Desigur, prințul era din ce în ce mai beat. Expresia feței i se schimbă și deveni răutăcioasă. Era limpede că avea poftă să muște, să înțepe, să batjocorească. „Dintr-un punct de vedere, e mai bine chiar că s-a îmbătat, îmi zisei în gând, omul beat e mai slobod la gură.” Mă înșelam însă; știa ce face.
-Amice dragă, începu el, vădit încântat de sine; ți-am făcut o destăinuire nelalocul ei, poate, cum că am o dorință nestăpânită, în anumite cazuri, să scot limba la câte cineva. Pentru această sinceritate a mea, naivă și nevinovată, ai binevoit să mă compari cu Polichinelle, ceea ce m-a amuzat grozav. Dacă ai de gând să-mi reproșezi că am devenit brutal, ba poate și necuviincios, ca un țărănoi, într-un cuvânt, că am întors dintr-o dată foaia, cred că ești nedrept. În primul rând, fiindcă așa îmi place, în al doilea-fiindcă nu sunt la mine acasă, ci cu dumneata...Cu alte cuvinte, vreau să spun, că acum chefuim, ca doi buni prieteni, iar în al treilea rând- pentru că îmi plac grozav capriciile. Știi dumneata, că odată, dintr-un capriciu numai, am fost și metafizician și filantrop și aproape ajunsesem să mă scald în aceleași sfere de idei ca și dumneata? Dar asta a fost tare demult, în zilele de aur ale tinereții mele. Mi-aduc aminte că pe atunci sosisem la moșia mea cu capul plin de aspirații și, firește, m-am plictisit groaznic; nici n-ai să mă crezi când îți voi spune ce mi s-a întâmplat. De plictiseala, am căutat să cunosc niște fetoșcane drăguțe...Nu cumva ai început să stâmbi iar din nas? O, tânărul meu prieten! Suntem doar la o reuniune prietenească, frate...Nici nu se poate un prilej mai bun să stăm amândoi la un pahar de vin și să ne destăinuim ca doi prieteni! Oricum, eu am o fire re rus autentic, de patriot, îmi place să-mi deschid sufletul și, în afară de asta, trebuie să știi să nu pierzi nici o clipă și să guști viața din plin. Mâine-poimâine o să murim, și cu ce ne alegem? Și, uite, ziceam, m-am apucat atunci de berbantlâcuri. Mi-aduc aminte că o adorabilă păstoriță avea un bărbat tânăr și chipeș. L-am pedepsit crunt și am vrut să-l trimit la armată (ale vieții valuri, dragă poete!). Dar nu l-am mai trimis. A murit în spitalul meu...Trebuie să știi că înființasem în satul meu un spital cu vreo douăsprezece paturi; excelent utilat, parchet, curățenie ideală. Da. De altfel, l-am desființat de mult. Pe atunci ănsă mă mândream cu el; eram filantrop; și uite, pe țăranul acela tânăr mai-mai să-l omor în bătaie, nu altceva, din pricina nevesti-sii...Iar începi să te strâmbi! Þi-e silă s-asculți? Sentimentele dumitale nobile se revoltă, da? Ei, bine, bine, liniștește-te! Acum, toate astea aparțin trecutului. Le-am făcut pe când eram încă romantic, pe când voiam să fiu un binefăcător al omenirii, să fondez o societate de binefacere...Așa îmi cășunase mie pe atunci. Și tot atunci îi snopeam pe țărani în bătăti. Acum n-aș mai face așa ceva: acum, omul trebuie să joace teatru; acum noi toți nici nu facem altceva decât să jucăm teatru, așa-s timpurile...Ei, dar cine mă face să mă prăpădesc de râs...e prostul acela de Ihmenev. Sunt convins că el cunoștea bine cazul acela cu țăranul cel tânăr...Dar ce crezi? În bunătatea sufletului său mălăieț și, dat fiind că pe atunci Ihmenev mă admira grozav, fiindcă își vârâse în cap că aș fi un om cu o structură superioară, s-a hotărât să nu creadă nimic rău în privința mea, și nici n-a crezut; adică nici faptelor vii n-a vrut să le dea crezare, și, timp de doisprezece ani, mi-a fost devotat trup și suflet, până când mi l-am atins și pe el unde-l doare. Ha, ha, ha! Ei, dar toate astea sunt fleacuri! Să bem, tânărul meu amic. Ascultă, îți plac femeile?
N-am răspuns. Mă mulțumeam să-l ascult. Începuse o a doua sticlă.
-La masă simt o plăcere grozavă să vorbesc despre femei. Þi-aș face cunoștință, după cină, cu una, mademoiselle Philiberte, ai? Ce zici? Dar ce-i cu dumneata? Nici nu vrei măcar să te uiți la mine...Hm!
Rămase câteva clipe pe gânduri. Deodată înălță capul, mă privi cu înțeles și continuă...
-Uite ce este, dragul meu poet, aș vrea să-ți dezvălui o taină a naturii, care, pe cât se pare, dumitale îți este cu desăvârșire necunoscută. Sunt convins că în clipa asta mă socoți un păcătos, poate chiar și un nemernic, un monstru al desfrâului și al viciului. Dar ascultă! Dacă s-ar putea (ceea ce, din pricina firii omului, e cu neputință) , dacă s-ar putea ca fiecare dintre noi să-și descrie dedesubturile și intimitățile, dar în așa fel încât să nu-i fie teamă să arate nu numai ceea ce s-a ferit să spună și n-ar fi spus în ruptul capului față de alți oameni, nu numai ceea ce s-ar fi ferit să mărturisească până și celor mai buni prieteni, dar și ceea ce de multe ori se sfiește să-și mărturisească lui însuși, s-ar stârni, cred, în lumea asta o duhoare de ne-am sufoca. Iată de ce, vorbind în paranteză, sunt atât de bune conveniențele noastre sociale. Ele îți au o rațiune a lor, o rațiune adâncă, n-aș spune morașă, ci pur și simplu profilactică, preventivă, de comoditate, ceea ce firește e și mai bine, pentru că morala nu este altceva decât tot un fel de comoditate, adică a fost, vreau să spun, inventată numai și numai pentru comoditate. Dar să lăsăm conveniențele pentru mai târziu; am impresia că mă cam încurc, să-mi aduci aminte de ele mai pe urmă. Iată, așadar, concluzia mea: dumneata mă acuzi de vicii, de desfrâu, de imoralitate, iar eu in realitate nu sunt vinovat acum poate decât de faptul că sunt mai sincer decât alții, și asta-i tot; că nu ascund ceea ce alții se străduiesc să ascundă chiar de ei înșiși, cum spuneam adineauri...Rău fac. Știu. Dar așa vreau eu în clipa asta. De alfel, n-ai nici o grijă, adăugă el cu un zâmbet batjocoritor, chiar dacă m-am recunoscut vinovat nu înseamnă deloc că am de gând să-ți cer iertare. Și mai notează ceva: eu nu încerc să te pun în încurcătură și nu te întreb dacă nu cumva ai și dumneata vreo taină dintr-asta, încât, prin secretele dumitale, să caut să mă justific pe mine...După cum vezi, procedez absolut cuviincios și onorabil. În general, procedez întptdeauna onorabil...
-Dumneata nu știi ce vorbești, îi spusei privindu-l cu dispreș.
-Nu știu ce vorbesc? Ha, ha, ha! Vrei să-ți spun la ce te gândești acum? Te întrebi ce mi-o fi venit să te aduc aici și, nitam-nisam să mă apuc să-mi dau drumul, dezvăluindu-mă în fața dumitale cu atâta sinceritate. Ața e?
-Da.
-Ei bine, asta ai s-o afli mai pe urmă.
-Adevărul este că până una-alta, ai băut aproape două sticle de vin și...te-ai cam afumat.
-Zi-i mai bine că m-am îmbătat. Se prea poate să fie și așa. „Te-ai cam afumat!” este ceva mai delicat, decât să spui: „Te.ai îmbătat”. O, întruchipare a delicateții! Dar...am impresia că iar începem să ne ciondănim, și totuși ne apucasem să vorbim despre o chestiune atât de interesantă...Da, dragul meu poet, dacă într-adevîr mai există ceva cu adevărat agreabil pe lumea aceasta, apoi asta sunt femeile.
-Știi, prințe, eu totuși nu pot pricepe, ce ți-a venit să mă alegi neapărat pe mine drept confident al secretelor și predilecțiilor dumitale...amoroase.
-Hmm...Păi, ți-am mai spus că vei afla mai pe urmă. N-avea grijă; deși, poate am făcut-o așa, fără nici un motiv; dumneata ca poet, ai să mă înțelegi; de altfel, ți-am și vorbit despre asta. Există o voluptate cu totul aparte în această smulgere neașteptată a măștii, în acest cinism cu care omul începe deodată să se înfățișeze înaintea altuia în posturi care îl dispensează de orice jenă sau rușine față de omul acela. Sî-ți povestesc un caz: trăia la Paris un funcționar nebun; mai târziu, l-au închis într-un ospiciu, după ce s-au convins că e într-adevăr nebun. Și funcționarul acela, când îl apucau pandaliile, ce crezi că născocise ca să-și facă plăcere? Se dezbrăca la el acasă în pielea goală, rămânea numai în costumul lui Adam, dar își păstra încălțămintea; apoi se învăluia într-o pelerinp largă și lungă, lungă până la pământ, și cu un aer misterios ieșea în stradă. Dacă te uitai așa la el, dintr-o parte, era om ca toți oamenii cărora le face plăcere să se plimbe în pelerină. De cum însă i se întâmpla să întâlnească undeva, într-un loc mai singuratic, vreun trecător, se îndrepta către el cu o mină foarte gravă și preocupată, apoi se oprea în fața lui, își desfăcea pelerina și se expunea în deplină...sinceritate. Totul nu dura decât un minut, apoi se înfășura din nou și, fără să scoată o vorbă, fără să-i tresară măcar un mușchi al feței, trecea pe lângă trecătorul său uluit, trece agrav, maiestuos, ca umbra lui Hamlet. Așa proceda cu oricine se întâmpla- fie bîrbat, fie femeie, fie copil- ți într-asta consta toată plăcerea lui. Uite, o părticică dintr+o astfel de plăcere s-ar putea să guste omul, uluindu-l pe neașteptate pe vreunul din Schiler-ii aceia despre care ți-am vorbit și scoțăndu-și limba la el tocmai când acela se așteptî mai puțin ca oricând la așa ceva. „Uluindu-l” -ce zici de vorba asta? Am citit-o undeva, într-o carte de literatură contemporană de-a voastră.
-Bine dar acela era nebun, pe când dumneata...
-Un om care știe ce vrea?
-Da.
Prințul râse cu hohote.
-Judeci sănătos, dragul meu, adăugă el cu mina cea mai impertinentă.
-Prințe, spusei întărâtat de atâta obrăznicie, dumneata mă urăști și pe mine alături de ceilalți și acum te răzbuni pe mine pentru toți și pentru toate. Și o faci dintr-un orgoliu de cea mai josnică speță. Ești rău, rău până la meschinărie, până șa abjecție. Noi te-am înfuriat și poate că nu greșesc când afirm că ești furios mai ales pentru seara acea. Se-nțelege că n-ai fi putut să-mi răspunzi cu nimic mai bine decât cu acest dispreț total cu care te-ai manifestat față de mine; de data aceasta te-ai dispensat chiar de cea mai elementară și obligatorie politețe, pe care ne-o datorăm cu toții unii altora. Vrei să-mi arăți fără nici o jenă că nu-mi acorzi nici măcar onoarea de a te rușina de mine, smulgându-ți atât de fățis și pe neașteptate de pe chip dezgustătoarea mască pe care o porți, expunându-te cu atâta cinism moral...
-Pentru ce mi le spui toate astea? Întrebă el, brutal, privindu-mă cu răutate. Pentru a-mi demonstra perspicacitatea dumitale?
-Ca să-ți arăt că te înțeleg prea bine și ți-o declar că te înțeleg.
-Quelle idée, mon cher! Urmă el schimbând totodată tonul și trecând din nou la conversația amabilă, veselă și flecară de mai înainte. N-ai reușit decât să mă abați de la subiectul nostru. Buvons, mon ami! Dă-mi voie să-ți torn. Și când te gândețti că tocmai voisem să-ți povestesc o aventură încântătoare și deosebit de interesantă...Dar să ți-o spun în linii generale. Am cunoscut odată o cuconiță; nu mai era la prima tinerețe, să tot fi avut vreo douăzeci și șapte, douăzeci și opt de ani, o frumuseșe cum rar întâlnești: ce bust, ce ținută, ce mers! Cu o privire pătrunzătoare ca o acvilă, mereu severă și gravă; avea o prestanță maiestuoasă și era inaccesibilă. Avea reputația de femeie rece, rece ca gerul Bobotezei. Îi speria pe toți prin aerul ei distant, prin austeritatea și virtuțile ei strivitoare. Exact așa, ăsta-i cuvântul: strivitoare. Nu exista în tot cercul ei un judecător mai neîndurător ca dânsa. Condamna viciile, dar și cel mai mic semn de slăbiciune la alte femei, și condamna irevocanil, fără drept de apel. În grupul ei, avea o influență enormă. Cele mai trufașe, cele mai virtuoase bătrâne o respectau și țineau cont de părerea ei. Se uita la toți cu o asprime impasibilă, ca stareța unei mănăstiri medievale, femeile tinere tremurau sub privirea ei, de teama judecății sale. O singură observație, o singură aluzie de-a ei ar fi fost de-ajuns ca o reputație să fie iremediabil compromisă – așa se impusese în societate; se temeau de ea până și bărbații. În cele din urmă, conița se afundă într-un fel de misticism contemplativ, de altfel tot atât de calm și de distant...Și ce crezi? N-a existat o desfrânată mai desfrânată decât acea femeie, iar eu am fost cel care a avut fericirea să-i câștig încrederea. Într-un cuvânt, am fost amantul ei tainic și misterios. Întâlnirile noastre erau aranjate cu atâta abilitate și iscusință, încât nimeni din casa ei n-ar fi putut avea nici pic de bănuială; numai camerista, o franțuzoiacă delicioasă, îi cunoștea toate tainele, dar pe această cameristă ne puteam bizui deplin, deoarece lua și ea parte la combinație. În ce fel? Acum am să trec peste asta. Cuconița mea era atât de senzuală, încât însuși marchizul de Sade ar fi avut ce învăța de la dânsa.
Dar voluptatea cea mai mare, cea mai puternică și mai răscolitoare se datora caracterului misterios și cinic al înșelăciunii. Această bătaie de joc la adresa a tot ce profesa contesa în societate ca fiind sublim, inefabil, intangibil și inviolabil, în sfârșit, acel diabolic râs lăuntric și acea voită călcare în picioare a tot ce nu era îngăduit să fie terfelit – toate acestea, fără nici o reținere, toate împinse până la ultima limită a excesului, până acolo unde nici cea mai aprinsă și mai bolnăvicioasă imaginație n-ar fi putu ajunge, erau de fapt caracteristica esențială și cea mai surprinzătoare a unei supreme voluptăți. Da, da! Într-adevăr, femeia era un diavol încarnat, dar un diavol de o irezistibilă seducție. Nici astăzi nu-mi pot aduce aminte de ea fără să mă entuziasmez. În focul celor mai arzătoare voluptăți, deodată izbucnea într-un hohot nebun. Și eu o înțelegeam. Înțelegeam foarte bine acel hohot al ei și la rândul meu hohoteam ca un nebun...Până și acum mi se taie răsuflarea, numai când îmi aduc aminte de toate astea, deși au trecut de atunci mulți ani. Peste un an însă m-a schimbat cu altul. Și chiardacă aș fi vrut, nu i-aș fi putut face nici un rău. Într-adevăr, cine, dar cine m-ar fi crezut? Ei, ce zici despre un asemenea caracter, dragul meu prieten?
-Ce josnicie! răspunsei ascultându-i cu greță mărturisirea.
-N-ai fi fost tânărul meu prieten, dacă îmi răspundeai într-alt fel! Nici nu mă îndoiam că ai să-mi răspunzi așa, ha, ha, ha! Dar mai așteaptă pușin, mon ami, vei mai trăi și vei înțelege; deocamdată însă mai ai nevoie de ceva turtă dulce. La naiba, ce fel de poet mai ești după asta! Femeia aceea, într-adevăr înțelegea viața și știa s-o trăiască.
-Dar ce nevoie era să ajungă la asemenea bestialitate?
-Care bestialitate?
-La care a ajuns femeia aceea împreună cu dumneata.
-Aaa, dumneata numești asta bestialitate? E un semn că n-ai ieșit încă de sub tutelă. Admit, firește, că independența se poate manifesta și într-o direcție absolut contrarie, dar...ca să vorbimmai simplu, mon ami...recunoaște că așa ceva ar fi o absurditate.
-Și ce nu este absurditate după dumneata?
-Nu este absurditate numai propria mea personalitate, eu însumi. Totul e făcut pentru mine și lumea toată există numai pentru mine. Auzi, prietene, nu mai cred că pe lumea asta s-ar putea duce o viață frumoasă. Și este cea mai frumoasă credință, pentru că fără ea nu s-ar putea trăi nicicum, nici chiar prost de tot; altminteri, nu i.ar rămâne omului decât să se otrăvească. Se zice că un imbecil a și făcut-o. Tot filozofând, a ajuns să nege totul, totul, până și legitimitatea tuturor îndatoririlor normale și firești ale omului și amers până acolo încât a desființat totul; constatând însă că în ultima instanță nu s-a așes decât cu un zero, nu i-a mai rămas nimic altceva de făcut decât să proclame că în viață lucrul cel mai bun este acidul cianhidric. Ai să-mi spui poate că în cazul de față este vorba d eun Hamlet, de o cumplită deznădejde, într-un cuvânt ceva atât de magnific, încât nouă nici prin vis nu ne-ar trece; dumneata ești însă poet, iar eu nu sunt decât un muritor de rând. Iată de ce îți voi spune că lucrurile trebuie privite dintr-un punct de vedere simplu și pratic. Eu, de pildă, de mult am reușit să mă eliberez deorice lanțuri și chiar îndatoriri. Nu mă socot obligat decât atunci când asta mi-ar aduce vreun folos. Voi, bineînțeles, nu puteți privi lucrurile astfel; aveți picioarele împiedicate și gustul deformat. Tânjiți după idealuri, după virtuți. Dar, dragul meu prieten, și eu sunt gata să recunosc tot ce-ai să-mi spui și dumneata: ce să fac însă dacă sunt dinainte convins că la baza virtuților omenești zace egoismul cel mai feroce! Și cu cât o faptă pare a indica mai multe virtuți, cu atât mai mult egoism ascunde într-însa. Iubește-te pe tine însuți, iată o maximă pe care o accept. Viața este o afacere negustorească; să nu arunci banii pe fereastră, dar poți să plătești – asta o admit- pentru serviciile care ți se aduc și prin asta, omule, ți-ai îndeplinit toate îndatoririle față de aproapele tău, iată morala mea, dacă socoți că trebuie să existe eapărat una; deși, ți-o mărturisesc din experiență, socot că este chiar mult mai bine să nu-i plătești nimic aproapelui tău, ci să șrii sț-l silești ca el el să te servească gratuit. Nu am nici un fel de idealuri și nici nu vreau să le am; n-am simțit niciodată nevoia de a le avea. În lumea înaltă se poate trăi atât de vesel, atât de plăcut fără nici un fel de idealuri...și en somme, sunt extrem de fericit că pot să mă descurc și fără otravă. Mă gândesc că dacă eram ceva mai virtuos, poate că nici n-aș fi reușit să mă dispensez de ea, ca gugumanul ăla de filozof (vreun neamț fără îndoială). Nu, nu! viața poate să-i ofere omului încă atâtea lucruri frumoase! Îmi plac onorurile, rangurile, palatele, o miză mare la cărți (grozave delicii îmi dă jocul de cărți!). dar mai ales, mai ales îmi plac femeile...Femeile ăn toate chipurile; îmi place chiar și un pic de desfrânare mai discretă, mai pe ascuns, dar cât mai picantă, cât mai excentrică, chiar și cu puțină perversiune, pentru variație...ha, ha, ha! Mă uit la fața dumitale: cu cât dispreț mă privești în clipa asta!
-Ai dreptate, răspunsei.
-Să zicem că ai și dumneata dreptate; în orice caz, mai bine pușintică perversiune decât acid cianhidric – nu ești de părere?
-Oricum, acidul cianhidric este de preferat.
-Te-am întrebat dinadins: „Nu ești de părere?” ca să mă desfăt cu răspunsul dumitale; îl cunoșteam dinainte. Ba nu, prietene, dacă dorești cu adevărat binele semenilor, atunci urează-le tuturor oamenilor deștepți un gust ca al meu, fie chiar și ceva mai pervers; altminteri omul deștept n-ar mai avea în curând ce căuta pe lumea asta și n-ar mai rămâne, oriunde te-ai întoarce, decât proști. Ce noroc pe ei! De altfel, există și acum o zicală: prost să fii, noroc să ai; și trebuie să știi că nu poate fi nimic mai comod decât să trăiești cu proștii și să zici ca ei – e mai convenabil! Nu te uita că țin la prejudecăți și respect anumite conveniențe, caut să-mi creez și eu o situație; doar îmi dau seama că trăiesc într-o societate de netrebnici; dar atâta timp cât mă simt bine în sânul ei, am tot interesul să spun cum sunt ceilalți, să mă arăt că o apăr, dar la o adică voi fi cel dintâi care o va părăsi. Cunosc eu toate ideile voastre cele noi, deși niciodată n-am avut de suferit din pricina lor și nici din vreun alt motiv! N-am avut niciodată mustrări de conștiință. Sunt de acord cu orice, numai să-mi fie mie bine. Și de-alde noi sunt puzderie. Și într-adevăr ne simțim bine. Totul poate pieri pe lumea asta, numai noi n-o să pierim niciodată. Existăm de când lumea. Lumea întreagă ar putea să se prăbușească, noi însă o să ieșim deasupra ca undelemnul pe apă. Să te uiți numai câtă vitalitate e în oamenii de soiul meu. Noi, într-adevăr, suntem de-o vitalitate fenomenală; nu te-a mirat niciodată acest lucru? Va să zică, natura însăși ne favorizează, he, he, he! Eu țin neapărat să trăiesc până la nouăzeci de ani. Nu-mi place moartea și mă tem de ea. Dracu mai știe cum va trebui să mor! Dar ce să mai vorbim despre asta! M-a influențat, poftim, gândul la filozoful acela care s-a otrăvit! La naiba cu filozofia! Buvons, mon cher! Începusem parcă să vorbim despre fete drăguțe...Stai, încotro?
-Plec, de altfel și dumneata trebuie să pleci...
-Ei, asta e! Eu, ca să zic așa, mi-am deschis sufletul în fața dumitale, iar dumneata nu vrei să arăți nici un pic de înțelegere pentru această grăitoare dovadă de prietenie; he, he, he! Nu prea observ porniri și afecțiuni la dumneata, dragă poete. Mai stai, aș mai cere o sticlă...
-A treia?
-Da, a treia. În ce privește virtutea, tânărul meu discipol (îmi dai voie să-ți atribui acest termen dulce; de, cine știe, poate că preceptele mele îți vor fi cândva defolos)...așadar, în ce privește virtutea, dragul meu discipol, ți-am mai spus: „Cu cât virtutea este mai virtuoasă, cu atât mai mult egoism se ascunde într-însa”. Aș vrea să-ți povestesc în acest sens o anecdotă delicioasă: am iubit o dată o fată și am iubit-o aproape sincer. Ea a făcut multe sacrificii pentru mine...
-E poate fata aceea pe care ai jefuit-o? Îl intrerupsei brutal, nevoind să mă mai stăpânesc.
Prințul tresări, schimbă brusc la față și-și aținti ochii injectați asupra mea; privirea lui trăda nedumerire și furie.
-Ia stai, îngăimă el ca pentru sine, stai, dă-mi voie să mă dumiresc. Într-adevăr, sunt beat și-mi vine greu să înțeleg...
Tăcu și continuă să să mă ănfrunte cu o privire iscoditoare plină de răutate, ținându-mă de mână, ca ș icum s-ar fi temut să nu plec. Eram convins că în clipa aceea încerca să-și dea seama de unde cunosc eu această istorie, nu prea cunoscută altora, și dacă n-o să rezulte din asta vreo primejdie pentru el. A stat așa cam un minut; api, repede, se schimbă la față și-i reapăru expresia ironică și voioșia cheflie. Izbucni într-un hohot de râs.
-Ha, ha, ha! Zi-i Talleyrand, și pace! Ei da, stăteam în fața ei, de parcă m-ar fi scuipat, când mi-a trântit drept în ochi că am jefuit-o! Și ce mai țipa, ce mai ocăra! Era o femeie turbată rău și...fără nici un frâu. Judecă și dumneata: în primul rând, că n-am jefuit-o, cum ai binevoit să te exprimi. Mi-a dat singură banii ei, așa că banii au devenit ai mei. Să zicem, de pildă, că dumneata îmi faci cadou fracul dumitale cel mai bun ( cu aceste cuvinte el se uită la fracul meu, singurul pe care-l aveam și care arăta destul de rău, și pe care-l cususem cu vreo trei ani în urmă la croitorul Ivan Skorneaghin); eu îți sunt nespus de recunoscător șițl iau la purtat; deodată, peste un an, te cerți cu mine și-mi ceri fracul înapoi, după cel-am rupt purtându-l. Nu.i prea frumos; de ce a mai fost nevoie să mi-l dăruiești? În al doilea rând, cu toate că banii erau ai mei, i-aș fi restituit negreșit, dar trebuie să fii de acord și dumneata: de unde puteam să scot peste noapte o asemenea sumă? Și, mai cu seamă, nu pot suferi pastoralele și schillerismele, ți-am mai spus-o; ei! Uite, toate astea au fost pricina celor ce s-au întâmplat. Nici n-ai să mă crezi dacă ți-aș spune ce poză, ce aere își luase ea strigând că mi-i face cadou ( de altfel, banii erau de mult ai mei). Chiar mă apucase furia, dar mi-am revenit la timp și am știut să judec cu destul calm, pentru că prezența de spirit niciodată nu mă părăsește, raționând astfel: dacă-i dau banii, poate că o fac iremediabil nefericită. Aș fi lipsit+o de de plăcerea de a rămâne profund nefericită din cauza mea și de a mă blestema pentru asta tot restul vieții. Crede-mă, dragă prietene, că nenorocirile de acest fel ascund în ele un fel de plăcere supremă de a fi pe deplin conștient că ai absolută dreptate, că ești mărinimos și că ai tot dreptul să arunci în obrazul celui care te-a nedreptățit cuvântul de ticălos. Această voluptate a urii o gasim, de bună seamă, la cei cu firi schilleriene; poate că ulterior femeia aceasta nu a avut ce mânca, în schimb, sunt convins, a fost fericită. N-am vrut s-o lipsesc de această fericire și nu i-am mai trimis banii. Așadar principiul meu s-a justificat pe deplin. Nu se poate ca dumneata să nu înțelegi asta! Dar... am impresia că ai vrut să mă înțepi, ha, ha, ha! Ei, recunoaște c-ai vrut să mă înțepi, nu-i așa? O, Talleyrand!
-Adio! Spusei ridicându-mă.