"Am și un decalog aici. Eu l-am scris și tot eu l-am atârnat pe peretele sălii de așteptare. Cum ridic ochii, îl văd. Și de fiecare dată îmi repet una din cele zece porunci. De fiecare dată una singură, ca să mă conving s-o urmez.
Iată-le cum sună:
Prima poruncă: Să aștepți oricât.
A doua poruncă: Să aștepți orice.
A treia poruncă: Să nu-ți amintești, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăiești în prezent.
A patra poruncă: Să nu numeri zilele.
A cincea poruncă: Să nu uiți că orice așteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viața.
A șasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.
A șaptea poruncă: Nu pune în aceeași oală și rugăciunea și pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăznește să spere singur.
A opta poruncă: Dacă gândul ăsta te ajută, nu căuta să recunoști că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.
A noua poruncă: Binecuvântează ocazia de a-ți aparține în întregime. Singurătatea e o târfă care nu te învinovățește că ești egoist.
A zecea poruncă: Amintește-ți că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.
Ce bună idée am avut cu decalogul ăsta. De câte ori sunt în dificultate, apelez la el. Mă uit și caut porunca de care am avut nevoie în clipa respectivă. Și imediat îmi revin. Nu știu ce m-aș fi făcut fără asta. Poate că omul s-a obișnuit să i se poruncească. El îsi permite să fie surd la rugăminți, dar devine atent când i se poruncește. N-ați văzut că și Dumnezeu a folosit aceeasi metodă? În loc să ne ilumineze, a descoperit că e mult mai comod să ne poruncească. În zece porunci a rezolvat totul.

............................................................


Cabotinul din mine e gata să ricaneze. Cum să înțeleagă așteptarea cei care n-au trăit-o decât în rații mici? Pe ei nu-i interesează decât să apese pe accelerator, privind fix în față. Atât. Nimeni n-are timp de pierdut. Nimeni n-are timp pentru altul. Nu există decât cursa fiecăruia. Restul nu contează. În schimb, pentru mine așteptarea e un cuvânt și înțelept, și teribil. De ce înțelept? Păi sigur că este. Când nu mai poți face nimic, când te simți ca o gânganie în pumnul destinului, nu zici: sunt disperat; zici: aștept. Va veni, nu va veni ce aștepți, faci ceva. Þi-ai găsit o ocupație. Cum mi-am găsit eu aici, unde am învățat o nouă meserie, aceea de a aștepta. Foarte grea meserie, domnilor. Mult mai grea decât aceea de a călători, de a alerga, de a te îmbulzi. Pentru că atunci când alergi, îți folosești picioarele. Când te îmbulzești, îți folosești brațele. Dar când aștepți nu-ți folosești decât puterea de a spera. Și aici e greutatea. Căci această putere se uzează și ea, domnilor, ca orice lucru. Și, în clipa în care puterea de a spera s-a uzat, ești pierdut. Nu te mai salvează nimic, pentru că nu mai izbutești să aștepți. Nemaiașteptând, trebuie să mori.
Și nu pot să-l contrazic pe acest cabotin care scoate din când în când capul din mine. Cel puțin în privința așteptării are dreptate. Mă uit la șinele prăfuite. Ce tren să mai vină? Ce tren să mai plece? Aici nu mai există sosiri, nici plecari. Există numai peronul și așteptarea. E una din acele situații când cauți în așteptare un bârlog, un refugiu. Să treacă timpul,deoarece lucrul cel mai important pe care-l faci e să aștepți. Pustiul latră uneori ca și câinii. Și, cum să vă spun, mușcă chiar din inimă. A aștepta înseamnă atunci a supraviețui cât mai mult, a aluneca spre moarte încet. Totul e să te descurci cât mai bine cu frica și să-ți găsești chiar în frică un loc mai ferit. Aștepți, supraviețuiești și în vremea asta moartea vine bâjbâind.
Uneori îi spuneam Eleonorei că un singur lucru e mai important pentru noi decât venirea unui tren: încrederea că trenul va veni. Crezând așa, putem începe să așteptăm. Ca în porunca a doua.
De fapt, am înțeles atunci ceva la care nu mă gândisem niciodată. Că uneori a aștepta poate fi, la urma urmei, un mod de a pleca și de a sosi. Câtă vreme aștepti, totdeauna mai există un tren care va veni sau care va pleca. Chiar dacă nu știi cât trebuie să aștepți. Peroanele sunt cu totul pustii numai când le pustiim noi înșine, mi-am spus. Și am încercat din toate puterile să cred asta. E adevărat că nu reușeam totdeauna, iar acum nu mai reușesc nici atât. Dar dacă aș fi renunțat cu totul, aș fi murit. Încercam să ne umplem timpul cu ceva, dar fără panică. Uneori ne întrebam cât vom putea rezista astfel. Pe urmă tot noi ne ziceam ca să ne dăm curaj: “Important e că deocamdată merge.”
Într-o dimineață am avut chiar o clipă de fericire. Cerul era limpede si, deasupra pădurii, se ridicase un soare inflamat și roșu. Așezați pe banca de pe peron, priveam câmpul. Iarba, udă de rouă, strălucea. Până și scaieții fulgerau în răspimpuri. Cârduri de ciori se îndreptau prin aerul dimineții spre mlaștină de unde făceau cale întoarsă. Acesta era imperiul în care domneam noi, singurii săi locuitori. Probabil nu era trecut pe nici o hartă si n-avea nici un nume.”