Metroul a plecat din stație. Molcom, la început, cu scâncituri metalice apoi, prinzând curaj, înaintă spre tenebrele pământului, ca o râmă ce încearcă să scape de atingerea pescarului ce-și caută momeala, lăsând în urmă stația în care oamenii se încâlceau pentru a iesi cât mai repede la suprafață.

Hârtia mototolită rămăsese însă acolo. Dincolo de șinele gri, mânjite cu uleuiri și praf, între benzile roșii de metal, acoperite cu un plastic de un roșu murdar, secționate regulat prin niște bucăți butucănoase încheiate cu ciudate capete rotunde. Hârtia mototolită rămăsese acolo. Printre reclame parlamentare aruncate cu ironie, printre gume de mestecat măcinate, printre șervețele murdărite cu mâncarea hidoasă, vândută pe la colțurile străzilor. Iar ceea ce scria pe hârtia mototolită îmi rămăsese în suflet.


“De astăzi iau tramvaiul.”

Peronul se golise. Poate câțiva nou veniți se așezară pe scaunele murdare, de același roșu murdărit, peste care viitori artiști își lansaseră primele opere. Totul era murdar în stația de metrou. Totul era murdar, mizer, spălăcit, neclar, așezat acolo în culori nesănătos de palide.

Scâncitul metalului ce încearca să oprească din interție se auzi în toată grandioasa încapere fadă. Metroul se opri în stație, de partea cealaltă. Așteptă să coboare, să urce unii și alții dintre necunoscuți apoi își anunță închiderea ușilor. În tramvai nu se anunță închiderea ușilor. Dacă te prind ușile la mijloc? Dacă te afli pe jumătate în tramvai și pe jumătate aștepți afară să se deschidă ușile la urmatoarea stație pentru a încerca, din nou, să urci. Daca nu poți să urci nici a doua oară? Oare cât poți rezista așa? Oare merită?

Metroul plecă și se auzi vocea necunoscutei ce anunța urmatoarea stație. Scrâșnit de metal pe metal. Viteză. Metroul se pierdu printre traseele încâlcite ce formează vinișoarele sângerânde ale Bucureștiului care dau viață giantului social.

Am simțit că amețesc. O senzație ciudată se porni de undeva dinspre tălpi, urcând încet, ajungând în stomac, un gogoloi de ură, de frică, de nesiguranță și de durere. Am făcut doi pași înapoi și m-am așezat pe scaunul în nunațe de roșu murdar. Faianța de pe jos, tăiată în pătrățele mici, era tot într-o culoare murdară. Galben. La fel și pilonii de rezistență a magnificei încăperi în care toată lumea aștepta metroul. Albastru murdar.

Ce cuvinte prostești. Ce prostie. Cum oare cuvinte așa de stupide pot să doară atât de tare? Cum oare poate o persoană să aleagă tramvaiul, în locul metroului iar tu să te simți murdar, șters, precum întreag peronul?


Totul începuse acum o lună de zile.

Totul de fapt începuse atunci când mă născusem și atunci când ea se nascuse dar totuși nu cred că este necesară o detaliere prea clară a evenimentelor precedente lunii trecute. Ar avea relevanță prea mare și totuși prea mică pentru starea mea de spirit actuală și nu ar explica decât foarte greu bilețelul mototolit dintre șinele de metrou.

Totul începuse cu o lună în urmă. În una din acele dimineți obosite de luni, atunci când ceasul deșteptător sună prea târziu, atunci când camera în care ai ațipit în prea puținele ore de noapte este friguroasă și distantă, atunci când apa de la robinet este mai rece decât ghiața iar lumea viselor pare mai primitoare și mai atractivă ca necunoscuta de pe coperta Playboy.

În una din acele luni eram pe punctul de a întârzia la primul curs de la facultate. Curs pe care, ca să fiu sincer, prea rar îl prindeam. Am alergat periuța de dinți, am alergat cafeaua pe gât și țigara prin plămâni, am alergat de la etajul 6 până jos pentru că desigur, liftul nu se trezise luni dimineața și am alergat de la scară la metrou.

Am căutat cu frenezie cartela, am primit voie, de la aparatul indiferent ce-mi scuipă abonamentul înapoi după ce-l verică, să cobor în stație și atunci s-a auzit acel scârțâit caracteristic opririi gigantului șarpe de metal. Am încercat s-o iau la goană având în gând speranța deșarte a prinderii primului curs de la început. Nici în cele mai anoste vise ale mele nu întâlnisem să mi se întâmple ceea ce mi s-a întâmplat în alergarea mea prăpăstioasă, instinctivă, spre ușa metroului ce stătea să se închidă.

Doar o lovitură scurtă și imaginea scărilor ce se rostogoleau pe lângă mine cu indiferență. Aparent mă împiedicasem de cineva și, datorită vitezei pe care o aveam deja, am început să mă duc tăvălug pe scrări. Nu simțeam mare lucru, probabil adrenalina fusese pompată deja în sânge așa că aveam o anumită stare de bine. Scările și-au găsit obștescul sfârșit iar atunci, într-un mod interesant dar ușor de explicat prin legile fizicii, creștetul meu a reușit să se lovească de primul stâlp al stației. Apoi întuneric.

Când m-am trezit, eram așezat în fund, cu spatele lipit de aceeași columnă dureroasă, lângă mine stând gugulită o domnișoară aparent îngrijorată. Cu părul tăiat scurt, în scări inegale, emanând diverse nuanțe de roșcat, probabil și datorită luminii de undeva din spatele ei sau poate datorită loviturii mele la cap; cu un fular gros și lung, înfășurat în jurul gâtului, purtând în spate un ghiozdan aparent greu și un tub negru, specific tinerierilor ce studiază arhitectura sau arta. Acea domnișoară aruncă un zâmbet imediat ce mi-am ridicat privirea spre ea. Cam în același moment a început să mă doară capul și mai toate părțile corpului anunțau viitoare vânătăi movalii... ba mai mult, în același moment am realizat că pierdusem și metroul. De fapt, al doilea metrou.

Domnișoara și-a înălțat trupul firav, continuând a schița acel chip între îngrijorare și bucurie.

-Îmi pare rău... – a spus ea foarte repede, întinzându-mi mâna pentru a mă ajuta să mă ridic de jos.

-Adică?

-Adică... am intrat în fața ta când ai luat-o la fugă și din cauza asta ai căzut. Îmi pare rău. Te simți bine?

-Aaaa... eu mă grăbeam, n-a fost vina ta.

I-am prins mâna și am încercat să mă ridic dar atunci capul a început să-mi arunce în tot corpul dureri diverse ce parc-ar fi dorit să mă mistuie.

-Kusoooo... - am rostit instinctiv și m-am întors în poziția inițială. – Te superi dacă mai rămân aici puțin? – am întrebat in timp ce-mi vericam ceafa în speranța că totuși nu aveam să am capul spart.

-Îmi pare rău... - a rostit ea din nou, schițând o grimasă de durere. – Hei, știi japoneză?

Eu imi verificam palma după vreo urmă de sânge când întrebarea fără nici o legătură cu ceea ce mi se întâmplase sau cu ceea ce simțeam în acele moment îmi atinse timpanele creând o presiune asemănătoare unei lovituri. De fapt, mai toate sunetele pe care le auzeam în acele momente semănau mai mult cu lovituri decât cu vibrații percepute de urechi. Mi-am ridicat privirea spre ea și-am încercat să prezint un zâmbet dar contorsionarea feței a dus la mici ace care mi-au străpuns capul cauzând durere.

-Nu... îmi plac anime-urile. – am rostit în timp ce zâmbetul meu inițial se transformă într-o schițare a durerii.

-Aaa și mie. Dar eu știu și japoneză.

Și odată cu aceste câteva cuvinte am avut ocazia să văd cel mai viu zâmbet întâlnit la vreo persoană. Nu puternic, vulgar sau indiferent ci... dezinvolt, sincer, lipsit de prejudecăți, luminos, fără alte elemente ce se strecoară în sufletul omului atunci când acest începe lungul proces al maturizării.

N-am putut decât să zâmbesc la rândul meu, în ciuda durerilor ce urmară la scurtă vreme.
Sunetele metalice, foarte anoste, mai ales în acele momente, în care întreaga stație de metrou devenise o lume a torturii, în care culorile erau prea luminoase, sunetele prea stridente și numărul oamenilor prea mare, anunțară venirea unui nou metrou. M-am ridicat în picioare, în ciuda durerilor și am așteptat oprirea mașinăriei subterane, clătinându-mă și frecându-mi creștetul capului în speranța că durerea va trece.

-Hei, sigur ești oky? – m-a întrebat din nou, zglobie, reînviind acel zâmbet imposibil de prezentat prin cuvinte.

-Da da… nu știu pentru cât timp însă. Iar n-am ajuns la primul curs de luni.

-Nu e bine să lipsești la cursuri – m-a apostrofat… ne-am urcat în metrou și ne-am despărțit la un moment dat dar, înainte de a pleca, mi-a întins mâna, mi-a zâmbit și mi-a spus simplu “Mă chiamă Dhea, încântată de cunoștință”.

Ciudat a fost că și marți dimineață m-am întâlnit cu ea, în stația de metrou. Ne-am salutat am discutat. Așa și miercuri și joi și vineri și ciudat este faptul că devenise o bucurie pentru mine să mă întâlnesc cu ea desi nu discutam ceva personal ci aveam formale convorbiri, adăugând păreri personale, concluzii bazate pe 20 de ani de preconceții și trăiri.


Îmi lipsea zâmbetul ei.

Cred că era zâmbetul ei cel ce mă făcea și pe mine vesel, sau poate modul în care se îmbrăca, dezinvolt și fușărit, ca un artist nepăsător. Devenisem atât de dependent de ea în doar trei zile încât vineri dimineața am făcut două ture de peron înainte s-o găsesc. Devenise în acea primă săptămână precum cafeaua de dimineță. Sincer… mă frapase cât de ușor reușisem să devin absorbit de o persoană despre care nu știam nimic. Sincer… nu-mi prea păsa.

Sâmbătă a fost una dintre acele zile plictisite, adormite, în care afară ploua încet și rar, dând întregului oraș o imagine mohorâtă. Era, mai exact, una din acele sâmbete în care te culci la cinci și dimineața ta începe pe la 12, atunci când toată lumea se pregătește de masa de prânz și de somn. M-am ridicat cu greu din patul moale și primitor, în mirosul de țigară caracteristic camerei mele. Mi-am târât corpul mohorât și lipsit de vlagă până la baie și am făcut un duș.

Am vrut inițial să mă așez inaintea calculatorului și să mă joc până a doua zi dimineața dar ceva ciudat s-a întâmplat. Nu aveam chef. Ba mai mult, simțeam că ceva îi lipsește acelei dimineți foarte târzii și doar după câteva secunde, două țigări și o cană de cafea an realizat ce. Îmi lipsea Dhea. Îmi lipsea zâmbetul ei de dimineață ce-mi înviorase ultima săptămână. Îmi lipsea stația de metrou în care-mi lovisem capul. Îmi lipsea gălăgia și aglomerația și… și-mi lipsea vocea ei ce mă însoțea în scurtul drum comun cu metroul.

Norocul meu a fost că în una din cele puține zile în care discutasem cu ea, îmi dăduse numărul ei de telefon. Mi-am căutat telefonul, prin pat, pe sub pat, pe noptieră, găsindu-l într-un târziu sub unul din maldărele de haine, și am sunat-o. Fără să mă gândesc prea mult. Fără să am acele sentimente ciudate pe care le ai atunci când suni pe cineva cu care vrei să te vezi deși nu cunoști respectiva persoană prea bine.

“Alo? Dhea?” “Da…” mi-a răspuns, “Ce faci?”. Tonul ei era unul distant și dezinteresat, sau probabil atenția ei era îndreptată spre cu totul alceva. “Hei, mă gândeam dacă ai chef să ne vedem azi…” devenisem atât de nervos încât cu mâna liberă făceam rotocoale cu mouse-ul pe monitor, analizând traseul săgeții albe, în veșnica așteptare a unui răspuns. “Aaa sorry, nu pot… trebuie să plec. Pa.” și ton de ocupat.

Atunci am realizat că exagerasem. Cine eram eu, dincolo de toate? Prostul care s-a împiedicat de ea, într-o domineață, în metrou, iar acum sunt destul de neghiob încât s-o întreb dacă vrea să ne vedem? Nu ocazional ci să ne vedem cu scopul precis, clar, de a ne vedea? Ce prost!

Cele două zile de week-end au fost posomorâte și obosite. Am stat plictisit nopțile și m-am jucat pe calculator, m-am uitat la un anime, am văzut un film. Am citit. Am pierdut vremea prin propria cameră mai complexă ca cel mai măreț dintre universuri.

Luni dimineața a fost o dimineață de… luni. Mi-am ridicat trupul plictisit și fără dispoziția necesară unei noi zile de școală. Mi-am băut cafeaua, mi-am fumat țigara, m-am spălat pe dinți și am coborât scările, fără vreo urmă de vlagă în mine.

Am ajuns la gura de metrou… și acolo mă aștepta Dhea. S-a apropiat, mi-a luat mâna într-a ei și s-a uitat, adânc spre sufletul meu, dorind parcă să se elibereze de orice măști, voind să facă același lucru și cu mine. Trădarăm amandoi o nesiguranță aparte.

-Sper că de asta m-ai sunat… - a spus ea, ridicându-se mai apoi pe vârfurile picioarelor, atingându-și buzele de ale mele, lăsând timpul să se scurgă departe de noi pentru o veșnicie de câteva secunde. I-am răspuns sărutului și când ne-am despărțit buzele nesigure, rămânând cu mâinile împreunate, mi-am apropiat gura de urechea ei și i-am șoptit, doar ei și firelor de păr “Cred că m-am îndrăgostit de zâmbetul tău…”


Totuși, sâmbăta n-am avut niciodată ocazia s-o întâlnesc.

Așa am ajuns împreună și trei săptămâni au trecut pe lângă noi ca și cum pământul s-ar fi oprit de fiecare dată când ne vedeam, compensându-și staționarea prin învârteli rapide atunci când eram departe unul de celălalt. Totuși, sâmbăta n-am avut niciodată ocazia s-o întâlnesc. Ne vedeam în timpul săptămânii, diminețile pline de sărutări adormite. Ne vedeam după cursuri, obosiți și plictisiți, discutând despre un profesor sau altul, un coleg sau altul, mergând liniștiți spre case, ținându-ne de mână, lăsând orașul undeva într-un fundal imperceptibil. Și ne vedeam serile, ne vedeau și felinarele parcurilor, în singurătatea comună, sărutându-ne cu tandrețe, atingându-ne și căutându-ne prin haine, golind spațiile dintre noi cu indiferență și dorinți.

Vinerea, înaintea lunii în care am primit biletul, într-o oarecare stare de disconfort față de întregul univers, am pornit o discuție, aparent fără importanță, cu privire la zilele de sâmbătă. Ca să fiu sincer, eram oarecum gelos iar sâmbetele mă simțeam mai singur și mai netrebnic ca niciodată pentru că… eram așa departe de ea. Iar ea, unde oare era ea?

-Auzi, cred că exagerezi… - mi-a spus după intrebarea aparent simplă “Da’ ce faci sâmbăta de nu te poți vedea cu mine?”

-Adică? Sunt doar curios... dacă te vezi cu altcineva, măcar vreau să știu.

Și-a îndepărtat chipul de al meu, am putut vedea buzele roșii de sărutări, am putut vedea ochii cu o licărire aparte, licărire pe care nu mai avusesem ocazia s-o întâlnesc în privirea ei până atunci.

-Ia mai du-te dracu. Cine te crezi?

Am rămas fără cuvinte. Parcă bucățelele de dorință și dragoste se risipeau pe asfaltul parcului iar eu mă risipeam odată cu ele. N-am știu ce să fac. Am încercat să-i prind mâna, am încercat să mă apropii cumva de ea dar parcă între noi stătea întreg orașul. Parcă eram în stații diferite ale peronului așteptând metrouri ce aveau să ne ducă în părți opuse. M-am ridicat, i-am întors spatele și am plecat. Am lăsat-o acolo, în lumina gălbuie a felinarului, pe banca indiferentă, în parcul insignifiant.

Și am dormit sâmbătă și duminică. Mi-a dormit sufletul și gândul. N-am putut simți nimic. N-am putut atinge nimic. Am zăcut în pat, sau pe scaun, ca o legumă fără dorințe sau idei. Fără gânduri. Până luni când... parcă renăscut mi-am început viața ca un mort trezit după o veșnicie de Iad. Totul sclipea în jurul meu și chiar însăși frigul de afară devenise o adevărată aură a frumuseții și purității. Am alergat spre metrou știind c-am să-mi cer scuze. Știind că urma să spun că sunt un prost, un neghiob, un bădăran dar... acolo unde mă așteptase ea, la gura de metrou, am găsit lipit biletul „De astăzi iau tramvaiul”.


„De astăzi iau tramvaiul”

Am tot citit acele cuvinte în timp ce coboram scările spre metrou, în timp ce validam abonamentul, în timp ce mergeam spre peron. Le-am tot citit până când am simțit că trebuie să ma descotorosesc de bilet pentru a nu mă descotorosii eu de mine. Am mototolit bucata de hârtie și am aruncat-o cât de departe am fost în stare. A trecut metroul.

Am așteptat să se golească stația. Am așteptat să treacă măgăoaia subterană de metal, sperând ca după trecerea ei biletul să dispară și ea să apară, coborând în stație, zâmbind, luminând întregul meu mediocru univers. Nu s-a întâmplat. Bucata mototolită de hârtie rămăsese acolo, neobosită, o constantă veșnică a prezentului.

M-am asezat pe scaun și mi-am aprins o țigară. Trebuia să fac ceva. Nu puteam să stau doar pe scaun și să gândesc pentru c-ar fi durut prea tare. Ar fi durut atât de tare încât la un moment dat ar fi încetat să doară.

-Știi, nu e voie să fumezi pe peron... – am auzit o voce feminină ce se apropiase pe nesimțite de silueta mea pierdută prin alte părți.

Nu i-am răspun și am continuat să trag cu aviditate din bețigașul alb, umplut cu tutun. Nu-mi păsa daca nu aveam voie. Ce conta. Cine ținea socoteala? Pe cine interesa?

-Eh, nu contează... – a continuat vocea feminină. - Ai să-mi dai și mie o țigară? Să fumăm amândoi.

Am privit spre ea. Părul șaten și lung atingându-i sănii proeminenți, ascunși de o geacă de piele neagră, ochii larg deschiși, conturați de culori închise, buzele de un roșu întunecat. S-a așezat pe scaunul învecinat. Mi-am scos pachetul de țigări. A luat una, i-am aprins-o. Am așteptat acolo următorul metrou. Când ne-am despărțit, și-a întins mâna, mi-a zâmbit și a spus „Ma chiamă Loredana, încântată.”