Sunt copilul care calcă ploaia pe manșete asfaltate și mănâncă ciocolată de casă murdar până în fundul buzunarelor. Împing trotineta mai încolo de poartă, dau colțul și mă uit în urmă după priviri iscoditoare. N-am voie pe lângă trecere, n-am voie pe la colțuri, de parcă îmi pasă când am timp și două roți. Alunec pe ud, cad și ma ridic, genunchiul emotiv se stoarce până în ciorap, celălalt se tot îndoaie și îndoaie, drumul este ca un săpun peticit cu pietre, dar ce mai contează, afară plouă și avântul îmi ajunge până în piața Victoriei. Oameni mărunți, oameni grăbiți, zâmbitori ori nu, uzi până la piele parcă nu mai au la ce să privească, deasupra mea doar cerul. Umbrelele ca ciupercile după udătură îngrămădesc oamenii, se deschid-închid fără să obosească de vânt sau apă, roșii îmbulinate, albe în colțuri verzi, rotesc cerul amețind într-o plimbare grăbită până în Antipa.
Fluturii așteapta potoliți de bolduri cu sutele în sertare sub geamuri de sticlă, hainele se strâng, pălăriile se scutură, mă strecor minunat de domni și doamne, de vechi și viață, de liniște și ploaie, de animale împăiate oameni încruntați, de coate și trotineta udă, dar mai ales de mâine o altă zi cu timp să alergi nevăzut până în cel mai adânc și prăfuit colț al trecutului și îmi aduc aminte de un număr...parcă 21!!!