pentru fiecare lucru nesemnificativ există câte un om mic. pun pe un taler al balanței toți oamenii vii, pe celălalt – toți oamenii morți. pământul este făcut pentru ca oamenii să-i simtă greutatea, încărcați, încovoiați cu morții ce levitează în neființă. fiecare pumn de țărână are în el o pulbere de oase. acum simt lumina cum scormonește printre cadavrele din suflet, care este frontul de război unde se înfruntă eul cu noneul pentru supremația lăuntricului. dacă avem noroc, urletul mortului din noi poate scădea până la țipăt redus la tăcere asurzitoare. acum știu că întunericul este lumina pentru celălalt – antiteza mea, care-și duce supliciul existențial în spațiile nevăzute, interioare. acum am aflat că fericirea mea înseamnă suferința celuilalt, că suferința mea este mângâiere pentru noneu. mi-am prins noneul mirosind a tristețe și putreziciune și l-am azvârlit într-o femeie frumoasă. stupefiat, am asistat la metamorfoza ei: părul blond strălucitor s-a prefăcut în ierburi galbene, veștejite, ochii verzi – substanță vâscoasă, fosforescentă, sânii – cuib de larve. frumusețea i s-a retras în interior și a irupt la suprafață urâțenia. acum am înțeles: natura și oamenii sunt guvernați de principiile dualismului și de regulile antitezelor. frumosul coexistă alături de urât, nu există calități fără defecte și nici om bun fără semințele răului.