LUMEA DE DINCOLO /fragmente/

Moto: Lumea asta nu-i a mea
Cealaltă nici așa,
Lumea asta-i cum o vezi,
Cealaltă cum o crezi

...................................................................................................................................

Capitolul al cincilea

1.
Într-un anumit moment al stării mele de fapt, spiritul meu se plimba prin Cartierul Neamurilor. Nu știu dacă v-am mai spus, aici se stă pe neamuri dar nu așa cum vă închipuiți voi cei din Lumea de Dincolo; adică neamurile de la oraș stau cu neamurile de la țară și neamurile înaintașe cu neamurile înapoiașe. Nu, problema este puțin mai complicată și îți sunt necesare oarece cunoștințe de dogmatică și de patristică, pentru a înțelege acest fenomen. Dar dacă te apuci să vorbești cu rigoare științifică despre modelele canonice, și în Lumea Aceasta ca și în Lumea de Dincolo, mereu se găsește cîte un spirit fanatic ce îți spune că ai filiații în derizoriu.

2.
Cum vă spuneam, spiritul meu se plimba prin spații infinite și falii temporare nedefinite, privind către orizonturi simbolice. Îmi simțeam aura apofatică întărită și vinjoasă cînd am auzit un glas: „Stăpîne!”. Mă întorc eu la nouăzecidegrade, mă întorc și la o la osutăopt- zecidegrade, fac iar stînga’nprejur și abia atunci zăresc spiritul cîinelui meu Rudy, care a trecut în Lumea Aceasta încă de pe vremea cînd eu eram în Lumea de Dincolo.
-„Stăpîne – zice el din nou, gudurîndu-se și mișcînd necontenit o coadă imaginară - nu mă mai recunoști? Iată că acum sîntem din nou împreună!”
-„ Cum să nu te recunosc Rudy dragă, dar de cînd poți vorbi?”
-„Stăpîne, stăpîne, mai cheamă și-un cîine, eu nu vorbesc, eu folosesc translatorul universal al mamiferelor, care în Lumea de Dincolo nu mai funcționează de vreo cîteva milenii avînd el oarece diode și microcipuri defecte”
-„Bine, - zic eu dar de ce mama dracului nu l-au reparat, ca să putem și noi discuta așa ca de la om la cîine, pentru că dacă tu ai fost cel mai bun prieten al meu în Lumea de Dincolo, era cazul să-ți cunosc și eu mai bine neamurile tale pedigriste precum și locurile unde îți depuneai nevoile!”
-„Ai dreptate Stăpîne, - se întristă el, - am aflat și eu după ce am ajuns în Lumea Aceasta că intenționat l-au lăsat așa, sporind astfel confuzia universală”
-„În fine, las-o-n mama ei de trebă, ce bine-mi pare că te văd!”
Intenționat vorbeam cu el mai dur și mai distant, pentru a-mi sublinia superioritatea și a păstra distanța. Dar eram și bulversat de ineditul situației.
„Îți mai amintești tu, Rudy, cîte clipe frumoase am petrecut împreună?. Și cînd ai murit de bătrînețe, cît de mult am suferit, cum te-am dus în Crîng să te îngrop și era o iarnă cruntă, (minuscinsprezecegradeCelsius) n-am reușit să sap o groapa și te-am lăsat să te mănînce ciorile. Sper că m-ai iertat?
-„Nu-ți fă griji pentru o problemă atît de neînsemnată Stăpîne, hoiturile nooastre de cîini nu mai contează, cum nici ale voastre de Stăpîni, dovada este clară și concludentă. Eu de cînd am ajuns aici am început să meditez la cele pe care le-am trăit în Lumea de Dincolo, ba chiar o să-ți dau să citești o parte din însemnările mele, așa doar pentru a-ți face o părere”

2.
Rudy a fost prietenul meu cel mai bun din Lumea de Dincolo, spun asta cu riscul de a mă repeta. L-am cumpărat în urma unei discuții cu un cunoscut de-al meu (biped născut mai de vreme decît mine și cu multă experiență de viață), care mi-a spus că dacă vreau să am un prieten adevărat să mi-l aleg cu patru picioare. Tot el m-a lămurit în adosescență, că fetele n-au ce au băieții, că uneori e posibil ca șpaga să nu fie primită bine și că dacă muncești precum un cal, sigur vei sfîrși ca el. Așa că mi-am reconsiderat prioritățile și am dat anunț în cotidianul Trîmbița Călmățuiului. Întîmplarea a făcut ca la anunț să răspundă niște rude ale mele mai de departe (în linie genealogică, dar și ca distanță) și așa am intrat în posesia lui Rudy care avea trei luni și era de rasă, dar n-am prea reținut din care rasă. Iar pentru conformitate, diminutivul nu vine de la Rudolf, cum ați fi voi cei din Lumea de Dincolo dispuși a căuta originile și a vă raporta mereu la origini, ci de la rude, adică de la rudele de la care l-am cumpărat.
La început Rudy s-a acomodat mai greu cu mine și cu așa zisa civilizație. Se pișa peste tot și era plin de pureci, dar apoi l-am educat l-am crescut într-o atmosferă de consens între specii, încît nici Brigitte Bardot n-ar fi avut ce să-mi reproșeze. La vîrsta de șase luni, cînd avea în jur de șaizeci de centimetri lungime și treizeci și șase de centimetri înălțime, i-am cumpărat prima zgardă și prima lesă. Vă dați seama ce bucurie a fost pe el. Am notat acest eveniment în agendă, la fel cum bunica mea din Cochirleanca, nota în calendarul ortodox, data la care i se monta vaca.
Bun cîine a fost Rudy. Plecam de-acasă cîte șapte zile și el mînca ce-i lăsam, apoi răbda. Răbda și cînd îi trăgeam cîte un picior în coaste, pentru că eram și eu neintegrat în UE și nu citisem încă volumul „Drepturile Animalelor”. Oricum totul este de domeniul trecutului, de actualitate a rămas doar întrebarea dacă este mai bine să fii spirit de om sau spirit de cîine.


3.
Am citit cele cîteva pagini scrise de cîinele meu Rudy, din care reproduc un scurt fragment., ce poate fi intitulat : « Cîinele Rudy versus Rațiunea cîîinelui (titlul îmi aparține)
Cîinele Rudy. În timp ce-mi frămîntam mintea cu multe și felurite probleme, dintre care cea dintîi era estropierea mea de către fostul Stăpîn, încercam să mă analizez pe mine și să aflu partea bună care mi-a mai rămas. Pentru că dacă îl lipsești pe un cîine de atributele lui masculine, ba îi tai și coada, el care nu se poate gîndi la bani și la glorie, oare la ce se mai poate gîndi?
În timp ce ma întrebam pe cine să urăsc mai mult, pe fostul meu Stăpîn ori pe semenii mei care își marchează în continuare teritoriul; deodată cineva din mine ori altcineva din afara mea , după cum spunea și Jack London în „Chemarea străbunilor”, îmi vorbi astfel:
Rațiunea cîinelui: Iată că am aflat despre osul pe care l-ai ascuns acum două zile. . Credeai că poți ascunde de mine și cel mai neînsemnat fapt?
Cîinele Rudy: Vorbeste ce vrei. Eu am vrut să relatez aceste gînduri pe ocolite, nu să fac din ele o înșiruire de obiceiuri domestice, să aflu ce se întîmplă cînd un cîine îsi vede imaginea reflectată în oglindă, cum știe dacă este el sau un alt cîine la care ar trebui sa latre?
Rațiunea cîinelui: Ce spui tu este de ologeală pentru un spirit de cîine mai bine te gîndești cum poți ascunde mai multe oase, iar ele să fie mai moi pentru că tu acum ai început să îmbătrînești și dinții tăi nu mai sînt ca în tinerețe.
Cîinele Rudy: Daca stau să mă gîndesc mai bine, ai dreptate, dar ce să fac?.
Rațiunea cîinelui: Roagă-te la Zeul Cîine sa-ți dea din nou sănătate, dinți puternici și viață de cîine. Iar cînd vei ajunge la aceste deziderate vei mușca scurt și vei hăpăi din nou.
Cîinele Rudy: Da, mă voi ruga la Proteguitorul întregii lumi canine să-mi dea mie forța lupului și iuțeala pisicii. Numai așa voi beneficia de firimiturile de la masa Stăpînului și mă voi putea feri de șuturile lui. O să devin mai ascutător și mai gudurător, voi face „aport” mai des, pentru ca în timpul liber să pot urla la Lună. O, Proteguitorule, tu n-o să lași să piară bietul cîine și o să-i dai și alt Stăpîn!
Rațiunea cîinelui: Nu huli, pentru că Stăpînul tău îți vrea binele, iar atunci cînd făptuiește răul tu trebuie să fii convins că el făptuiește binele din rău, pentru că nu are din ce dracu alteva să-l facă!
Acum înțelegeți de ce l-am citat pe Rudy, cum veți pricepe și regretele mele. Pentru că dacă i-aș fi cunoscut aceasta coardă sensibilă a sufletului de cîine, l-aș fi apreciat mai mult, am fi colaborat; poate că reușeam să-mi scriu romanul și să trăiesc mai mult în Lumea de Dincolo. Dar pe de altă parte bine că nu l-a cunoscut pe editorul meu de carte. Vă dați seama ce-ar fi ieșit!