“Singurătatea este cea mai profundă realitate a naturii
umane.Omul este singura ființă care știe că este singur…”

Prea treaz.

După o noapte ca toate celelalte, dar parcă pe alocuri mai tristă și mai singură decât de obicei, o dimineață bizar de frumoasă pentru un noiembrie la fel de bizar îmi trezește amintiri imposibil de reprodus în cuvinte. Amintiri frumoase în care nu existau momente să nu fim împreună, în care doi erau pretutindeni unul. Acum telefonul nu mai sună cu același ton care mă făcea să simt un gol in stomac fiindcă acuma, golul din stomac e și mai persistent și mă urmărește la fiecare pas…oare ce îmi lipsește ?

Ceea ce respir nu e aer. Da! Nu e aer, e mireasma ta, e mirosul mâinilor tale când mă îmbrățișai fără pudoare față de ceilalți; e mirosul obrazului tău simplu și ”nezugrăvit” cu farduri, practic, inutile în fața frumuseții tale copleșitoare. Dacă ar fi să mă pui să caut un cuvânt să te descriu, nu aș pierde timpul, ți-aș răspunde înainte să termini întrebarea (nu-i așa, până la urmă, gândim la fel de cele mai multe ori) : “perfect”… ăsta e cuvântul potrivit !

Din toată lumea asta, mult și mult prea mare, aș fi vrut să fiu într-un singur loc în fiecare secundă a vieții pe care am trăit-o… și acel loc e lângă tine !