Călugării isihaști au lăsat o lecție de cucernică modestie, rezumându-și arta la câteva oase de pește răspândite pe pereții peșterilor în care își nevoiau singurătatea. Și astăzi se pune problema închiderii disciplinei de religie în școli, pentru că nu ar fi suficient de eficientă în condițiile actualei globalizări. Catacombele primilor creștini nu au pierdut mirosul pradei izgonite, iar brazii de la peștera sfintei Teodora de la Sihla au luat ființă abia după ce luminița candelei a fost luată de vânt. Acum, că neamul românesc a intrat în mari conjurații mondiale, mai avem o singură soluție: munca. Femeile să-și împletească betelele pentru flăcăii ieșiți la brazdă pe o primăvară timpurie, iar bărbații să mediteze la rosturile adânci ale ființei. Nu mândria de a ne afla în marile cancelarii medievale e sensul ființei noastre, ci dovada aspră a coloanei noastre vertebrale. Copiii nu trebuie răsfățați cu prea mulți covrigi, pentru că munca părinților i-au adus departe, fiecare să-și picteze icoana propriei case, precum copilul Grigorescu. Orice succes e o capcană, spunea profetul Cioran, prea certat cu sfinții pentru a nu iubi oamenii. Încă sunt urși în munții noștri, încă sunt vulpi prin păduri răspândite. Nu-i putem condamna la o vânătoare perpetuă, ar fi o sinucidere grăbită.