Într-un scâncet de copil lumea s-a născut și în același timp propriile fundații au fost distruse. Din acel moment relativ în care m-am născut, lumea nu mai avea să fie ceea ce a fost și probabil, nu se va întoarce la normal. Sau asta este doar o altă iluzie…tot ce se poate. Încă nu înțeleg pe deplin modul cum sunt construite fibrele universale și lumile subiective.
M-am născut Dimitri Leopold, într-o noapte furtunoasă de Septembrie. Dornic de viață, am tras lacom aer în piept, am țipat am plâns, iar mama a zâmbit. Am crescut aproape singur fiindcă părinții mei plecau cu lunile de acasă din cauza serviciului. Am fost mereu un copil singuratic, mereu altfel decât cei din jurul meu, incapabil să îi înteleg, de parcă eu aș fi la un capăt al unui pod, iar ei la ceilălt, iar în timp ce înaintam în vârstă, părul îmi trecea de la blond la șaten închis, iar zâmbetul se transforma intr-o grimasă furioasă. La un moment, fatidic de altfel, podul s-a surpat, iar malurile s-au distanțat la nesfârșit. Astfel am ajuns să cred că nu mai existau ei, dar despre asta puțin mai încolo, bunul meu prieten.
Da, știu că avem multe de vorbit, tu ai trecut prin nenumărate încercări pentru a mă revedea, iar eu…ei bine eu acum am evoluat atât de mult, încât ne separă vieți. Stai, ia loc și ascultă-mi povestea, nu ai nimic mai bun de făcut, iar noi nu vâslimp prin timp în locul acseta.
Am găsit scăpare inițial în vise și în cărți. Visam lumea cum ar fi putut fi, cum ar fi trebuit să fie, visam la fericire. Citeam mult, vedeam idei și gânduri așternute în simboluri numite litere. În modul acesta intram în alte lumi, lipsit de resposabilitate, simțeam sentimente ce nu credeam ca aș fi avut cum să le găsesc în realitate, sentimente ce nu credeam că există. Într-un final cele doua au fuzionat și am ajuns să visez la lumi care nu existau până atunci, am început să gândesc chiar eu. Nu a mai durat mult timp până am ajuns să scriu, chiar eu.
Am folosit un pseudonim: Malaka, pentru a trimite la o revistă ceea ce scriam(niște texte micuțe și nu de bună calitate). Atunci când scriam, când cream cu adevărat ceva, nu mai eram eu, deveneam un demon cu aripi blânde, ce punea pe foaie, lucruri care întradevăr se aflau în căpușorul meu, dar rămâneau ferecate, cel ce scria nu eram eu, era el…Malaka. Cu timpul am devenit propriul meu personaj; propriul meu pseudonim luase forma și persoana mea în guvernare. Sau poate m-am maturizat, deși nu îl consider pe Malaka o versiune mai matură a mea, ci doar un “eu” incapabil de sentimente. Înainte întelegeam că există diferențe între mine și ei, Malaka înțelegea că defapt nu existau ei: pentru a demonstra o diferență ideologică dintre noi doi.
M-am născut a doua oara devenind Malaka într-un vis. În mod ciudat nu aveam control asupra acestei iluzii, chiar dacă toate visele mele erau lucide, era relativ coerent și mi-am adus aminte perfect tot ce s-a întamplat, lucru rar întâlnit în cazul meu. Asta este povestirea visului pe care am scris-o(cu intenția de a o publica) când m-am trezit, citește-o și tu:
“Mă aflam într-o camera albă, cu pereții de lumină, îmbrăcat în haine albe, imateriale ce luceau. Realizez că nu mă pot mișca…și înca ceva: am un coleg de camera.
- De ce sunt aici? întreb.
- Pentru că ești un nebun. Aici își ține Domnul nebunii, tu ești aici, deci ești un nebun. Este foarte simplu.
Fiori reci îmi scăldau trupul, mușcând încetișor din starea mea cadavrică. Avea aparența unuia dintre acei oameni din sud-est, cu tenul maroniu și fața alungită...cu ochii reci ce sfâșie inimi.
- Nu cred că sunt nebun, ce boală? cu greu scuip cuvinte impertinente la adresa colegului meu de cameră, ce pare să aibă mai multă autoritate asupra visului decât creatorul său, subsemnatul.
- Nebunia nu este o boala, este un blestem... sau dacă ești destul de norocos, o binecuvântare din partea Domnului. Eu nu am fost norocos, am fost unul dintre primii Visători, am trăit mai multe vieți decât ți-ai putea imagina. Dar, Domnul în mărinimia sa, mi-a dat o șansă la mântuire, să te ajut pe tine.
Domnul...Domnul...Domnul, mi-am pierdut credința în acea entitate supremă slăvită în Biblie și adorată de milioane de oițe umane...nu puteam să văd în icoane sfinți, doar vopsea. Nu suportam să ascult asemenea aberații: Domnul în sus, Domnul în jos. Soarta mea era în mâinile unui fanatic.
-Nu cred...în Dumnezeu! impertinența mea creștea.
- Copil prost, nu mă refer la Dumnezeul Bibliei, nici la Alahul Coranului(deși parcă doar acum câteva vieți luam suflete nevinovate în numele Lui), ori orice alt zeu cunoscut, eu cred în adevăratul Stăpân al acestei lumi.
O frică necunoscută îmi pătrundea în suflet, ceva...se deschidea în mine, starea mea de neliniște nu venea din afară, iritarea nu era cauzată de omul din fața mea...
- Acum taci și ascultă. În interiorul tău se duce o luptă, ei numesc rezultatul acesteia: Himeră, doar fiindcă sunt ignoranți în…Ahhhh!!!!
A inceput să se dea cu capul de pereți, țipa în disperare și murmura cerei de ajutor din partea "“Domnului". Cu fruntea însângerată a început să se apropie de mine:
- Îți voi elibera "hime..."e spre binele tău!
Și mi-a pus mâna pe cap, a apăsat puternic, iar apoi m-am trezit în patul meu, într-o baltă de transpirație, gâfâind puternic, cu un nou simț, realizâd cât de puternic eram defapt”.