e așa mare și evidentă! Cum am putut-o rata? Important e că pot să ies naibii de aici. Deja am obosit de la atâta căldură.

O femeie se apropie de mine. Oare ce vrea să-mi spună?
„Mai stai, nu pleca! Deschide-ți inima, dă-I o șansă! Începe-ți călătoria vieții cu El.”

Cum aș putea? Eu nu aparțin locului ăsta. Trebuie să ies. Mai bine nu îi zic nimic ca să nu știe ce am de gând. O iau la fugă. Dar ușa a dispărut. Nu e nicăieri. Pe unde să o iau? De fapt, începe să se vadă în față o pată minusculă negricioasă. Ahh, m-am liniștit. O lumină era poziționată în fața ușii din unghiul acesta. De ce mă mai mir? E plin de ele aici. Doar că asta e mult mai mare decât celelalte. Cred că asta luminează cam tot ce e pe aici. Ca și cum soarele luminează luna care pare să aibă strălucirea ei. Și totuși cum trec de ea? Parcă se mișcă. Este El. Mă așteaptă. Mă iubește... Mă vrea aici. De ce eu? Hei, nu vreau să sune așa. De fapt mă întrebam: de ce mă vrea pe mine? Cred că știe că vreau să plec. De aceea apare tocmai acum. Dar nici măcar nu mă potrivesc cu toți oamenii ăștia. Parcă sunt în plus aici. Aș vrea să-L întreb de ce, dar nu am curaj. Nu vreau să înfrunt pe nimeni. Mă simt prea vinovată. De ce? Simplu, de mine. Nu știu care-i faza și nu știu nici din ce cauză, dar poate scap de toată chestia asta dacă ies de aici. Își va da seama că vreau să o iau la fugă din nou, dar poate că va înțelege că nu am ce căuta aici și că nu vreau să rămân.
Poate mă va lăsa. Trebuie doar să ajung la ușă...

Deșertul

Ah, răcoare! E bine. Mă simt acasă. Dar parcă ceva lipsește. Simt nesiguranță… și vinovăție. De ce nu scap? De ce nu pot să o iau de la capăt? De fapt de la început a fost ceva confuz și incomod. Trebuie să mă obișnuiesc cu asta. Trebuie să-mi continuu drumul. Dar… care drum? Încotro merg? Va trebui să întreb pe cineva. Nu văd pe nimeni. E doar un câmp slab luminat, plin de praf și ceață, câte o pată de iarbă pe ici colo și rar câte un tufiș care se reazămă pe pietre colțuroase. Trebuie să existe ceva dincolo de frântura asta de deșert! Am să găsesc un loc mai înalt. Vreau să văd totul! Vreau să știu ce caut și unde voi ajunge! …dar e așa de frig... pare imposibil. Nu știu ce rost au toate astea. De ce exist?

„O, de ai ști câte planuri am cu tine!”

Cine e? Ce vrea? Nu înțeleg de ce nu mi se arată! Praful din aer capătă brusc o tentă de alb strălucitor și devine greu de pătruns. Poate pentru că e lumina aceea pe aici prin jur. Da, e El. Dar nu simt căldura Lui. Cred că e mult mai departe decât îmi închipui. Cât de departe poate fi? De ce trebuie să fie totul așa de misterios? Ce bine ar fi dacă aș putea să înțeleg totul! Dar nu, eu aud voci și văd în ceață, nici nu știu de unde vin și unde mă duc. Știu doar că merg. Merg într-una către un orizont fără margini. Totuși, asta nu poate să țină la nesfârșit. Simt că vocea aceea mi-a fost răspunsul la toate întrebările mele. Oricum, nu îmi prea dau seama de mare lucru. Dacă mi-ar putea fi totul clar!

„Dar îți este clar! Trebuie doar să ceri. Să ceri puterea de a înțelege.”

Puterea de a înțelege… Cu putere sau fără… ce rost are? E tot una. Ce-i cu tipul ăsta? Eu vreau doar să văd dintr-o perspectivă mai largă deșertul acesta care pare a fi mai mult decât o frântură.

„Existența e mai mult decât împlinirea voinței. Nu poți știi ce gust are apa dacă nu o bei. Cum ai putea vedea totul de sus dacă nu te înalți?”

Mda, ar trebui să urc pe ceva deal, dâmb, sau poate chiar munte… Dar nu, nu asta vrea să îmi spună. Eu merg aiurea pe drumul acesta care nu duce nicăieri și, pe lângă că nu-mi pasă de nimeni și de nimic simțindu-mă îndreptățită să mă plâng, mai aștept să-mi și cadă totul la picioare. Nu pare foarte corect. Dar cum ar putea să îmi pese? Ce ar trebui să fac? Acum ar fi timpul să aud vocea aceea din nou. Hei, domnule! Unde ești? Dă-mi un indiciu… te rog…? A dispărut. Spunea că trebuie doar să cer. Ei bine, asta fac. De ce nu funcționează? Poate pentru că nu prea iau în serios toată treaba asta. Totuși, dacă nu-mi răspunde atunci nu voi știi ce să fac. Va trebui să găsesc totul de una singură. Și va trebui să încep de pe acum. Dar nu cred că am să reușesc. Și până la urmă ce rost are? De ce să mă chinui? Mai bine îmi văd de drum. Cine știe ce voce o mai fi și aia. Acum aș putea face o pauză. Și aș putea să mă întind pe un pat improvizat din frunze și să… hmm… să dorm…

„Așa vei și face! Vei dormi. Mult prea adânc…”

Visez… Și visez că plutesc. Oricum, eu sunt încă în deșert. Aș lua-o spre alte zări. Dar mai bine rămân aici până mă destind cu visul acesta. Sunt mii de oameni. Și toți sunt așa cum eu îmi doresc. La fel e și lumea asta în care par să mă aflu, pentru că lucrurile sunt atât de simple! Nu e nimic complicat sau greu de înțeles. O iau în dreapta… o iau în stânga… e tot acolo, doar că dau de lucruri diferite. Multe și interesante. Și nu mi-e teamă să mă implic în ele sau să le iau așa cum vreau eu. Totul e clar. Unii vin, alții pleacă. Nu știu unde, dar nici nu îmi prea pasă. E o altfel de viață! Nu mai contează așa mult ce se întâmplă înainte sau după. Contează doar ce se întâmplă acum. Iar eu acum zbor… Și îmi place. Acum nu mai rămâne decât să cunosc oameni noi și să mă simt și eu parte dintr-un tot. Brusc mă trezesc pe un drum întunecat. Câteva grupulețe de oameni se îndreaptă spre singura zonă luminată: o clădire cu străluciri multicolore. Îmi place. Intru și eu. Un spectacol de lumini! O, da! Cât e de frumos! Ahh, tipul acela! Pare interesant… și are un farmec aparte. Am să-l fixez bine cu privirea până mă observă. Sper să nu dureze mult. Da, cred că tocmai vorbește despre mine. M-a văzut! Acum am să aștept. Uite-l că vine încoace! Pare să ezite. Da, pot aștepta până se hotărăște. O, nu! Doar nu pleacă! Știam eu, era prea frumos să fie adevărat. Trebuie să-l știe cineva de pe aici. Grupul de fete din colțul încăperii m-ar putea ajuta. Am să-mi iau inima în dinți și am să întreb de el.

„Bună, aș vrea să știu cum îl cheamă pe tipul blond care tocmai a părăsit sala.”- nu știu dacă întreb degeaba. Nu cred că își vor da seama despre cine e vorba. Toată lumea intră și iese, iar încăperea e plină de oameni, jocuri de lumini și muzică.

„Ai pus ochii pe el, nu? Stai liniștită, nu e de nasul tău. Și apoi, nici nu cred că ți-ar mai plăcea dacă ai știi mai multe.” Râsete.

Cred că e cunoscut, dacă mi-au răspuns așa prompt. Dar ce e așa de amuzant? Cât de căutat poate să fie încât să nu fie de nasul meu? Și apoi, de ce să nu îmi placă? E popular, blond, bronzat, nu prea înalt, cu un fizic frumos, ca să nu mai zic de figura inocentă și totuși așa de misterioasă. Vreau să știu cine e!

„Hai că te ajut eu dacă ești așa de hotărâtă…”- sună o voce din spatele meu. „Sunt Emy. Îmi pare bine.”, e o fată mai puțin sofisticată, dar drăguță și pare de încredere.
„Mersi mult! Eu sunt Cahya. Mă bucur să te cunosc. Sunt nouă pe aici.”- încercam și eu să-i răspund la amabilitate.
„Ești aici, deci ești de-a noastră. Nu contează cât de proaspăt venită ești. Mă duc să îl chem.”- și se repede la ieșirea din sală.

Cam toți de pe aici se mișcă continuu parcă în ton cu muzica. Ceilalți stau la mese savurând câte un pahar de bârfă. Nu, nu-mi place cum sună expresia asta. Cine o mai fi inventat-o? Sună prea superficial. Dar, dacă stau să mă gândesc, nimic de prin zonă nu e altfel decât superficial. Nu ar trebui să-mi placă. Dar de ce să mă afund în filosofii? Ia să mă concentrez la apariția blondului de mai devreme… e foarte relaxant… Ahh, uite-l că vine! Apare și Emy. Am să stau prin jurul ei până se întâmplă ceva. Se poate mai superficial de atât? Nu contează.

„Vino cu mine!”- tresare Emy și mă trage brusc spre ieșire.
„Ce e?”- deja mocnesc de curioasă.
„Am o veste proastă și una bună. Prima: trebuie să plecăm. Nu te speria. E obișnuit. A doua: te place.”- își strâmbă fața și închide un ochi. Cu siguranță nu știe să tragă cu ochiul. -„I-am făcut un gest cu cotul uitându-mă la tine și el a schițat o expresie foarte aprobatoare. Apropo, ți-am spus că îl cheamă Mihai? Aici nu l-am văzut cu fete niciodată, întotdeauna vine doar cu prietenii lui.”

E super, ce mai? Da, va funcționa și o meditare constantă și intensă asupra lui. Va dura ceva timp.

„Totuși, de ce plecăm?”
„Nu întreba. Așa trebuie. Grăbește-te! E de rău! Ahh, trebuia să mă uit la ceas deșteapta de mine…”- și mă prinde violent de mână. Doi tipi se agită cu sticle de bere sparte. Emy se stresează să treacă prin îmbulzeala de afară care a golit sala. Mă duc după ea. Ce altceva aș putea să fac? Ajungem în fața unei case slab luminate. Afară e beznă. Va trebui să înnoptez aici.

Azi se face o săptămână. Parcă prea mult. Trebuie să dau de el din nou! Abia aștept să ajungem la club. Va fi super. E întuneric, dar șoseaua începe să capete culori vii. Da! Asta e, am ajuns. Se aude muzica tipică... îmi amintește de Mihai. Îl văd la intrare. Începe să se învârtă în jurul meu ca un leu în cușcă. Nu îmi vine să cred cât de ușor e totul! Intru înăuntru cam pe lângă el. După câteva momente trece prin spatele meu și mă prinde senzual de umeri. Ajunge până la gât… uit să răsuflu. Nu mai știu cum să reacționez. Dar și dacă aș ști, tot n-aș putea să fac altceva decât să rămân uimită. Totul pare să fie exact cum mi-am dorit, poate mai bine. Merg pe stradă, îl văd trecând pe lângă mine, și culmea! Se oprește să mă întrebe ce mai fac și când ne mai întâlnim. Mergând spre liceu, visez să treacă pe lângă mine ca să îl vadă și prietena cu care mă plimb, și culmea! El vine din partea opusă mai frumos ca niciodată! Visez să intre într-o discuție de mai mult de cinci minute cu mine, și culmea! În trecere îl văd că se oprește din ale lui și mă invită subtil la o plimbare. Dar nu a fost ultima plimbare cu el... au urmat altele în urma cărora a ajuns să mi se contureze un instinct de evitare a situațiilor de genul ăsta. Mă înșelasem în privința lui. A fost doar o experiență, dar a trecut și asta. Cu greu. Au mai venit altele, una peste alta între care abia dacă reușeam să răsuflu. Și acum am obosit. Am obosit să o iau de la capăt și să îmi bag în cap prin autosugestie de fiecare dată că „acum va fi altfel”. E adevărat, au fost și situații mai bune, dar investiția de timp, energie și încredere m-au epuizat. Până și ele s-au epuizat.

A trecut mai bine de un an… E vară. E cald și frumos, iar eu, mai liberă ca niciodată, sunt în drum spre satul de munte ardelenesc unde locuiesc de zeci de ani bunicii mei și unde am început să visez. Ascult Backstreet boys întruna și mă uit pe geam pierdută, chiar dacă nu reușesc să disting nimic de soarele orbitor. Drumul lung se rezumă la câteva zeci de piese semnate Backstreet Boys, Avril Lavigne și Brian Adams. Nu-mi vine să cred că în așa de puțin timp s-au schimbat atâtea. Gândul că odată aveam un alt motiv decât relaxarea să îmi doresc să vin aici mă seacă. Habar n-am ce am văzut în acea persoană lipsită de profunzime. Sunt lucruri pe care le căutam în el, ca și în alții, dar nu le găseam, și totuși încă exista acea slăbiciune fără sens, care acum mă scârbește, îmi provoacă greață și mă dezgustă. O slăbiciune dictată de o poftă efemeră a cărei lipsă de sens și superficialitate nu se poate explica unei persoane în cauză. Mă bucur mult că am scăpat de asta. Acea atracție despre care vorbesc este cel mai josnic mod de a concepe iubirea, bine-nțeles, imediat după conceptul fiziologiei comercializate.

Și totuși, dormeam. În somnul meu greoi nu-mi dădeam seama cât de afundată eram în visul care mă rupea de adevăr. Căutam fericirea, și ce e mai nebunesc e că chiar credeam că o voi găsi acolo. Însă viața mă amăgi iar și iar, până am ajuns să mă lipsesc de optimism. Am renunțat să mai caut împlinire. Mi-am dat seama că nu aș fi putut găsi vreodată. Și aveam dreptate. Nu aș fi putut găsi... nu de una singură. Trebuia să găsesc ceva. O călăuză... prin bezna ceții... o lumină... mare și strălucitoare. Atunci am știut exact unde să-mi îndrept privirea obosită... spre El. Simțeam că de data asta avea să-mi răspundă. Pentru că acum eram conștientă că am nevoie de El. Știam că e singura speranță... de unde știam? Am citit pentru prima dată cu ochii deschiși Scrisoarea pe care am primit-o de la El ca și îndrumare prin această călătorie. Deși o aveam de atâta timp la dispoziție... și nici măcar nu-mi păsase. Nici măcar nu știam ce este de fapt acea Scrisoare. Acolo scria cum El a lăsat Imaculatul și s-a murdărit cu mizeria mea pentru a mă salva de la hoinăreala fără sens prin ceață, vise și deșerturi, a cărei destinație era una singură: sfârșitul călătoriei... sfârșitul vieții... sfârșitul fericirii care nici nu începuse. Citeam că a iubit cu o iubire reală... citeam că a făcut totul pentru mine și că încă mai face. După toată ignoranța și sfidarea mea. După atât timp, încă așteaptă să vorbesc cu El, încă își dorește o discuție cu mine. Își dorește să Îl chem. Să-I văd lumina... și să mă îmbrac în ea. L-am chemat. Mi-a răspuns. Dar de data asta era aproape. Era lângă mine și îmi șoptea pricepere scăldându-mă în căldură, deși viața îmi era așa de mânjită cu noroiul prin care umblam. Brusc se ivi o încăpere. Speram să fie Imaculatul. Dar când am intrat mi-am dat seama că era doar o cameră mică, iar ***„unul din pereți era ocupat de fișiere de date, care acopereau tot peretele și păreau nesfârșite. Cum m-am apropiat, am văzut că pe unul din sertare scria ‚Secretele mele’ . L-am deschis și am început să răsfoiesc fișele. N-am știut cum să-l închid mai iute când am recunoscut cu groază gândurile mele ascunse scrise pe fiecare fișă. Și dintr-odată, mi-am dat seama unde eram. Această încăpere cenușie, plină cu fișiere, era viața mea, reprezentată printr-un sistem de catalogare. Aici erau consemnate toate faptele mele, clipă de clipă, importante sau mărunte, în cele mai mici detalii. Cuprinsă de mirare și curiozitate, amestecate cu groază, am început să deschid sertarele la întâmplare și să citesc fișe. În unele era bucurie și amintiri frumoase; în altele senzații de rușine și regret atât de intense, încât mă uitam peste umăr să văd dacă nu mă observă cineva. Lângă fișierul cu ‚Prieteni’ era cel cu ‚Prietenii pe care i-am trădat’. Titlurile variau de la cele mai obișnuite, la cele mai stranii ‚Cărțile pe care le-am citit’, ‚Minciunile pe care le-am spus’, ‚Ajutorul pe care l-am dat’, ‚Bancurile la care am râs’. Unele erau atât de specifice, că aproape mă făceau să râd: ‚Cum am țipat la fratele meu’. De altele nu mai puteam râde: ‚Lucruri făcute la nervi’, ‚Lucruri spuse la nervi în sinea mea celor dragi’. De multe ori găseam într-un sertar mai multe fișe decât mă așteptam. Alteori erau mai puține decât speram. Eram copleșită de volumul uriaș al faptelor pe care le cuprindea viața mea. Cum se putea ca în mai puțin de douăzeci de ani să fi avut timp să completez mii, sau chiar milioane de fișe? Dar fiecare fișă era o dovadă. Fiecare era scrisă de mâna mea. Fiecare purta semnătura mea. Când am deschis sertarul cu ‚Piesele preferate’ mi-am dat seama că fișierele se măreau în funcție de materialul conținut. Fișele erau înghesuite și totuși nici după doi sau trei metri nu ajunsesem la capătul sertarului. L-am închis la loc terifiată de enorma cantitate de timp pe care o conținea fișierul acela. Când am ajuns la sertarul cu ‚Gânduri deșănțate’, am simțit un fior străbătându-mi tot corpul. Am deschis fișierul puțin de tot, refuzând să-i descopăr dimensiunile și am scos o fișă. Dovezile amănunțite însemnate acolo m-au făcut să mă cutremur. Mi-a venit rău la gândul că asemenea clipe au fost înregistrate. Deodată m-a cuprins o furie sălbatică. Nu mai aveam decât un gând: ‚Nimeni nu trebuie să vadă fișele astea! Nimeni nu trebuie să vadă încăperea asta! Totul trebuie distrus!’ Nebună de furie, am smuls sertarul cu totul. Nu mai conta cât de mare era. Trebuia să-l golesc și să dau foc la fișe. Am apucat sertarul de un capăt și am început să-l scutur, dar n-a căzut nicio fișă din el. Disperată, am scos una din fișe și-am încercat să o rup, dar parcă era făcută din oțel. Înfrântă și neputincioasă, am pus fișierul la loc. Rezemându-mă cu capul de perete, am suspinat adânc. În clipa aceea l-am văzut. Era sertarul cu ‚Vorbe schimbate cu El’. Mânerul era mai strălucitor decât al altor fișiere, mai nou, părea neatins. Am tras de el și am deschis o cutie micuță căptușită cu praf. Era goală. Ochii mei s-au umplut de lacrimi. Am început să plâng, scuturată de suspine. Am căzut în genunchi. Plângeam de regret, regretul care mă copleșea. Șirurile de sertare se învălmășeau în ochii mei împăienjeniți de lacrimi. Nimeni, niciodată nu trebuie să afle de încăperea asta! Trebuie să o încui și să ascund cheia. Încă luptam cu lacrimile când L-am văzut. O, nu, nu El! Nu aici! Oricine, dar nu El! L-am privit neputincioasă deschizând sertarele și citind fișele. Nu eram în stare să dau ochii cu El. Iar în momentele în care reușeam să-L privesc, vedeam pe fața Lui o tristețe mai adâncă decât a mea. Parcă-i cădeau în mână cele mai rele fișe. De ce era nevoie să le citească pe toate? Într-un final, El s-a întors și s-a uitat la mine. M-a privit cu milă. Dar mila Lui nu m-a revoltat. Am lăsat capul în pământ, mi-am ascuns fața și am izbucnit iar în lacrimi. El a venit și s-a așezat lângă mine. Ar fi putut să-mi zică atâtea. Dar n-a vorbit. A plâns doar, alături de mine. Apoi S-a ridicat și S-a dus iarăși lângă fișiere. Începând dintr-un capăt al încăperii, a început să scoată fișierele unul după altul și, pe fiecare fișă, s-a semnat peste numele meu. ‚Nu!’ Am strigat, alergând spre El. ‚Nu, nu!’, am continuat să zic, smulgându-i o fișă din mână. Fișele astea nu pot purta numele Lui. Dar iată-l acolo, scris cu roșu, un roșu intens, grav, viu. Numele meu acoperit de numele Lui scris cu sânge. Cât a făcut El pentru mine! Mi-a luat blând fișa înapoi. A zâmbit trist și a continuat să semneze. Nu înțeleg cum a reușit, dar în clipa următoare mi s-a părut că-l aud închizând ultimul fișier și veni iar lângă mine. Mi -a pus mâna pe umăr și mi-a spus: ‚S-a isprăvit.’ M-am ridicat să plec și El m-a condus afară. Ușa încăperii nu avea încuietoare. Mai erau multe fișe de completat.”***
Am înțeles că pot să o iau de la un început pur de care numai El era demn. Am înțeles că iubirea Lui a luat noroiul meu asupra Sa. Și am început să mă trezesc la deșertul realității în care mă aflam... la patul improvizat de frunze al superficialității în care îmi adormisem lacrimile și inconștiența ucigătoare... Frica de a mi se descoperi aceste otrăvuri dulci și de a mi se fura, ținea și ea de inconștiență. Brusc mizeria din jur era prea multă. Voiam să mă întorc la căldură. În siguranță. Acasă. Așa că am pornit în căutarea Imaculatului Său. Prin deșert.»

Umbra Cahyei înainta alene furând străluciri pale ce stropeau vag răcoarea zării. Mergea în gol căutând un refugiu. Răsufla des cufundată în gânduri amintindu-și de repetate ori începutul goanei sale. O șoaptă zdrobită de tăcere o tresări. Se opri pentru un moment și se apropie de marginea unei stânci epocale pe care avea să o ocolească. Stânca era de o mărime copleșitoare, parcă stătea acolo neclintită dintotdeauna. Cahya căută cu privirea o mișcare, dar nu zări nimic. Cu o oarecare ezitare mai făcu un pas către cealaltă parte a stâncii. Zgomotul se auzi din nou. Părea că vine din interior. Ea simți forța ei și nevoia să se alipească de stâncă, dar aceasta începu să se cutremure și odata cu ea, tot pământul. Echilibrul nu mai putu fi controlat, iar văile zguduite se revărsau în neștire. Șiroaie de lumină o umpleră pe Cahya copleșind-o. Stânca devenise un izvor de putere si prezență divină ucigând ura și mizeria care îi dominau ființa brusc cuprinsă de o altă perspectivă. Îi trecu prin fața ochilor toată viața, dar totul pălea în fața frumuseții pe care o simțea. Zările se lărgeau și cerul se deschidea, văile se înălțau și munții se afundau, oceanele secau și deșerturile deveneau mări, dar stânca era tot acolo. De data asta plină de strălucire. Era Eliberarea dusă la bun sfârșit. În fața Cahyei se ridică din mijlocul stâncii Prezența de care simțea nevoia să se ascundă, dar care o umple pe deplin.

Atunci tot ce-a fost murdar a murit, iar Cahya păși mai strălucitoare ca niciodată în Imaculat. Acolo o întâmpină El, Isus, cu un zâmbet al fericirii ce umplea sufletele tuturor celor din jur, care de acum aveau să se cheme familia ei.
„... și corul răsună în toată biserica‚ Cine a crezut s-a botezat!’ Atunci fericirea si dragostea lui Dumnezeu m-au umplut și am ieșit din apa botezului aparținând doar Lui.“
***Joshua Harris “I kissed dating goodbye”