Niciodată nu aș fi crezut că la ora 7, dimineața, orașul poate fi atât de ... viu. Dar acum, stând aplecată peste fereastra deschisă a apartamentului meu de la etajul 1, mi-am dat seama că m-am înșelat. Străzile erau aproape pline de oameni. Femei grăbite, care târau copii somnoroși după ele, ducându-i la grădiniță și gândindu-se iritate că vor întârzia la muncă. Copii cu rucsacurile în spate, îndreptându-se spre școală. Bătrânele ce mergeau să facă piața înainte ca vremea să se încălzească prea tare. Șoferi care conduceau spre muncă, uitându-se cu superioritate la cel de pe trotuar, care nu își permitea luxul de a conduce un automobil.
Afară era răcoros, iar vântul îmi mângâia ușor chipul. Era mai recomfortant decât zece cești de cafea. Dar tot nu puteam renunța la băutura neagră, și drept urmare, țineam în mâna stângă o cană roșie, plină de cafea neagră, fără zahăr. Exact pe gustul meu. Mâna dreaptă îmi era ocupată de o țigara, din care trăgeam uneori, iar apoi lăsam rotocoalele albicioase de fum să îmi părăsească plămânii, evaporându-se în răcoarea dimineții de octombrie.
Dimineața avea o aroma ciudată. Diminețile mele aveau aromă de cafea și tutun, aromă de lacrimi, aromă de trecut (cea mai amară dintre toate), aromă de EL, aromă de sex, aromă de regrete... Dar nu am avut nicio dimineață cu o aromă atât de ciudată, de ploaie și praf. Era intensă, îmi străpungea nările și își făcea loc până la plămâni, făcându-mă să simt o greutate în piept. Am închis fereastra, oarecum speriată. Am pus cana goală în chiuveta plină de vase murdare, și am stins țigara în scrumieră. Am luat, apoi, sacul negru plin cu gunoi, mi-am vârât picioarele în bocancii maro de pe holul întunecat de la intrare, și am coborat. Am aruncat sacul în tomberonul mare din spatele blocului.
M-am dus mai încolo, lângă o bancă pe care se adunau seara copiii povestind și râzând gălăgios. Am scos, din buzunarul din față a bluzei mele gri, pachetul cu țtigări fără de care nu plecam nicăieri. M-am ridicat în picioare, ca să îmi caut prin buzunare o brichetă. Þineam țigara neaprinsă în colțul drept al gurii.
-Vrei un foc?
L-am privit pe bărbatul din fața mea. Era înalt, solid, avea părul lung și negru, prins într-o coadă la spate, și era îmbrăcat într-un costum elegant. Mirosea a parfum scump. M-am simțit prost. Eu aveam doar niște blugi negri, rupți în genunchi, o bluză de trening gri, cu o glugă ce îmi atârna neglijent pe spate, niște bocanci cu șireturi dezlegate, iar părul îmi era vâlvoi.
Am acceptat ajutorul lui. După ce am tras din țigară și am lăsat fumul să iasă, i-am mulțumit. M-am apostrofat, apoi, în gând, pentru că nu mă străduisem să zâmbesc și să am un glas prietenos.
-Locuiești aici?
-Da, la apartamentul 26, i-am replicat, tot nereușind să zâmbesc.
-Eu tocmai m-am mutat, la apartamentul 3.
-Bun venit! După ce ajungi să cunoști cartierul, cred că o să îți placă aici.
-Păi, daca nu ești ocupată, poate te vizitez mai târziu, când mă întorc de la lucru, și mă pui la curent cu se întamplă pe aici.
-Nu, nu sunt ocupată. Dacă vrei, poți să vii.
Și-a luat la revedere, zâmbindu-mi ștrengar, a urcat la volanul unei mașini negre din parcarea blocului și a plecat. Eu mi-am terminat țigara și am urcat înapoi în apartamentul meu care necesita rapid o curățenie. În timp ce spălam vasele, am zâmbit. Dimineața mea avea aromă de ploaie și praf. Dar parcă era combinată cu o aromă de nou început...