agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-03-05 | [This text should be read in romana] |
ASEDIUL
de Irimia Bălescu Sâmbăta tecută când la radiou au anunțat pentru a nu se știe câta oară, că un nor de lăcuste se află pe undeva aproape de Dunăre și se îndreaptă ca o fâșie uriașă de eclipsă spre Fluviata, Pazvante se dusese la școală la ședința cu părinții. - Am rămas ca la fotograf , domne’, zise Pazvante Zoriță vâslind călare pe drezina sa galbenă alături cu noul primar, spre marginea ținutului. Alexandru, băiatul meu, are zece pe linie. Lacrimă! Să mă bată Dumnezeu de nu scot om din el! A zis o poezie, aia : „ Dă-mi tăticule și mie, / O lopată și-o mistrie,/ Să mă duc pe șantier,/ Să mă fac brigadier…”/ Când l-am auzit , asta mi-e crucea, îmi șiroiau lacrimile , de nici nu știam cum să-mi înghiț sughițul. Și ca să fiu scurt pe doi: dincolo de bucuria asta , care a contat si ea ceva acolo, m-am speriat atât de tare de spusele dirigintei cu puhoiul de lăcuste care se tot anunță , încât m-am hotărât să o iau din loc, dincolo de marginea ținutului. - Cum mă Pazvante, eș’ copil! Lași cea mai bogată așezare și dai bir cu fugiții din cauza unor gângănii nenorocite !? - Da, domn primar, plec, mă duc unde ’oi vedea cu ochii. Lucrurile s-au schimbat: bântuie seceta, iar pământul scheancăne de uscăciune. Vitele mor de foame, iar muierile fată numai copii însemnați și morți. Am citit toate semnele cum că orice luptă împotriva lăcustelor uriașe e zadarnică, iar lui Alexandru trebuie să-i fac un rost… - Lasă nene, poate îl înfiază șeful matale, domn Kamarenko. Dau și io o mână de ajutor …cu formalitățile, mai adăugă primarul. Domn’ Eusebiu Kamarenko era președintele cooperativei „Arta Decorativă”, cu sediul în vecinătatea gării, unde Pazvante lucra de câțiva ani de zile, slujbă bună în care văru-su dinspre mamă, Panaete Clocotici, șef de gară, situată la jumătatea drumului dintre Malul Surpat si municipiul Fluviata, îl agățase, scoțându-l din iobăgia colectivului. A prins repede. Mai întâi la tăbăcărie, „…unde viermii dolofani de pe blănurile crude, până să fie gâtuiți de saramură, îți intrau până și-n gaura c.. dom’le”, se văicărea Pazvante; apoi a dobândit meșteșugul picturilor în miniatură și a goblenurilor. „Trăiască Domn’ Panaete! de nu era el mă duceam dracului de suflet.” Asta până avea să spargă buba revoluției de spulberă și amărâta aia de Cooperativă, iar Pazvante Zoriță, rămas văduv, se instală în clădirea gării ce dădea semne din ce în ce mai pronunțate că avea să fie părăsită de compania nou înființată, în umbra căreia, ’’în sfârșit, te puteai căca fără rușine -și aprobare de la C.F.R- .” , avea să precizeze Pazvante, după ce văru-su muri înțepenit de frig pe linia ferată în așteptarea singurului tren care trecea pe - acolo, prin Fluviata, lăsându-i cu limbă de moarte să-i pândesacă apariția, până la ultima suflare. Autoritățile au continuat să anunțe cu disperare iminența atacului valului violent de lăcuste, fapt care îl convinse pe Pazvante să ia pușca și să plece spre palma de pădure de la marginea Fluviatei, unde puhoaiele de ciori își făceau cuiburile. La început vânătoarea era slabă, până îi veni ideea de a dinamita, la fiecare partidă, câte zece - cincisprezece salcâmi încât arătau ca niște spânzurători și căra acasă, plin de bucurie, cărucioare întregi de ciori pe care le jumulea. Fulgii îi stivuia sub formă de căpițe, iar leșurile le fixa în capcane complicate în curțile gospodarilor. Minunea nu întârzie să se arate. Sute de dihori negri, bălțați, cafenii găsea în fiecare dimineață prinși prin toate cotloanele.Îi strângea cu dibăcie și îi închidea în cuști special amenajate, pe categorii:tineri la tineri-bătrâni la bătrâni, în curtea largă a cooperativei Prestarea cu sediul lângă stația cefere, până avea să primească semnalul de contraatac. Exemplarele foarte bătrâne le sacrifica pentru blănițe în micul atelier-abator, încolțit de țipetele lor, unde tăia, jupuia și argăsea cu o frenezie greu de bănuit. Tineretul era dresat zilnic după ce îl hrănea cu fasole ușor fermentată pentru ca pârțurile acestor lighioane să fie mult amplificate, cu scopul exterminării puhoiului de lăcuste ce putea să apară dintr-o clipă în alta. Desigur, pentru a simula atacul, Pazvante, echipat cu un costum de prisăcar , căuta bâjbâind prin podul Gării , cuiburi de viespi pe care apoi le scutura peste cuștile pline de dihori. După câteva ședințe jivinele erau așa de agresive încât împrăștierea acestora prin Malul Surpat și împrejurimi nu putea să aducă decât victoria și liniștea localnicilor. - Măi omule, tu ai început să puți și nu știu ce dracu, parcă ai ceva străin și parșiv în uitătură și parcă mergi altfel, cum să spun… ca scârbele alea din coteț, îi zise nevasta. Desigur, nu a luat în seamă boscorodeala femeii deoarece mult mai important, în aceeași după amiază, era convocarea din piața sfatului comunal unde primarul le prezentă planul de apărare împotriva imensului nor de lăcuste. Înștiințase toți factorii implicați că instalase nu departe de Fluviata, cam în dreptul Movilei Drăgăicii, un păienjeniș de sârme conectat la rețeaua de înaltă tensiune pentru a împiedica lăcustele să pătrundă în oraș. „Se zvonește, tovarăși , că unele exemplare ating dimensiunile unui miel bine hrănit; unele sunt carnivore și pot ataca pruncii și animalele, de aceea am solicitat autorităților să intervină cu lunetiști, eventual cu elicoptere de atacdacă avem! Pac! Puf! și gata. În caz contrar o să facă ravagii în culturile noastre de grâu și porumb , de floarea soarelui , de sfeclă furajeră și în mare măsură în culturile de urzici anticancerigene de pe lângă casă. Tovarăși, în curând totul o să fie o vagă amintire, încheie primarul scurtul discurs, dacă nu mobilizăm în această acțiune , cu toată resposabilitatea , pe maestrul Pazvante, marele dresor de dihori.” Localnicii se baricadaseră în adăposturi și refuzau cu îndărătnicie să iasă la muncă, mai ales după ce își aduseseră aminte de întâmplarea nemaipomenită, petrecută cu multă vreme în urmă , când, după ce harnicii gospodari câștigaseră, în ciuda greutăților, marea întrecere la recolta tutunului și urzicilor anticancerigene, prilej pentru oficialități de a fi prezente în mijlocul poporului pentru a acorda marea distincți: televiziunea, transmisie directă: sala sfatului comunal… toată suflarea din Fluviata se bulucise în fața camerelor de luat vederi pentru a apare care mai de care pe postul național… „Tovarăși …”. și când medalia să fie înmânată primarului, un danf halucinant de crini striviți se strecură în sală, iar capul verde al unei lăcuste uriașe, cloncănind, apăruse pe fereastra din stânga prezidiului cocoțat pe scenă , și…. glug!, înghiți medalia cu șnur cu tot. Zadarnic operatorii întrerupseră transmisia, căci tuburile electronice ale televizoarelor din tot ținutul se făcuseră țăndări. Și a rămas că dihania verde era un exemplar ce a supravețuit încă din vremea lui Vodă Lăcustă, altfel nu se explică de ce era așa dolofană. P.A. Apelul autorităților la oamenii de bine, prin toate mijloacele de comunicare în masă, adusese în Fluviata, spre marea desfătare a lui Pazvante și suculenta plăcere descriptivă, cohortele de dezmoșteniți, oameni fără căpătâi, vagabonzi, marchetari ratați, zlătari gătiți în straie galbene, înflorate, fotografi ambulanți, ghicitori fără faimă: „Să mă ardă focu’ , tata să-l pună cu mâna lui a bună, de nu-țî gâcesc trecutu’, prezentu’ șâ viitoru’!” „ Hai , manca-ț-aș, hai la baba cu ghiocu’ ca să îțî gâcesc norocu!” ; ceaonari, foști hingheri și legionari boțiți de băutură , fâlfâiau prin praful ulițelor și se ofereau plini de abnegație, pentru un chilipir de nimic, să prindă gângăniile verzi. Noaptea se umplea de focuri de tabără, de artificii albăstrii, roșii și verzi. Cântece. Þigăncile tinere, cu țâțele ca niște boticuri de mânji smucind în frâu, dănțuiau, de-ale dracului, bezmetice. Câinii urlau la lună plină, babele ardeau tămâie, în drum spre cimitir, colți de șarpe și mâini de mort (păpuși) pe la colțurile caselor. Și mai presus de toate, fanfaronada lui Pazvante, însoțit de Alexandru, care, triumfător , săltând ca un ied cu douăzeci de ciori jumulite agățate pe după gât, striga să vie toți după ei, doar ei sunt căpeteniile vânătorilor de lăcuste și înjurau călugării, de la mănăstirea din baltă, care propăvăduiau sfârșitul lumii.(Sanchi!) Până și plăpândul stareț se prezentă la sediul cooperativei, îl căută pe Pazvante și-i zise, oleacă sfielnic: - Domnule Pazvante, m-am prezentat și eu… - Bine, Părinte, dar noi avem nevoie de bărbați voinici și plini de inimă …. Uită- te și dumneata la matale!… - Domnule Pazvante, mă scuzați , dar eu am venit să vă spun că pe mine să nu contați… * Þăranii se strânseseseră în preziua prognozată a invaziei în fața Primăriei. Cineva constatase că trăgătorii de elită căzuseră în beții nesfărșite, tensiunea din rețeaua electrică picase , iar singura nădejde de salvare căzuse în cârca lui Pazvante care urma să arunce în luptă sutele de dihori dresați.Șleahta de neisprăviți, amatoare de încăierări, văzând că lucrurile se complică, iar atacul lăcustelor este sigur, a șters-o într-o după - amiază de duminecă lăsând Fluviata într-o dezolare totală. Aerul mirosea a bulion încins. Doi țărani proptiți în crucea căruței duceau gunoiul pe câmp, îndemnând mârțoagele pe ulițele lăturalnice, cu ieșire spre gară. Babele foșgăiau și sporăvăiau pe șanț. Găinele se scăldau în praf. Căldura topea până și lintița sau cămașa broaștei Iar la sfatul comunal, în balconul pentru discursuri apăru primarul strigând din toți rărunchii și cerând poporului să nu se dedea la acte de vandalism și huliganism. Și iată că, așa din senin, se lăsaseră nori negri. Se târau prin aer, ștergând pământul ca niște hălci enorme de vaselină.Un fulger, dintre două burți, spintecă negureala, iar trăznetul zgudui clădirea din temelie. Plopul canadian din fața Primăriei, lovit, se frânse de la jumătate. Sătenii, pregătiți pentru exod, săriră asupra calabalâcului și se înghesuiau spre ieșirea din piața îngustă a sfatului: - Mă fraților , mă cumnate, moșule , mă moșule: Paraschivă, tu-ți grijania mă-tii… Unde îi lași fă, pă mă-ta și pă tac-tu!? Dar cimitirul cui rămâne, mă nebunilor, luați-l cu voi că vă bate Dumnezeu! Dar truda voastră , dar sufletul vostru!? Mânca-v-ar câinii de boi! - Ce dai neică peste mine? - Măăă, nu dau turcii! - Cine v-a schimonosit sufletul în halul ăsta? - Mare istorie!… Se înghesuie ca vitele, n-am mai văzut așa zăpăceală! - Și acolo unde mergem, din ce–o să trăim, Pazvante? - Din gânduri, femeie, din gânduri și nu mai plânge ca proasta: crezi că moartea te ia , așa , tânără și grasă?… Ploaia, cât să înmoaie praful, încetă, iar Pazvante ieșind din îmbulzeală plecă pe ulițele pustii căutând prin colțurile buzunarelor câteva fire de tutun pentru o țigară. Troscătul de pe malul șanțului se învioră, iar în aer, deasupra capului, ca un fuior, musculițele de oțet, bețive, zumzăiau cumva metalic. Þigla caselor strălucea spălată de ploaie, gardurile păreau văruite proaspăt, vrăbiile chirăiau prin prunii sălbateci și, pentru prima oară, Pazvante simți cum singurătatea îl strivește și căzu în melancolie. Abătut, o luă la stânga pe singura stradă asfaltată, ieși la calea ferată de unde, pe langă terasament, se îndreptă spre sediul cooperativei. … Ajunse și la atelier! Uneltele de jupuit dihorii erau rânduite pe masa slinoasă de lucru. Luând seama mai bine, prin cine știe ce efect al luminii, sculele se mișcau , se ondulau , se împreunau ca niște vietăți stranii… * Trecuse deja o săptămână de la ultimul anunț privind invazia apropiată a norului de lăcuste, timp în care Pazvante antrenă cu meșteșug desăvârșit dihorii năzdrăvani, cum era natura lor, însă pe cerul senin și nici pe pământ nu apăru vreo gânganie. Muncit de vise negre și rele, lățindu-se în somn ca un aluat ce da peste covată, Pazvante se baricadă în baraca sa de atelier lucrând cu îndârjire pielicelele bine argăsite , onorând ultima comandă a unei firme străine, pictând și tatuând fluturi de diferite mărimi în culori supărător de aprinse. Slăbise mult. Fața osoasă, de râs, îi fu năpădită de peri viguroși : doar ochii , de regulă somnoroși, scăpau reflexe sticloase. Ar fi trebuit să fie uimit de forța care îl ținea în capul oaselor, însă el căscă apatic pe marginea patului, își frecă umerii atinși de răcoarea dimineții, se mișcă un pas – doi și aprinse o țigară din care trase cu poftă nebună. Linoleumul de pe pardoseală ținea rece la tălpi. Ușa atelierului era crăpată. Mirosul de regina nopții, încă înflorită, îl învioră. Din lighian aruncă un pumn de apă pe față, apoi se șterse cu un ștergar, cândva înflorat. Mai aprinse o țigară apoi își târșâi picioarele spre masa de lucru unde lăsase prinsă în șevalet o pielicică de dihor având începutul pictat al unui fluture „ cap -de- mort”. Trecu pensula prin vopseaua roșie din căușul de aramă și, atingând șevaletul cu puncte abia sesizabile rămânea așa, cu buzele țuguiate, cu ochii întredeschiși ca o lamă, iar mâna întinsă lăsă un fir de abur să se strecoare din cârlionții subsuorii.Pe măsură ce continua lucrul , se încorda , se tensiona: din stomac o energie formidabilă îi inunda degetele : până seara săvârși minipictura și căzu lat ca un lup rupt de oboseală după o hăituială de capre, nu înainte de a privi desenul prin lentilă pentru a putea vedea dacă semnele sunt desăvârșite; de aproape, mai de aproape, apoi suflă peste șevalet parcă pentru a alunga răul, și-și mușcă buza de jos. La cererea primarului, autoritățile masaseră noi grupe de lunetiști, inclusiv o logistică minuțioasă de apărare. Localnicii, după strechea exodului ce îi cuprinsese, căzuseră unii în beții istovitoare, alții într-o apatie totală. Stăteau tolăniți pe prispe și balcoane, pe sub duzi și salcâmi boierești, abia reușind să pregătească hrana sub soarele pârjolitor, ori belenghereau mahmuri pe ulițele pustii. Așteptarea îi înnebunea pe toți, îi năucea. Doar în Primărie se mai observa ceva mișcare, în special frământarea lu’ domn’ Cărăușu care privea prin binoclu în văzduh pentru a descoperi vreun norișor de lăcuste, rătăcit. „ Înseamnă că au și trecut de vreme ce încă nu au sosit”, rosti mai mult pentru sine, în prezența suitei de aghiotanți. El a lansat ipoteza că tot ținutul se află situat, după toate semnele, într-un spațiu ciudat, și chiar în momentul acela pe ușa sălii de ședințe a apărut Pazvante rostind cu încântare că și-a îndeplinit planul de producție. „Numai să vedeți ce frumusețe de pielicele am pictat, domn primar, o nebunie , nu alta!...” Și vârâ până la cot mâna într-un săcotei burdușit cu marfă. O puzderie de fluturi viu colorați răbufni din sac în fața încremenită a lui Pazvante și împânziră încăperea. Alexadru, mereu în preajma tatălui, săltând de fericire, alerga de colo-colo, cu mânuțele ridicate și striga : „Dă-mi tăticule și mie!… Dă-mi tăticule și mie!…„ - Ce să-ți dau, mă ?!…Pune-l pe primar să-i prindă!… |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy