Mi-am luat un frigider umblat prin trecut cu frigul de unul singur printre sertarele scotocite de nimic. De pe un picior pe altul își lasă îndoiala cum că ți-ar mai putea fi foame când îl deschizi, cum că ar mai trece și azi înghețat. Are vocea timpului grăbit, abia ieșit dintre clipe mucegăite și mă întreb dacă îmi mai ești. Îți scriu în a zecea oră din zi, zece și zece, câteva rânduri, despre cum nu mai treci și îmi închipui că am zece degete să îți ating, zece să îți prind în păr și să îți spun...Îmi place zece, parcă l-am mai auzit. Zece inimi grăbite ar putea fi, tu niciodată nu ajungi!

Ziua 565: l-am surprins pe noduros vorbind la telefon. Avea glasul scăzut până aproape de liniște și n-am știut ce să îi spun. S-a scuzat învălmășind graba înspre ușă. De la fereastră parcă l-am văzut pe Tisminienski ținându-i urma doar la câțiva pași. Și parcă, într-un anume fel, își vorbeau!