Colț cu Brezoianu se ridica, mătăhăloasă, aidoma epavei de la Costinești, clădirea berărei Gambrinus, plină de mâzgă de parcă toți dracii din cotloanele Bucureștilor își găsiseră cuibar în burta sa, marcând teritoriul prin grafitti, pictat cu bidineaua. Acolo, cu mulți ani în urmă, pe vremea când localul era totuși o bombă veselă, mă întrecusem pe mine în ale galanteriei invitând la masă, cu puținii bani pe care îi aveam, pe fosta iubită din timpul liceului, Lidia Staicu.
O cunoscusem la Târgu Sărat, pe vremea când zdrăngăneam la chitară și abia mă dedulcisem la cele bunătățuri ale lumii, cu ocazia festivalurilor de tineret, horă în care mă înhăitasem cu o șleahtă de poeți zurbagii. Fuseserăm cazați la Școla specială de la capul podului, cu intrare în piața orășănescă agro-alimentară. Era luna februarie, nor, frig unsuros și zăpadă tăvălită de mașini. Aveam șaptesprezece ani și nu cunoscusem femeie. Lidia era poetă. Avea părul galben și niște ochi mari, verzi, ușor încercănați: lacuri adânci în care lumina reflectoarelor din sala de spectacole era înghițită și odată cu ea, parcă, tot sufletul meu vibrând de fâlfâiala primei iubiri. De altfel, fata nu era altceva decât întruparea fantasmelor mele de adolescent.
Căminul pentru copii handicapați era înecat în frig și întuneric. La capătul holului licărea câte un bec chior, de 60 W. Ambianță care mă încurajă să o sărut, după spectacol, fără explicații inutile, pe Lidia, sprijinită cu fundul de calorifer și să o cotrobăi pe dedesuptul pardesiului de lână gri, tricotată, după care făcuserăm cunoștință. Era un atac scurt și eficient, pe care îl lansam mai mult de frică, decât dintr-o deliberată strategie. Vraja fusese ruptă de tovarășii mei - haita de poeți înfierbântați de băutură, care se încăieraseră cu haimanalele locale. Întunericul fusese spart de lanternele chinezești, iar înjurăturile și răcnetele băgaseră în sperieți bietele ființe schiloade, adăpostite în cămin. După ce ne fusese pusă lumina lanternelor în ochi, ne-am topit într-o cameră cu elevi surdo-muți, sau așa aveam să constat după gânguritul ce se rostogolea din gâtlejurile lor betege. Pentru început, ne-am rătăcit pentru câteva momente prin întuneric, suficiente pentru răsturnarea de situații de proporții ce avea să urmeze. Apoi ne-am strecurat, îmbrăcați, parcă, sub o pătură de lână aspră pe care o trăseserăm peste cap și acolo, dejghiogând de pe ea bulendrele, tremurând ca varga, de parcă aveam friguri, am intrat în ea, cu greu, fără să o nimereasc din prima. Fata nu țipă de frică și nici nu scânci de plăcere, ținea doar gura căscată, cu dinții strălucind în lumina de veghe și scutura din cap și din mâini cu coapsele încordate Nu o mai făcusem niciodată și nici acum, după atâta cotoială, nu sunt convins că s-a întâmplat. Bâjbâisem prin semi-întuneric până la dușuri și am constat că la prepuț nu apăruseră bobițele rubinii de sânge, semn că mi s-ar fi rupt ața, cum m-aș fi așteptat . Mi-aduc aminte că m-am întors total deprimat, în culcuș și m-am încolăci pe după ființa aceea deja adormită, cu fața întoarsă spre lumina leșioasă a zorilor și abia atunci am constatat că femeia iubită nu era Lidia, ci o surdo-mută, în care am recunoscut-o pe Loredana, fosta mea dirigintă din generală, iubita aviatorului american, dispărut în cețurile memoriei. După șiragul de mărgele din lapizlazuli și din cioburi de sticlă de avion am recunoscut-o și după boticul ei încă tânăr și cărnos, după coama de păr sârmos și după dinții ei de iapă, strălucitori. Nu mai știu dacă am dat în acel moment înapoi ceasul dorințelor, mă scârbi doar amintirea poluției căreia-i cădeam victimă seră de seară, când nu împlinisem încă treisprezece ani, cu mintea la fesele ei ca două pepenoaice. Mult mai târziu aveam să aflu că dispariția americanului din Zăpodia o șocase atât de mult încât rămăsese mută, iar de câțiva ani de zile, cam de când intrasem la liceu, era pedagogă la Școala specială din Târgu Sărat. Aterizarea mea în căminul pentru copii cu haimanaua aia blondă din Ardeal, făcu să-i troznescă în cap amintirile. Fiind în tura de noapte , pândi momentul să mi se strecoare sub pătură, chiar în momentul în care o pierdusem în întuneric pe Lidia, sperând că poate o minune va face să strângă în brațe pe american. Mă recunoscu, altfel cum dumnezeului, doar jucasem fotbal cu ea și cu Johne Americanul , scotocisem cuiburi de ciocănitoare și vânasem porumbei sălbateci în Zăpodia.
Apoi mă luă de braț și prin întunericela holurilor, încă nu se luminase de ziuă, mă duse într-o cămăruță de serviciu unde ne primi, la prima vedere, un copil (în acest răstimp habar nu aveam pe unde rătăcea Lidia, s-au dacă nu căzuse în brațele vreunui zurbagiu din echipă). Era de fapt un pitic, cu un cap mare și chel ai cărei ochi bulbucați erau înspăimântător de albaștri. Îmi întinse mânuța asudată și se recomandă:” Cârlomănescu, pedagog pe viață.” Era singurul confident al Loredanei și intermediar cu lumea vorbitoare. Piticul dobândise cunoașterea limbajului prin semne în lungile și friguroasele nopți de serviciu. După câteva schimburi de gesturi specifice, Loredana deveni violentă, din câte îmi puteam da seama din aruncatul brațelor alandala, zice că tu ești vinovat de dispariția Americanului , că erau pe picior de a se căsători, după ce rămăsese gravidă, că tu i-ai zăpăcit destinul tot șurubărind aparatul de proiecție din Căminul cultural, încât ai făcut să sară de pe ecran pe actorul, ăla, Steve Mc.Queen care îl „absorbi” pe Peter al ei , iar ea în persoană, în orbecăiala și zăduful cabinei de proiecție rămăsese mută și la propriu și la figurat. Dar aude ce vorbesc? zic. Da, înțelege tot, dar nu poate pricepe nici acum busculada aia uluitoare și nici ponoasele cu care se alesese după toată povestea. Nu înțeleg. Habar nu am despre ce vorbește. Te rog să o potolești ! Știu că a dispărut cu american cu tot, tocmai când filmul Evadarea s-a întrerupt, deoarece porcii ăiă tăiaseră curentul. Aiurea , traducea piticul. M-am dus la miliție pentru că mirosisem că taică-tu, voia să o taie cu Americanul peste graniță. Nu puteam lăsa lucrurile așa, zice. Ce mă făceam cu pruncul. Dar măcar am satisfacția că l-a înhățăt miliția pe bătrânul Licuriceanu, lighioana aia care numai necazuri mi-a adus. Dar să trecem peste asta. Văd că te-ai mărit. Au trecut anii. Iar eu trebuie să-l găsesc pe American, chiar și în gaură de șarpe (turuia piticul). De aia, zice Lory, trebuie să-i dai o mână de ajutor. Este imposibil ca prin scamatoriile pe care le cunoști să nu faci ca Peter al ei să apară, să-și ceară iertare și să o iubească când își va vedea fiica, pe Ștefania, preafrumoasa, cunoscută mult mai târziu sub numele de Fifi Internauta, singura femeie din lume care, după ce dispăruse tam - nesam din viața mea , din Zăpodia, avea să se autoproclame regină și să declare regat o imensă platform petrochimică, abandonată în Pacific.
Mult mai târziu, în epoca în care obsesia mea de a purta pălărie devenise un viciu, Loredana, victimă a bicisnicilor întâmplări, avea să înființeze un post de televiziune pentru surdo muți chiar în Castelul Kapuerzilor unde, ca o ironie a sorții, redactor de știri avea să fie nimeni altcineva decât Fifi. O suceală pe care greu o pot cuprinde și stăpâni în stângacele mele însemnări pe care le fac in scop exlusiv terapeutic, la sugestia bunului meu prieten , doctorul Kandel Bejenariu.
Nici acum nu-mi pot imagina cum dracu încurcasem în așa hal borcanele, doar o ușoară senzație de vomă mai persistă și acum , tu-i raiu’ mă-sii!
*
A doua zi, înainte de prânz, strânși în clubul Casei de Cultură, am întâlnit-o pe Lidia care îmi sări de gât, cu fața solară, odihnită și plină de zâmbet, de parcă pentru ea nimic nu se întâmplase, poate chiar că așa și era. Poeții și muzicanții se dregeau cu votcă, pe care o beau, din spirit de frondă și sictireală, din căușul pantofilor scâlciați, iar câțiva mai voinici, hăcuiți de mahmureală, se spălau pe bust, cu zăpadă, în mijlocul străzii înfundate. Activistul Arghire, un maimuțoi scund, crud, durduliu, cu fața roz și ochii zornăindu-i în orbite, spânzurat de o cravată albastră, țopăia când spre unu, când spre altul, strigând disperat să se astâmpere, mă bețivanilor, că primesc pentru voi șutUri în fund și se alege praful de cariera mea, fir-ați ai dracului de zlătari nesimțiți, cu măicuța voastră, care mi v-a dat pe cap.
Începător în ale eschibiționiSmului, primii cu plăcere botezul rebelilor care, în cor, fredonau în zdrăngănit de chitară cântece puse pe versuri de Esenin.
Scrisorile de dragoste pe care Lidia mi le expediase luni de zile în șir, după această primă și fatală întâmplare, aveau să fie păstrate în taină, toată viața. Uneori le reciteam, iar din filele îngălbenite, aburul primei tinereți cheltuită în bătaie de joc mă făcea, uneori, chiar să plâng.
*
Evident că, nu după mult timp, ne-am regăsit. Îmi trimise o scrisoare care începea cu dragul și frumosul meu prinț, încât mă făcuse zdrențe. Locuiam în gazdă în târgul dintre pogorii, unde făceam liceul, la o vară dinspre tata. Perioadă în care preocupările mele școlare se limitau la a învăța scrisorile Lidiei pe de rost și să zdrangăn la chitară la orice ocazie. Chemarea dragostei făcea ca uneori să o zbughiesc spre Ardeal, cu trenul personal, iar în vacanța de vară, dintr-a unsprezecea, să ne întâlnim la jumătatea drumului la soră-mea în Brașov unde, dealtfel, ne-am iubit pentru prima oară, pe săturatelea, nu în fugă, de teamă să nu ne prindă părinții ei, sau vară-mea din târgul dintre podgorii. „Că mie mi-ajung bătăile pe care le iau de la Gigi, băi Pulifrici”, zicea (bărbatu-său, slab ca o schijă, dacă avea șaizeci de chilograme, cu geamantan cu tot, era iute ca o biciușcă. Când dădea cu pantoful cu toc în Vlăduța, scuipa din ochii negri, cu gene lungi, otravă , iar buzele i se strângeau, i se încrețeau ca un dos de găină, iar mie mi se înodau mațele de frică). Până am mierlit-o, deabinelea, când Lidia a rămas gravidă și m-am trezit cu ea pe cap, la începutul anului școlar; „Fire-i a dracului de parașută , ai ridicat cracii, ai zis au, și-acum să o tragă prostu’ ăsta, care habar nu are că tu te-ai coțăit cu toate haimanalele, pe unde ai nimerit!. „Hai, tanti Vălăduța, nu fi rea!”Și Lidia îi dărui vară-mi un set din pahare de cristal, pentru export, iar pliscu de ciocănitoare îi căzu în bernă. Mai rău cu bătrânu’ , cu tata Licuriceanu, căruia îi ajunsese la urechi întreaga belea, prin Florin, băiatul Vlăduței, nepotu-său, adicătelea, pe care-l creștea la schimb cu mine. Copilul îi spusese tatei, cum dumnezeului s-o fi priceput, că prietena lui nenica Cențiu, adică Lidia, a rămas borțoasă, bre, iar tati a bătut-o pe mami cu pantofu’, ia vezi , fă, ce trăncănește ăsta micu’, cred că i-a zis mamei, iar mama a scos mai multe de la copil, că Lidia de când a venit la noi în casă, câteodată mai doarme și cu tati. Și atunci tata nu a mai așteptat , a vândut doi berbeci merinos și a plecat cu rata, să vadă ce mama dracului s-o fi petrecând pe acolo. Eu și Lidia umblam chiauni prin oraș , să găsim pe cineva pentru a ne scoate din necaz. Mai mare nenorocire nici că se putea imagina , în acea epocă în care avortul fusese decretat delict național. Prin centru dădurăm, nas în nas, cu bătrânu’, cu tata Haralambie, târșîiâindu-și pantofii, ținând sub braț o sticlă de vin alb, din surcele. Era o căldură zemoasă, care anunța ploaie, iar tata, bine afumat, cu pălăria din orez dată pe ceafă ne trase de haine în părculețul din Piața Palatului Comunal, ce i-ai făcut, mă, ticălosule, îngerului ăsta, știi că ne-ai adus la disperare și te-am dat pe mâna miliției ?, Boule! și jur împrejur se strânsese lumea ca la alba-neagra , iar eu mă uitam la tata și râdeama ca prostu’n târg și atunci Lidia a zis că pleacă, să se dea înaintea trenului, iar eu nu mai știam pe care să împac. Până a început polaia, mai întăi mărunt, încât sfârâia asfaltul, apoi câteva fulgere urmate de tunete, căzură chiar deasupra capetelor noastre și atunci am văzut pentru prima oară cum plouă cu broscuțe cât unghia de la degetul mic. Luceau în soarele dinspre răsărit, dezbrobodit de perdeaua de nori, precum niște cioburi de chihlimbar, iar o coadă înfioată de curcubeu rebel stropea culorile peste frunzele castanilor. Ochii verzi ai Lidiei pluteau în lacrimi, iar eu am strecurat în buzunar șomoiogul de bani uzi, pe care mi-l dăduse tata pentru a-mi rezolva problemele, dansând pe frânghia subțire a îndoielii, cu mintea îmbăloșată de odioasa crimă a avortului, la care eram obligat să fiu complice.
... Apoi armata. Lidia intrase la facultate, iar eu fusesem aruncat la hotarul marin ala patriei, într-un pichet de grăniceri, zis Botu lu’ Ivan, unde pescărușii îți mâncau din palme, iar delfinii piscuiau și se arcuiau pe lângă digurile viitorului port petrochimic după bucățelele de pezmet aruncate în valuri. Stavrizii erau trași ciorchine din adâncuri de moș Guvide, iar scrumbiile albastre săreau din năvoadele pescarilor de la cherhanaua lui Chir Udrea și aterizau precum peștii rândunică în castroanele soldaților. Când îmi venea rânduiala de a fi sergent de serviciu, plăcerea mea de a hrăni lighioanele de soldați numai cu saramură de stavrizi, scrumbii și hamsii, cărate în panere de răchită direct din bărcile acostate la pontonul de sub foișorul de observație, nu avea margini, spre disperarea comenduirii. Soarele ne perpelea ca pe niște patricieni, iar sângele ne bolborosea în instalații. Chinuiala serviciului de patrulare, răsfățul iute al soarelui, dulceața obișnuinței și șopârlele deznădejdii oarbe le transmiteam Lidiei prin scrisorile lungi, stufoase, cu elucubrații marine și nu numai, asezonate cu impresiile generate de masturbările sistematice în cabina de la postul de observație de la capătul digului, inspirate mai ales sub vâltorile nemaivăzute ale valurilor care, despicându-se în colții stabilopozilor, luau forma femeilor uriașe, desfăcute pentru împreunări cosmice, cum aveam să văd, mult mai târziu într-o pictură de Salvatori Dali. Cum puteam să-mi treacă prin cap faptul că dragostea Lidiei nu putea fi decât un moft, când m-am pomenit cu ea la poarta pichetului, în vara aceea turbată de miros de salcie, bătând pe din două platforma petrochimică, cât pe ce să fie mâncată de câinii vagabonzi, pe un soare orbitor. Gura îi mirosea, inconfundabil, a coajă de portocală, iar primul sărut din poarta pichetului, după atâta amar de zile, îmi zemui în suflet gustul acela al fericirii pe care niciodată nu aveam să-l mai cunosc.
Am putut obține o permisie de două zile:” De ce măi caporal n-o duci colea în cazemată, i-o tragi, scuturi amarul , și la loc comanda!”, însă Lidia închiriase deja o cameră în Constanța, unde am iubit-o, cu strigături, ore în șir, trăgându-ne sufletul în pauze mici, iar pentru a ne întrema mâncam numai salam de Sibiu, portocale și beam pălincă de ne scăpărau creierii ca amnarul, încât nu mai știu, dumnezeului, de unde puteam scoate atâta lichid din mine. Lidia abia mai putea vorbi, la final, din cauza răgușelii, iar eu îmi oblojeam cosorelul vătămat, cu tetraciclină. Am condus-o, apoi, la gară, mânați de o briză plăcută mirosind a iod. Cred că era îmbrăcată în pantaloni raiați, albi, cu o ie îmbobocită peste sânii mari, albi și slobozi sub arniciuri, peste care cădeau buclele ample, galbene. O țineam cum era și firesc de mână, transpirând în uniforma aia kaki, de caporal, cu dunga de la pantaloni tăind aerul sărat... și grupul acela de turiști străini care ne făcea poze din autocarul pe care era scris, parcă predestinat, Le futur proche.
*
Îmi rămăsese în minte cu fața ei lătăreață, blondă, cu fruntea ușor bombată, punctată cu trei ciupituri de vărsat, a cărei gură era mereu răcoroasă și mirosea a coji de portocale. Mai târziu, pe vremea studenției, locuiam în București, în gazdă la un moș, de pe Mărgeanului, într-un apartament cu două camere, plin de ploșnițe. Proprietarul era tatăl bibliotecarei, madam Streche, de la Operă. Fusese ucenic, împreună cu Ceaușescu, la aceeași calfă, iar atunci, când îl mai slăbea pareza de la gură, îngăima câte ceva despre viitorul dictator, vorbe pe care le înregistram cu nesaț. Nu plăteam chiriei doar mă angajasem să îngrijeasc bătrânul. Activitate care se limita la a-l întoarce de pe o parte pe alta îl perpeleam, ătu-i raiu mă-sii de viață !, când înțepenea în pat.
În noapte aceea, dinaintea ultimei întâlniri cu Lidia Staicovici, mă terorizase, din oră în oră, încât, dimineața, eram total năuc...
Oprindu-mă, mult mai târziu, un moment în fața berăriei Gambrinus, încă mai simțeam în nări mirosul puturos de friptură, asezonat cu salata de roșii, castraveți și pătrunjel; acreala berii stătute și băltoaca aerului îmbâcsit de scrum de țigară și noxele de pe bulevard; un val de fericire simplă, gâlgâitoare avea să mă cuprindă. Aveam pe atunci douăzeci și patru de ani. Pe Lidia o revedeam după ani buni de absență, aproape o uitasem, când primisem în Zăpodia o scrisoare scurtă, însoțită de o fotografie în care era Lidia cu un copil de mână, sub o salcie, în fața unui bloc.
Lidia Staicu..., pânâ în revoluție, ajunsese avocată, se căsătorise cu un activist, făcuse un copil, apoi divorțase. Se apucase de băut și era o scandalagioaică de prima mână, în baroul din orășelul patriarhal din inima Ardealului.
Nu-mi mai aduc aminte cât a durat cina la berărie și nici dacă m-am amețit. Doar că ne-am iubit în așternuturile pline de ploșnițe ale bătrânului și paraliticului cizmar, după care am plecat în orașul M‚ cu intenția nedisimulată a Lidiei de a mă prezentat părinților, vecinilor și cunoștințelor, ca viitor soț, după divorțul scandalos care-i adusese pe cap comenduirea zonală a partidului.
Aveam să rețin mai multe amănunte din discuțiile cu vecinii de garsonieră ai Lidiei, pentru că intrasem într-o turbionare de evenimente, din care ieșisem cu o grea amărăciune în suflet. Ajunsesem în micul târg spre seară. Din gară am luat un autobuz care mă purtă într-un cartier de la marginea orașului. Garsoniera se afla la parter. Puțea, dulceag, de la ghenă, a coji de pepene și porumb fiert. Era la începutul lunii septembrie, într-o zi plină cu soare. Lidia mă găzdui bine și mă iubi cu toată sălbăticia pe blana roșie de capră, întinsă pe jos. Chiuiam de plăcere, când micuțele noastre animale erogene, după amușinare, zbârnâiau minute în șir prin trupurile noastre tinere și însetate, până se striveau ca dudele în cutele cărnurilor și cădeau în hău. Apoi am ciupit câte un păhărel de vodcă, după care Lidia a ieșit să facă rost de ceva mâncare. În epoca aia era o foamete oarbă în tot orașul, ca de altfel în toată țara, iar prin extensie mentală în toată lumea. Ne tortura foamea ca pe hoții de cai. După vreo patru ore, să fi fost unsprezece noaptea, se întoarse fără o fărâmă de hrană, beată chioară. Mă revoltasem, însă nu aveam cu cine dialoga, iar Lidia se încuie în baie și începu să plângă în hohote. Într-un târziu, am putut să pătrund și o găsesc trântită grămadă, pe gresie, rezemată de cadă. Mirosea înțepător a medicamente și a vomă. Încercai să o compătimesc, să o alint, crezând că vrea să o încheie cu viața. Însă dilia avea să sară, ca arsă, și să iasă pe geamul de la sufragerie, fără nici o explicație. Am intrat în panică și am sunat, era deja două noaptea, la șefa baroului, o femeie cumsecade pe care o vizitasem, împreună, cu o zi înainte. Am îngăimat ceva despre sinuciderea Lidiei, mai mult pentru a mă asigura că autoritățile nu mă vor găsi vinovat de o eventuală crimă, sau incitare la sinucidere. Femeia îmi răspunse ceva neinteligibil la acea oră și-mi închise telefonul, tui raiu mă-si!
Înebunit, nu-mi găsii odihna între cei patru pereți, care se încinseseră de la căldura de peste zi și am început să înghit alcoolul din sticluțele de douăzeci și cinci de ml. de vodcă, înfipte ca niște cartușe într-o bandulieră-ornament, agățată la gâtul unui cerb, lipit de o panoplie de deasupra ușii. N-am putut, sau nu am apucat să mă îmbăt, până când am uzit bubuituri în ușă.
În cadrul din fier apăruseră trei persoane necunoscute, din care două - o femeie și un bărbat - se recomandaseră a fi vecinii de la patru, iar celălalt, o matahală de doi metri cu o față pergamentoasă, ochii vineți, apoși, și o cicatrice care-i brăzda fruntea din colțul sprâncenii, până sub părul blond, spălăcit. Am înțeles că era vopsitor de furnale, iar Lidia se afla în casă la el, cu hemoragie pe nas, care nu se mai oprea. Cercetă curios garsoniera, apoi îmi spuse să am de grijă.
Peste câteva minute, am urcat la etajul patru cu cei doi soți, unde mirosea a cartofi prăjiți și șnițele și am aflat că bărbatul în cauză era furnalist, iar de câteva zile devenise iubitul Lidiei, pe picior de a se căsători și venise să mă caute în garsonieră cu intenția de a-mi face de petrecanie.Femeia era frizeriță, iar bărbatu-său, ospătar și semăna cu Richard Drayfus, mai ales când făcu, la gât, cu degetul mare în formă de cosor, semnul de căsăpire. Din toată pălăvrăgeala, am reținut doar reproșul, că ce naiba căutam la capătul pământului, după bagaboanta asta de Lidia, care, păcatele mele, mai și șchioapătă, că nu trebuie să mai rămân nici un moment, dacă vreau să scap teafăr.
Nu-mi mai amintesc cum a coborât la parter. Doar atât, că toată noaptea nu am pus geană peste geană, cu toate că trăsesem, pe gât, cartuș după cartuș, toată votca din bandulieră. Aburii alcoolului îmi dădură tăria de a mă crede, în acele împrejurări, cel puțin Che Chevara care-și lățea chipul pe afișul de pe perte, sub coarnele de cerb, în celebra poză cu plete și bască țintată cu steaua revoluției. - ”Trec eu și peste asta!”, mi-am zise.
Ochii din capul cerbului îmi urmăreau, parcă, zbaterea. Se roteau încet în orbită, fixindu-mi deznădejdea ca pe o albină în insectar. Vedeam cum pe nările uscate scotea un fel de abur împins parcă de plămânii și bubuitul inimii mele, încercată de pustiu și o boncăneală catifelată se însinua prin cutele fumului de țigări Carpți.
Ațipisem, anevoie, pe canapeaua extensibilă.
În zori, apăru, ca în filmele cu proști, altă față necunoscut în ochianul vizorului. De data asta, nu am mai deschis ușa. Am aruncat pe față cu apă rece, iar atunci când tipul dispăruse, am ieșit din garsonieră și am luat-o spre gară, sărind din mers în burduful unui autobuz.
Abulic, ajunsesem în compartimentul trenului puțind a usturoi, creuzot și a closet. Cerul era puțin înnourat și adia un firicel răcoros de vânt prin ferestruica întredeschisă. Am descoperi tolănit pe canapea, taman pe băitul în cauză. O sumedenie de scenarii terifiante îmi fulgerară prin minte. Că voi fi aruncat din tren - prin urmare nu trebuia să adorm! Tăiat cu briciul pe față - prin urmare trebuia să fiu cu ochii în patru! Sugrumat într-o clipă cu cureaua de la pantaloni – așa că trebuia să-mi scot cureaua și să o strecor în geantă! Până mi-am luat inima în dinți și l-am întrebat pe stârpitura de călător dacă o știe, cumva, pe Lidia Staicu. Da, era o verișoară de a doua, iar el obișnuia ca, în trecere prin oraș, să o viziteze. Uneori îi mai lăsa câte o roată de cașcaval, niscai slană și un blidon de pălincă. E o fată pe cinste și bună de o pui la rană, domnu’! Am înțeles că, după divorț, s-a încurcat cu o haimana din București, care cică-i din ăsta, cu paranormala. Ce mai, domnu’! No, io crez că-i total sub vrăjile lui , f.- l Stalin! N-am găsit- o acasă, cred că și-a luat valea după drăguț. Dar, ia o țâr de moleculă de pălincă, că te văz cam necăjit! Medicament, domne’, tu-i amaru mă-sii! Era ultimul an la școala profesională, la Vulcan.Avea fața spuzită de coșuri, iar vorbele bătrânești îi cădeau din gură, ca nucile pe asfalt, dintr-o coșniță flendurită.
Am căzut lat. M-am trezit lins de soarele dulce de septembrie, de după amiază, în stația Chitila. De pe peron, ciripitul unui canar, care se zbenguia în colivia legănată de o fetiță, într-o prăjină, ajungea până în compartiment. Până ca trenul să o ia din loc, ciripitul fu înghițit de gâjâiala unui casetofon în care o baragladină se dădea de cesul morții, cântând melodia, la mare căutare în acea epocă, „ Io sânt Gore dân Chitila”. Perdeaua maro, ștanțată cu însemnele cefere-ului, fâlfâia luată de curenții de aer . Băiatul cu obrajii supți și fața strâmbată de somnul chinuit, dispăru parcă înghițit de țăcănitul trenului . În schimb, de pe bancheta din față, mă privea trofeul de cerb, (pe care-l lăsasem în garsonieră), cu ochii verzi și triști ai Lidiei, jucând în lacrimi, ca atunci în părculețul de sub potopul de ploaie cu broscuțe din Târgul dintre podgorii.
Să fi fost de vină mahmureala! ‘tui raiu’ mă-sii!