La vânătoare

Sfârșitul lui noiembrie fusese sfâșiat de ploi, vântul rece golind învelișul auriu al copacilor, acoperind monoton și cu tristețe pământul cu foi moarte, culori strivite de timp și vârstă în agonia toamnei. Părea că se aude revărsarea stihiilor îndoind brațele viguroase ale arborilor, gonind animalele în cotloanele muntelui, acolo unde stâncile păreau atârnate de cerul fumuriu ca niște căciuli îndesate pe creștetul pădurii. Un drum plin de gropi și mustind de apă urca din sat spre văgăunile muntelui, străjuit pe alocuri de pâlcuri de arbori încovoiați, aproape uscați, pentru ca treptat pădurea să-l cuprindă cu totul, bălțile, noroiul cleios și gălbui dispărând sub platoșa potecii tainice a muntelui. Ca sub o imensă cupolă de conuri de brad, șoaptele și adierile vântului căpătau reverberații uimitoare, transformând pădurea într-o orgă de lumini și umbre. Pe această cărare se aventurase Matei în căutarea vînatului, însoțit de Haiduc, câinele lui Sofonie Leca, pădurarul, în coliba căruia trăgea în fiecare toamnă pentru a scrie. Avusese o copilărie fericită în vacanțele petrecute la casa bunicilor, acolo unde-l cunoscuse pentru prima oară pe pădurar. Ascultase fascinat poveștile lui despre pădure, învățase că pădurea are un suflet, numai al ei, care vibrează alături de fiecare drumeț care-i calcă potecile. De când murise bunicul, toamnă de toamnă se retrăgea aici, singurul loc unde se simțea liber. Își amintea cu greu toate astea acum, când stătea neputincios, rezemat în patul armei, singura imagine care-i trecea fulgurant pe retină fiind dâra de sânge purpurie, care-l urma peste tot, ca și cum el ar fi fost un țăran trezit în pragul nopții pentru a semăna pe pământul avid de viață și fecundație, semințe ce germinau acum instantaneu, transformându-se într-un fluviu fierbinte, topind geana firavă de zăpadă afânată ce căzuse peste noapte.
Plecase cu Haiduc la vînătoare, dorea să simtă aerul de munte în plămânii căptușiți de tutunul otrăvitor, să simtă mirosul animalului hăituit de praful de pușcă ce inundase cotloanele muntelui, după ce ratase primul iepure. Se aventurase printre colții stâncilor rebele, pe pământuri nemaicutreierate, care-i arătau parcă ostilitatea la fiecare pas și-i alungau din cătarea puștii vânatul ce se destrăma în pulberea de ceață ce începuse să se ridice de lângă picioarele stufoase ale arborilor. Fusese de câteva ori atât de aproape de răsuflarea animalului, dar parcă pădurea se răzbuna pe el, nu-l mai recunoștea. Ca o amantă perfidă, pădurea uitase totul, gata să-l înșele la cea mai mică tentație. Dar el nu vroia să creadă că pădurea îl urăște și o străbătea cu și mai multă înverșunare, deși se depărtase mult de coliba pădurarului, iar Haiduc dădea semne de neliniște, refuzând parcă să mai înainteze.
La gândul că până și pădurea îl părăsise, pășise în gol și piciorul drept îi alunecase între doi colți de stâncă. Alunecase în râpă și-și zdrobise genunchiul de peretele ei înghețat. A stat acolo, preț de câteva clipe, privindu-și piciorul, acum ca o jucărie inertă, gândindu-se că acesta este sfârșitul. Dar nu, nu putea să se termine totul așa, a strâns din dinți, sprijinit de pușcă și a încercat să se ridice. Cădea însă de fiecare dată, piciorul nemaiascultându-l, fluturând fără viață. L-a zărit atunci pe Haiduc la marginea râpei. Îl privea cu ochii lui cenușii, sticloși, parcă mustrător. În răstimpuri o pâclă i se așternea pe ochi și Haiduc i se părea un animal uriaș, gata să rupă din carnea lui obosită. L-a zărit apropiindu-se de el și înfigându-și colții mari în haina lui vătuită, încercând să-l tragă afară din râpă. S-a ajutat de patul puștii și cu ultimele eforturi a ajuns pe o porțiune cu mușchi și licheni, istovit și cu o senzație de frig, străbătută rar de cuțite de foc ce-i mistuiau coardele pieptului. Simți cum Haiduc îl acoperă cu blana lui moale. Era ca și cum ar fi fost iar copil, în patul lui de lângă oglindă, acoperit cu plapuma nopților de iarnă, când își vâra căpșorul bălai în ascunzișul ocrotitor și moale. Erau de față parcă toți cei dragi ai lui și bunica începuse caierul unei povești demult uitate. Ca prin farmec însă pereții camerei se prăbușiseră, un vânt năpraznic mătură în calea lui umbrele celor dragi, ridică în văzduh plapuma binefăcătoare, transformând-o într-un nor alburiu, patul trosni din încheieturi și se dezintegră asemenea unui gard dărăpănat sub furtună și o durere surdă îi lovi tâmplele. Orbecăind, căută cu mâna căldura care parcă se evaporase, deschise ochii și-l văzu pe Haiduc proptit în labele din față, mârâind amenințător. Apucă cu dreapta pușca și degetele i se lipiră de fierul înghețat, pipăi și trase piedica, privind în jur. Se auzeau tot mai aproape zgomote ciudate, ca și cum o herghelie de cai s-ar fi apropiat în salturi uriașe, inegale, frângând sub galopul lor învelișul de crengi uscate sub pânza imaculată a zăpezii.
Lupii… Simțiseră miros de sânge și adulmecaseră ospățul neașteptat ce li se ivise. Începu să se târască prin zăpada afânată, lăsând în urmă o dâră de sânge, ca un asfințit de toamnă, din rana care i se deschisese și care-i sleia puterile cu fiecare centimetru, amorțindu-i simțurile, împăienjenindu-i clarul privirii, cu care căuta o ultimă fărâmă de speranță în adâncul pustiitor al pădurii, spre un acolo unde ar fi trebuit să se afle coliba pădurarului Sofonie Leca. Simți că nu are nici un rost să-și istovească și ultimele picături de energie și se hotărâ să aștepte. Îl mângâia pe Haiduc pe botul umed, cu nările fremătând și-i șoptea ceva la urechea-i ciulită, ca o taină. Apărură primele siluete ale urmăritorilor. Simțiseră parcă faptul că era vorba de un om rănit, sleit de puteri așa că nu mai veneau să-l atace din flancuri, pe ocolite, ci de-a dreptul, ca și cum ar fi vrut să-i spulbere și cea mai mică fărâmă de speranță. Matei își potrivi pușca și ochi. În acele clipe dispăru, ca și când n-ar fi existat vreodată, durerea aceea cumplită din genunchiul zdrobit, obsesia morții, orice alt gând și împușcătura porni străbătând vârfurile încărcate de nea ale copacilor, lovindu-se de spinarea muntelui, înfricoșând turmele de ciute și iepurii răzleți din brazdele câmpului de la marginea satului. O umbră cenușie se rostogoli în aluatul dospit al zăpezii, stârnind lăcomia tovarășilor săi. Haiduc se cabră, ca un cal în buiestru, arătându-și colții viguroși, toată blana de pe spinare fiind acum o perie aspră, războinică. În aceiași clipă porni de pe țeava a doua a puștii o altă lovitură, parcă mai înfricoșătoare decât prima, hohotind peste împrejurimile tăcute, prinse în ochiurile plasei de pâclă ce începuse să se aștearnă.
O altă siluetă cenușie mușcă din zăpada caldă, învolburată acum de zvârcolirile magice ale haitei și Matei avu timp să se retragă. Cu greu îl urmă Haiduc, care parcă era țintuit locului la vederea haitei. Timpanele îi erau golite de zgomote, ca niște cratere inerte, incapabile să mai perceapă altceva decât lugubrul sunet scos din gâtlejurile mistuite de foame ale animalelor pornite iar fantastic în urmărirea lui. Se opri o clipă să asculte din ce parte vine moartea. Își rupse fularul și-și strânse cu el pulpa piciorului pentru a opri sângele, ce-i umplu pentru câteva clipe mâinile înghețate. Își privi mâinile, le ridică aproape de ochii împăienjeniți de o durere necunoscută până atunci, ca și cum nu le-ar fi recunoscut a fi ale lui, mâinile acelea ce împătimite de scris dăduseră viață la atâtea destine. Le mirosi, ca și cum în acea clipă sângele ar fi trebuit să aibă un miros propriu, care să-i dovedească faptul că nu e totul pierdut, mai este o șansă atât timp cât el, sângele, e viu, trăiește, are mirosul vieții necurmate, deși în acel ceas i se părea că roșul lui începe să fumege, ademenindu-i și mai mult pe urmăritorii săi cumpliți. Căzu lângă trunchiul unui copac și-l înconjură cu brațele, așa cum îți îmbrățișezi adeseori la ceasuri de cumpănă un părinte sau un frate mai mare. Își lipi obrazul fierbinte de coaja aspră, acoperită de o crustă înghețată, care-l răcori. Închise ochii, hotărât să aștepte. I se păru că printre copaci se urmăresc șoapte, care-și răspund, sună clopoței, care se amplifică, ca într-un joc de-a v-ați ascunselea, prelungindu-se într-un cântec vechi, colind de țară. Auzi copii rostind cuvintele datinei și se revăzu în mijlocul tovarășilor săi din satul bunicilor. Învârtea corzile buhaiului și rostea cu glasul înghețat cuvintele magice ale colindătorului. I se păru o clipă că din acel tablou vechi copilul care fusese îi zâmbea, un zâmbet trist aruncat peste nemărginirea unui timp de mult apus, dar mirific. Întinse mâna să mângâie obrajii ca ionatanul ai micului colindător, dar degetele-i înghețate nu atinseră decât trunchiul neînsuflețit al copacului lângă care se prăbușise. Un vânt domol, ca o psalmodiere vie îi răvăși șuvițele de păr îmbibate de sudoare. Știa că ăsta este sfârșitul, deși el l-ar fi vrut altfel. Altfel și-a imaginat clipa asta. El, care a făcut-o de atâtea ori pentru alții în scrierile sale. Ca și cum ar fi cunoscut moartea, ar fi cântărit-o cu atenție ca un negustor zgârcit cu marfa ce-o cumpără. O pândise seară de seară din spatele cuvintelor, în camera lui de scris sau prin ungherele ascunse și întunecate ale vieții, cunoscându-i tabieturile, înfățișarea, pasul, mângâierea, sfârșitul… Și acum, dintr-odată, ea îl amenința fără vreo putință de salvare aici, departe de personajele sale, într-o pădure însângerată. Dorise să-și termine maiestuos rolul din piesa asta plină de zgomot și furie, care era viața, așa cum o cunoscuse prin romancierul său favorit, Faulkner, cortina să se lase încet, stârnită în lentoarea ei de ropotele de aplauze. Tăcerea asta care-l înconjura, adierea vântului printre crengile scânteietoare, șuvițe de timp lăsat în urmă, poziția asta a lui, îngenuncheat, îmbrățișând trunchiul copacului, la amurg, durerea rănii, toate îi spulberau ultima fărâmă de viață ce mai respira în el. Își trecu mâna prin păr, amestecându-i culorile și mirosul, în timp de speranța lui zbura odată cu fâlfâirea de o clipă a unui fazan, ce sparse tăcerea rotundă a locului. De lângă el se ridică Haiduc, privindu-l cu ochii lui umezi, ca și cum i-ar fi spus că pleacă departe, drumurile lor despărțindu-se acum. L-a mângâiat cu degetele-i arse de ger pe care sângele făcuse o crustă subțire de gheață și i-a sărutat blana, lângă a cărei căldură stătuse atâtea nopți ascultând poveștile pădurarului. Introducând ultimul cartuș pe țeava puștii, închise ochii și începu să se roage. Ar fi vrut ca în acea clipă să lepede haina grea de stele pe care existența sa i-o croise pas cu pas, să rămână golit de amintiri și cuvinte în fața lui Dumnezeu, ca primul om. Mulțumi cu glas șoptit pentru clipa aceea de liniște și-l văzu pe Haiduc pășind încordat spre cei trei lupi ce se apropiau. Își strigă câinele, ar fi vrut să moară împreună cu el, n-ar fi suportat să-i vadă sfârșitul, dar Haiduc nu-l mai auzea. Toate simțurile câinelui se concentrau parcă în labele din față cu care înainta prudent, cântărindu-și fiecare pas, așa cum un om încearcă adâncimea unei ape în care intră pentru prima dată. Haiduc își mai întoarse o dată ochii lui triști spre el, irizați acum de sânge. Ajuns la câțiva metri de cei trei urmăritori Haiduc se sprijini pe labele din spate, își ridică botul gros spre cer și urlă lugubru. Era un strigăt de luptă, de intimidare, amenințător sau unul de resemnare în fața sorții? Asta însă era o taină pe care numai cele patru animale o știau sub vălătucii de aburi ce se ridicau din tufișuri. Imediat ce Haiduc încetă să mai urle doi dintre lupi se încordară și făcură un salt înainte. Matei ar fi vrut să ochească, dar acum între el și lupi se profila silueta neagră a lui Haiduc. Un ultim sunet lugubru țâșni din pieptul câinelui, în timp ce Matei închise ochii. Nu ar fi putut suporta imaginea sacrificiului. Pentru o clipă își auzi clar bătăile inimii, ca într-o cutie de rezonanță, în timp ce o lacrimă rotundă ca o boabă de stea se prelinse pe obrazu-i livid. Tăcerea cuprinse locul și ca la un semn magic lupii amenințători se opriseră locului, țintuiți parcă de un limbaj nevăzut. Cel de al treilea înaintă spre Haiduc, scormonind în răstimpuri zăpada afânată cu labele din față, ca un cal în buiestru, ca și cum i-ar fi transmis un invizibil și tainic semnal morse. Distanța dintre cei doi se micșora și Matei simți că în aer nu mai plutește primejdia. Cel puțin pentru o clipă. Cel de al treilea lup își înălță botul spre cerul nopții și urlă. Un urlet diferit de cel al lui Haiduc, ca o chemare ancestrală. Așa simțea cel puțin Matei, fascinat de tablou. Botul lui Haiduc atinse, întâi timid, retrăgându-se de câteva ori înapoi, temător, întrebător parcă, neîncrezător, botul lupului ce ajunsese lângă el, apoi cele două animale își apropiaseră capetele, ca doi oameni ce vor să-și spună un secret numai al lor. Stăteau acolo, unul lângă altul, verigi ale unui lanț trofic, acoperit de uitare, magie, mirosuri vii, străine lui Haiduc până atunci. Câinele și tovarășul lui, însoțiți la câțiva pași de ceilalți doi lupi, plecară spre buza pădurii. Matei își sărută cruciulița de la gât și oftă adânc. Știa, pe de o parte, că nu va mai putea rezista până dimineață, nici nu va mai avea putere să se târască spre sat, nici măcar să strige după ajutor. Ar fi vrut să-și cheme înapoi câinele, îi legau atâtea amintiri, dar cuvintele i se topeau pe buze ca freamătul frunzelor spulberate de vântul septentrional. Pe de altă parte, era fericit că Haiduc nu sfârșise între colții haitei. Undeva, ascuns în colivia strâmtă a inimii, i se zbătea însă un gând plin de tristețe. Haiduc îl părăsise, probabil pentru totdeauna, uitând tainica legătură dintre ei. În viață există însă întotdeauna o alegere de făcut și asta făcuse și Haiduc. Simți o căldură binefăcătoare, se chirci în ascunzișul de crengi și închise ochii. Se afla pe o cărare foarte îngustă, străjuită pe ambele părți de o prăpastie înfricoșătoare. Pășea calm, își alegea cu grijă pasul următor, neprivind înspre hăul de unde se auzeau parcă strigăte de neputință, amestecate cu zgomote ciudate, uneori asurzitoare. Ar fi vrut să se uite în jos, să vadă ce ascundea abisul cutremurător, dar ceva îi spunea să țină cărarea îngustă. Trebuia să o străbată, deși nu știa nici unde se termină, nici ce se întinde la capătul ei. Dacă nu cumva ea nu se va termina brusc, ceea ce se și întâmplă. Era înconjurat peste tot de negură, nu putea distinge nimic, dat, treptat, o lumină slabă, apoi din ce în ce mai puternică începu să-i izvorască din genunchiul zdrobit. Văzu atunci din ce în ce mai clar ce se întindea sub poteca pe care fusese ursit să pășească: o întindere albastră și calmă de valuri, brăzdată rar de fâlfâirea aripilor unor pescăruși imensi, ca niște stele rotitoare.
Ca și acum câteva clipe, când moartea îl pândise printre colții lupilor, trebuia și el să aleagă, precum Haiduc. Rămâne pe poteca pustie, căci cale de întoarcere nu mai exista, simțea asta sau...
Gândul abia născut se contopi cu dorința sa de a zbura pentru prima dată în viață și Matei se aruncă în volbura de aer ce i se întindea sub picioare.



*
* *

În coliba lui Sofonie Leca focul troznea în vechiul șemineu. Bătrânul stătea la căpătâiul lui Matei, tamponându-i fruntea plină de broboane. Îl iubise ca pe copilul său de când îl văzuse în casa celui mai bun prieten al său, Petru, bunicul acestuia. Îl învățase aproape tot ce știa despre pădure, despre animalele ei, despre arta vânătorii, simțind în acest copil și în bărbatul de mai târziu o imagine a lui într-o oglindă, ca o pasăre cu gâtul întors într-o apă. Se simțise atras de farmecul acestui om, de ceea ce el scria, lucruri pe care un om simplu ca el crezuse că nu le va înțelege vreodată, dar Matei scria după cum trăia, adică simplu, dar profund. Când văzuse că Matei și Haiduc nu se mai întorceau un gând ca un cariu îi sfârteca mintea. Nu voia să se gândească la ceea ce era mai rău și nu știa ce să facă. Să aștepte sau să plece după el. Știa că Matei, nu de puține ori, întârziase cutreierând pădurea, oprindu-se în vreun loc unde inspirația sa îi oferea adăpost și popas și se apuca de scris. Dar acum plecase la vânătoare și gândul ăsta… Ieșise de câteva ori afară din colibă și ascultase pădurea, dar nu distingea decât adierea vântului spulberat printre conurile de brad, care așteptau cu sfială botezul primilor fulgi. Zări apropiindu-se câteva siluete de animale care se alergau, în răstimpuri jocul lor topindu-se în conturul trupurilor ce se rostogoleau prin zăpadă. I se părea lui sau… da… unul dintre ei era Haiduc… Leca fluieră scurt și animalele se opriseră și Haiduc veni spre el. După câțiva pași, ca și cum și-ar fi amintit ceva, câinele se opri, privi înapoi spre tovarășii lui de joacă, își ridică botul amușinând aerul tare al serii și scoase un urlet. Pădurarul încremeni și înțelese totul. Lupii…Haiduc…Matei…ce se întâmplase însă cu Matei… Haita se pierdu ca la un semn în negura pădurii iar Haiduc se apropie de pădurar, ridică ochii rugător spre el și începu să-l tragă de mîneca pufoaicei, ca și când ar fi dorit să-i arate ceva, tainic. Pădurarul se înțelese cu câinele din priviri, înhămă calul la sania cu tălpici uriașe și porni spre pădure. Acolo îl găsise pe Matei, aproape sfârșit, îl întremase cu câteva guri de rachiu, care-i anesteziaseră durerea și simțurile, adormindu-l până la colibă. Chemase doctorul din sat, care-i curățase rana, iar a doua zi îl duseseră la spitalul din oraș. Copilul lui de suflet era acum bine, numai în răstimpuri avea coșmaruri vorbind prin somn cu pădurea și animalele acelea, care preț de câteva clipe, îi purtaseră prin fața ochilor imaginea morții. Pădurarul privea spre Haiduc care dormita lângă șemineul bătrân. Și el era tot copilul lui de suflet… Se întâmplase demult… Leca era tânăr, urmărise într-o iarnă o lupoaică ce-i amenința noapte de noapte calul. O rănise doar și animalul dispăruse în pădure, urlând. Acolo, printre tufișurile înghețate, auzise un scâncet și descoperise un pui de lup. Lupoaica rănită îl abandonase din cauza rănii sau voia să-l facă să se ia după ea în negura pădurii pentru a-l depărta de pui. Îl luase în cojocul său și-l dusese acasă, în sat. Păstrase în sufletul său secretul, Haiduc nedeosebindu-se de ceilalți căței ai satului, așa încât nimeni să nu se teamă de el și să-l adopte mai ușor. Haiduc crescuse sub mâna lui, dormiseră un timp împreună, când era de numai câteva luni, pentru ca animalul de pradă să-i ia mirosul, să-l simtă ca pe singurul lui protector. Deseori la vânătoare Haiduc își descătușa instinctele primare, Leca abia stăpânindu-l să nu-i sfâșie prada descoperită printre brazde. După ce Matei îi povestise cu de-amănuntul tot ce se întâmplase în seara aceea magică în pădure, pădurarul înțelesese că Haiduc auzise atunci pentru prima oară atât de aproape glasul stirpei sale, poate chiar lupoaica rănită demult de el în pădurea tinereții lui fusese unul dintre cei trei lupi și își recunoscuse puiul, cine știe! Acționând din instinct, Haiduc se alăturase haitei, pentru a o îndepărta de bunul său prieten, dar mângâierea și mirosurile lui Matei, impregnate în memoria sa olfactivă și, de ce nu, afectivă, îl mânaseră spre coliba pădurarului pentru a-i cere parcă ajutorul.
Pădurarul potrivi câteva lemne în sobă, apoi ieși afară să hrănească calul. Odată cu el ieși și Haiduc, care întâi se asigură că Matei doarme. Dinspre pădure se alergau umbrele nopții și câțiva fulgi coseau aerul cu dantelele lor. Leca îl văzu pe Haiduc depărtându-se de colibă, așa cum făcea seară de seară, dar acum, spre deosebire de alte dăți, acesta privea spre pădure cu urechile ciulite. Se ridică brusc pe labele din față, ca și cum ar fi vrut să surprindă un semn tainic, numai de el știut și urlă prelung, pentru prima dată, de când îl descoperise pădurarul, acel urlet purtând în el acum stigmatul străbunilor și totodată parcă durerea unui animal aflat în captivitate.