Niște găini trăiau plictisite pe 50 de metri pătrați într-o ogradă de oameni gospodari. Găinile astea s-au cotcodocit cu cocoșii și au făcut pui. Puii erau frumoși și plini de viață. De dimineață până seara zburduluiau golași în razele soarelui prin țărână. Erau de capul lor, găinile și cocoșii își vedeau de cotcodăceala lor, nu își băteau capul cu puii, să se joace, asta se face în copilărie, asta au făcut și ei, deci e ok, jucați-vă. Asta gândeau cu toții. Iar asta nu afecta viața puiuților. Ba dimpotriva, îi lăsa să fie, lucrurile veneau de la sine, și veneau frumos. Puii trăiau frumos în armonie, jucându-se toată ziua. Bine, se mai certau ei așa câteodată, se mai luau la harță, poate pe vreun viermișor, da’ asta făcea parte din farmecul vieții lor tihnite.
Apoi, vremea a trecut, și puii au mai crescut. Le crescuseră chiar pene. Penișoare. Le plăcea tuturor să și le întindă și să le fâlfâie bucuroși. Unul dintre ei văzu într-o zi o pasăre zburând și își dori de atunci să zboare. Cocoșii și găinile începuseră să fie mai atenți la puii, ce, iată acum, creșteau. Ei urmau să fie găinile și cocoșii de mâine.
Noaptea, în cotețe, se strângeau cu toții, asta oricum la insistențele stăpânilor gospodăriei, și își povesteau unii altora visele, sau ce-au mai făcut ei în ziua respectivă. Cel mai des, găinile se lăudau cu ce de viermi sau ce de râme suculente au mai găsit ele, iar una dintre ele visa chiar ca mâine să își bată recordul de 32 de râme devorate. Era o găină erou, aclamată și susținută în eforturile ei, însă nu neapărat iubită de stăpâni. Spre exemplu ei găseau deranjant și inestetic toate acele scormoniri ale pământului, de găina în discuție. Altele se lăudau cu ce de ouă frumoase și multe au ouat, și se întreceau toate cum că ale lor erau cele mai mari și mai faine.
- Azi am făcut un ou, de două ori cât căpșorul meu. Eu, aproape de două ori și jumătate, spuse o alta. Eu, o să fac într-o zi un oușor de o să-ți fie mai mare dragul, îl voi face de 3 ori mai mare decât capul meu, sau al fiecăreia dintre voi, și, apoi voi putea să trăiesc liniștită, știind că le-am dăruit stăpânilor mei o așa frumusețe de ou, cum n-au mai văzut, și cum nu cred că le va mai fi dat să vadă prea curând. Poate doar de la astea mici, ce cresc acum vertiginos, mânca-le-ar mama. Și, dacă au norocul să mă moștenească în gene, cu siguranță că or să facă și ele, ouă la fel de mari ca ale mele, cât 3 capete, cât al meu, cât ale voastre.
- Ho, roșcato, îi răspunse o alta, că încă nu ai făcut nici-un ou cât 3 capete, nici cât al tău, ori al vreuneia dintre noi. Și ce te face până la urmă să crezi că vei face chiar într-o zi, un asemenea ou de mare ? O zise îmbufnându-se, și retrăgându-se mai într-un colț. În ascuns, și această găinușă visa să facă cel mai mare ou, dat să fie văzut vreodată, și să își lase cu gura căscată stăpânii uimiți.
Unul dintre cocoși, le zise pe față că visează ca într-o zi de vară, când se simte mai energic, visează să babardească toate găinile din ogradă. La auzul acestei dorințe, găinile cotcodăciră toate deodată amuzate și cu un supliciu al expectației ascuns sub pene. Ardeau de nerăbdare să fie luate la rând de acest frumos și maiestuos îndrăzneț cocoș. Crestatul cel mare roșu, fu deranjat de această declarație fățișă a celui mai tânăr, însă nu găsi nimic care să justifice o luare la rost sau ripostă, așa că tăcu, puțin anticipativ umilit, căci și el visase asta într-o zi frumoasă cu soare, acum ani în urmă, însă nu ajunsese bine la jumătate dintre frumoasele fugărite (găinile fugeau ca să facă totul mai incitant ) că și rămase fără suflu.
- Ehh, și acum, să îi întrebăm și pe dragii noștri urmași, viitorul de mâine, la ce visează ei ziua și noaptea.
Și cei mici, care totuși mai crescuseră, începură să se bucure și să își depene visele lor. Eu, spuse unul dintre cei mici, visez să devin într-o zi un cocoș mare și frumos, să alerg toată ziua prin ogradă, să găsesc râme, și să li le ofer găinușelor drăgăstoase, și într-o bună zi, când voi ajunge în vârful tinereților mele, să le babardesc pe toate, și alți mulți pui frumoși să ia naștere și să apară în ograda noastră.
La auzul acestora toate găinile începură să aplaude cu aripile lor maiestuoase și îngrijite, deparazitate de stăpânii lor, iar cocoșii deja stăteau mai țanțoși, mândri că o asemenea progenitură a putut ieși din ei. Deși nu se știa al cui e. Fiecare cocoș își imagina că el este tatăl.
Eu, spuse un alt pui, ce, iată, deja avea aripioare, vreau să cresc mare și voinică și, cât e ziua de mare să mă fâțâi prin ogradă, energică, și să mănânc râme și viermișori, cât mai mulți, ca să fac ouă proaspete și sănătoase. Și mai vreau să mănânc și multe ierburi, multă verdeață, pentru că ea frăgezește carnea, și, când stăpânii vor decide să mă taie, nu vreau să fiu ațoasă, cum am auzit că sunt unele netrebnice, care n-au fost atente, și au ajuns să nu fie pe placul scumpilor noștri stăpâni, care sunt atât de grijulii cu noi, și merită tot devotamentul nostru de găini și cocoși cuvioși.
Ahh, iarăși, la auzul celor spuse de asta mică, cei mari se mai înălțară parcă jumătate de metru. Veni apoi rândul celui care visa să zboare.
Eu, spuse acesta, când voi crește voi vrea să pot zbura. La auzul acestora, întreg cotețul fu cuprins de acalmie. Cățelul din preajma cotețului respira ușurat. Domne, în sfârșit, au găsit de cuviință să se culce odată cuvioșii ăștia de dobitoci, în fiecare noapte tre’ să adorm după cururile lor găiniețate. În coteț, liniștea se păstra. Chipurile celor mari și ajunși erau perplexe. Ãia mici începură să chicotească. Chicoteala lor a fost repede răpusă de intervenția unui cocoș. Voi, să încetați imediat cu râsul, ceea ce ne este dat să auzim, nu este deloc de luat în râdere, râsul este prima reacție a netrebnicilor, voi nu știați? Așa că mai bine tăceți, și încercați să ascultați. Apoi își îndreptă privirea către visător.
-Tinere pui mic, ceea ce tu visezi, este o nebunie. Niciodată nici-unul dintre ai noștri nu a putut să zboare. Și nu o va face niciodată. Este un lucru care ne depășește limitele. Știu că poate este dureros. Știu că poate este greu pentru unul ca tine care își dorește să zboare, să vadă păsările zburând, însă noi nu o putem face. Îmi pare rău. Însă trebuie să înțelegi că nu se poate, și să nu te irosești în încercări lamentabile. Trebuie să visezi ceva posibil.
Puiul, care de ceva vreme avea lacrimi în ochi, înțelesese. De fapt, înțelesese mai de demult. Însă nu putea să nu își dorească. Era ceva peste puterile lui. Se căznise chiar într-o zi să renunțe la vis, știind că acest vis îi va crea doar neajunsuri și tristeți.
În mare parte a zilei, când ceilalți prieteni ai lui își mâncau mulțumiți viermișorii și iarba, el își ridica privirea tulburată către cer, și privea păsările care zburau, cu durerea zvâcnindu-i în piept. Prietenii lui îi vedeau privirea tristă, absentă de la lucrurile ce altădată le făcea plin de bucurie alături de ei, și încercau să afle ce e cu el.
-Ce e puiule, de ce ai inima tristă ?
- Vreau să zbor !
-Mami spune că nu se poate, zise unul dintre ai lui.
- Știu, știu că nu se poate, însă îmi doresc de mă arde. Mă arde de nu mai pot. Trebuie să zbor.
Prietenii lui îl compătimeau. Alteori când se mai plictiseau și nu găseau nimic de făcut, se chiar amuzau pe seama lui. Era o ciudățenie. Măcar de ar mai fi auzit povești de la cei mari cu pui și găini care și-au dorit să zboare. Adică multora le-a trecut prin cap, însă la nici-unul n-a rămas. Cum a venit, așa s-a și dus. Într-o clipită. Însă el continua, își dorea absurd și în zadar, să zboare. Se agăța de vis, chinuindu-se pe el, și perturbându-i pe ceilalți copii cu tristețea visului său imposibil.
Acum, iată, era timpul și pentru adulți să-i afle nebunia gândurilor. În coteț, plutea o atmosferă apăsătoare, de dubiu și indignare. Cum putea să viseze să zboare ?
- Hei, gata, gata, spuse unul dintre cocoși. Cred că este timpul, dragii mei, să ne culcăm. Astăzi am fost cu toții cumsecade , și am făcut cele ce se cuveneau să se facă. Putem dormi liniștiți. Mâine este o nouă zi. Să ne pregătim pentru ea cum se cuvine. Și să facem lucrurile până la capăt așa cum trebuie pentru fericirea tuturor. Noapte bună, drăguților ! Cu toții se supuseră fericiți acestui îndemn, care îi scoaseră din ezitarea situației tocmai trecute, în care nu știau care-i poziția ideală de ocupat.
Acești cocoși și găini sunt foarte bine intenționați și aspiranți către ce este bine și vor să creeze cel mai favorabil mediu cu putință pentru ei, și cei care îi vor urma. S-au culcat așadar cu toții în grabă, puțin tulburați de acest pui, ce, iată, de ceva vreme începuse să-i dea aripile. Cațelul zise merci, și adormi și el într-un final fericit.
Ziua începu în ograda păsărilor cu razele mândrului roșiatic soare.
Apoi multe astfel de zile au trecut, și puii cei cărora le dăduseră deja aripi de ceva vreme, crescuseră deja mult mai mari, găini și cocoși, în frumusețea tinereței lor.
Nebunia visului puiului rămăsese. Era acum un cocoș maiestuos cu un penaj invidiat de cocoși, prietenii lui din copilărie, și admirat de toate găinile din ogradă. Toate puicuțele erau fascinate de penajul său frumos colorat. Însă era un cocoș nebun care avea un vis imposibil. Să zboare. Și nu doar visa, ci, oarecum, își trăia parțial acest vis.
Se urca în fiecare zi, de multe ori pe zi, pe cotețul înalt fâlfâindu-și cu repeziciune aripile maiestuoase și, astfel, timp de câteva secunde, reușea să rămână în aer, însă niciodată să se înalțe în zare, și să se alăture păsărilor măiastre, în zbor. Însă asta reușea să îi ofere bucuria. Senzația pe care o avea în aer atunci când era fără sol sub gheare, îi dădea o oarecare satisfacție. Unele găini mai bătrâne, care își cam încheiaseră visele, sau posibilitatea împlinirii lor, se uitau stupefiate la aceste apucături ale frumosului cocoș. Însă el continua, și părea să nu asculte de vocile celor din jurul său. De fapt, chiar nu o făcea. Avea o singură voce, vocea sa interioară care îi spunea că trebuie să zboare și să facă tot ce îi stă în putință ca să o facă.
Într-o vară, într-o zi frumoasă cu soare, stăpânii ogradei veniră ca de fiecare dată să le dea grăunțe și verdețuri dobitoacelor. Stăpânii fură nemulțumiți de agravarea terenului din ogradă, ce era astăzi ca niciodată, zgărmat și scormonit în o groază de locuri, căci una dintre găini vru să mănânce mai mult de 52 de râme, în aceeași zi. Așa că se trezise cu noaptea în creastă și se puse pe scormonit. Unul dintre stăpâni, fiind sătul până în cerul gurii, nu mai suportă, luă găina buclucașă și o tăiă. Câteva o invidiară, că își putea servi atât de bine stăpânii, și că îi va putea încânta cu a ei carne tânără și fragedă. Spre exemplu, una dintre găini, vroia și ea să fie tăiată în culmea tinereții, și să își termine viața atât de nobil. De ar fi știut că prin zgârmarea ogrăzii ar fi ajuns în farfuria stăpânilor, ograda ar fi arătat până la această oră din zi, de două ori mai turmentată decât se afla. Însă nu știa, și nici nu avea să afle vreodată.
Unul dintre stăpânii cei tineri, care venea, din cine știe ce motiv necunoscut marii familii de înaripate, mai rar prin ogradă, îl remarcă pe cocoșul cel frumos și nebun. Chiar atunci se cocoța pe coteț și începu să își fâlfâie energic și în vervă aripile sale frumos colorate. Stăpânul cel tânăr rămase uimit și după câteva zile îl luă pe cocoș și zburară cu avionul.