DESPRE TINE
Maria David

Intâi a venit un bărbat. A zis că a fost prietenul tău. A adus un sac mare, negru și acolo erau îngrămădite toate lucrurile tale: pijama, papuci, vestă, ceas, niște ziare, acte…
A așezat ușor sacul pe bancă, a oftat și s-a uitat spre mine. L-am privit și după câteva secunde a lăsat ochii în pământ.
Apoi mama a început să urle. Așa cum mi-ai spus tu odată că ai făcut, când ai rămas singur intr-o peșteră. Ai urlat numai ca să iți auzi ecoul. Să nu te mai simți singur.
Probabil asta vroia și ea. M-am gândit că ar trebui să fac ceva. Să știe că sunt acolo. Dar nu am putut să o iau in brațe. Nu am putut să îi spun niciun cuvânt. Nu am făcut niciun gest. Priveam pe rând, când la bărbatul din fața mea, când la ea. Nu simțeam decât peretele rece din spatele meu. Nu auzeam decât sunetele dese, stridente-la început, apoi tot mai înfundate.
La un moment dat mi-am aprins o țigară.
Bărbatul a mai zis că te-a bărbierit cu o seară înainte și că i-ai zâmbit.
Că te-a luat în brațe și te-a plimbat pe hol
Că noaptea nu ai mai vrut să respiri, nu te mai juca, nea Cornele
Că a reușit totuși să aprindă o lumânare.
Am continuat să fumez.
Soarele abia răsărea. Lumina lui roșiatică bătea pieziș peste ochii plânși ai mamei. Peste sacul negru, peste buzele bărbatului care-nșira cuvinte mărgărite. Peste mine. Nu auzeam nimic. Stăteam acolo, pe trepte, când mi-am dat seama că nicio dimineață nu va mai fi la fel.