Agățat de aerul interior al sihastrului, în reverie printre corbii cu aripi structurale, dese târam după mine trupul meu despicat de labirintul nopți.
Palmele mecanizate ale corbilor ticăiau precum ceasul fără ramă pe când alte zburătoare în haine de hârtie dormeau pe schelele unei clădiri.
Timpul era aproape inexistent.
Ploua. Ploua sunetul curgând limbile ceasului intern. Mă descompuneam în zig-zag precum corbii... doar că din mine în final a rămas doar un schelet sudat de palma celui care mă trăgea – sufletul meu ce mă devora.
În delir pe străzile înguste ce se sufocau călcam atent să nu îi distrag pe habitanți. Rar acesti oameni cu un aspect sumbru și priviri palide ieșeau la precipitațile de lumină de printre norii sudați....