Am hotărât să dau la o parte câteva dintre pânzele de păianjen și să adun ceea ce timpul a risipit cândva.
Colb pe cărțile cu Zâne și Feți-Frumoși se îngoașă în timp ce imensul ocean al adevărului stă nedescoperit înaintea mea. Viața se perindă în paginile aspre ale cărților cu povești fantastice, aproape incredibile.
Colecția se deschide odată cu literele împrăștiate pe foile îngălbenite și care, puse cap la cap, îți dau impresia de aventură și te face să-ți începi călătoria pe aripile-i plăpânde.
Miros de levănțică strâns în săculețe colorate atârnă ușor de inima mea și mă îndeamnă să cutreier tot mai adânc, găsind poate, un lucru neînsemnat căruia să-i dau viață.
Uimire-ntr-o primejdie... ți-l imaginezi pe Bau-Bau așa cum ți l-a descris mama când erai copil și începi să-l deslușești printre păpușile cu față de porțelan, îmbrăcate în rochițe de catifea putredă, dar care își mențin acea culoare ce te înviorează atunci când sufletu-ți plânge.
Mai mult decât un castel, podul casei în care te afli îți stârnește curiozitatea de a căuta tot mai adânc printre lucrurile învechite ce odată îți țineau companie și erau, poate, prietenii tăi cei mai buni când greul te împiedica să continui.
Biruitor, privesc prin ochii tăi la jucăriile de pluș ce păstrează secretele pe care le spusesem odinioară, pe când eram țânc și făceam câte o boacănă.
Cu pași triști, dar siguri, mă îndrept spre fotografia mea ce indică încă un an în plus și-mi șoptește că aveam doar șapte ani! Îmi primisem deja educația de acasă și urma să merg la școală. Parfumul florilor de toamnă îți deschide inima și-ți spune să continui.
Pe geamul pătrat și aburit privesc în zare la frumzele moarte și îngălbenite ce se desprind ușor de crengi țesându-se într-un joc splendid și grăbit al adierei vântului presărând tristețe și melancolie pe granița unde pământul își dă mâna cu bolta cerească acoperită cu stele. Îmi aleg una, cea mai frumoasă și mai strălucitoare dintre toate pe care o voi privi în fiecare seară și-mi voi aduce cu drag aminte de clipele senine din viața mea și știu că ea va fi mereu acolo până ce zorii zilei o vor înlătura și va reveni în amurg.
Pacea și împăcarea sunt suspendate de pereții dezgoliți și reci ai cutiei de cleștar ce ascunde în adâncuri muzică și amintiri pictate cu mătase. O prind în brațe și adorm pe ritmul și notele muzicale până ce gândul meu zburdă nestingherit prin nebulozitatea cerului. Luna mă privește cu blândețe, dar nu-mi oferă nicio bucată din ea, pentru că nu e așa cum mi-a povestit-o mama ca fiind făcută din brânză dulce și pufoasă... și tot mai sus, foarte sus, văd fluturi colorați ce alunecă pe curcubeul semicerc și care se prind într-un zăbranic...
Oare am ajuns în Rai...?