Ascult. Fiecare are o poveste... unii sunt frustrați și înjură viața, și sistemul, și traficul din București, și ploaia, și pe noi, și pe ei. Se luptă, dau în stânga și-n dreapta cu ce apucă mai degrabă, unii cu ghioaga, alții cu mousul, se răzbună, scot flăcări pe nările lor mari, hornuri de locomotivă pe care o alimentează cu aburul alburiu al trudei și îndărătniciei lor. Știu că-i mai greu, dar totodata știu că ăsta-i drumul cel drept, deși uneori se lasă ademeniți de vreo Sibylla și-o mai iau pe cărări lăturalnice, la capatul cărora găsesc mereu polițistul care le face semn că trecerea e oprită din cauza aglomerației.

Alții, fluturași azurii cu aripi colorate planând ușor peste blocurile vechi și peste cele noi deopotrivă, și peste noi, și peste voi, își simt existența fără rost pentru că ce rost poate avea până la urmă o insectă, chiar așa idilica și invidiată de toți? Și-atunci aleargă și ei după surogate ale realitații, și construiesc lumi paralele căutand o țintă până când, la sfarșitul zilei, iși dau suflarea pe-o treaptă a unui bloc uitat sau pe vreun maldăr de gunoi, lăsând în urma lor amintirile copiilor ce-i fugăreau cu plasele să-i pună la insectar.

Mai sunt unii, cei pentru care totul e gri: camerele în care dorm și asudă noaptea, soarele si gângăritul pruncilor, pielea lor încrețită de vreme și nepăsare, stanjeneii din grădină și chiar fluturii azurii. Ãștia din urmă nu râd și nu plâng – doar există. Creierului lor, materie cenușie metamorfozată în percepții și mișcări parcă îi lipsește rațiunea simțirii, ca și cum Dumnezeu i-ar fi folosit drept cobai pentru a face mărețe și misterioase experimente asupra omenirii, urmărindu-i apoi atent cum iși duc traiul și cum se reproduc.

Ultimii, oameni de gheață și foc deopotrivă, iși cântă existența mai mult decat o trăiesc, zboara și ei și ajung chiar până în înaltul cerului, dar nu ca fluturii cei azurii, ci ca o specie rară de îngeri decazuți cu care Dumnezeu nu știe ce să facă: le dă aripi ziua, îi lasă să se apropie de porțile din cărămizi de soare și speranță ale Raiului dar se răzgandește seara, și aunci îl pune pe Sfântul Gheorghe să-i pironească cu sabia de porți și să le smulgă stigma îngerească așa cum, fiind copil, smulgeai aripile muștelor doar pentru că erai mai mare decât ele, și puteai. Și-așa oamenii aștia cad noaptea până-n fundul Iadului și fierb urlând în gheena Dracului cu celelalte sufletele nedemne de infinit, pentru ca în zori să renasca precum pasărea Phoenix.

Stau și mă uit la toți cum se plimbă prin Herăstrău împingând caruțul celui mic, cum emană feromoni prin cluburi și baruri și cum scriu nervoși la calculator bătând puternic fiecare tastă. Și toți se-mperechează cu cei din lumea lor, dând naștere la progenituri prin a caror piele străvezie vezi firișoarele de sânge albastru, și semănând din ce în ce mai mult unii cu ceilalți, ca și cum s-ar acupla mama cu fiul, frați cu surori și veri buni. Numai cei din urmă, specia de gheață și foc e pe cale de dispariție, pentru că oamenii sunt prinși mereu între polii celor doi magneți, Iadul si Raiul, și-n iureșul ăsta zilnic care e în mintea și realitatea lor uită cu totul de ce i-a făcut Creatorul în primul rând.