Era acolo mereu, lipită de zidurile cenușii. Uneori fără vlagă, cu ochii mijiți sub ferestrele largi, alteori zâmbitoare, purtându-și pașii dezlânați prin labirintul de holuri. Îmi tresălta inima de câte ori o simțeam prin apropiere. Părea că o recunoaște și i se supune.
-De ce faci asta ? strigam în sinea mea, plină de indignare.
Inima nu-mi răspundea. Mă ignora, de parcă ar fi avut personalitate proprie. Alteori, credeam că dispăruse. Definitiv. Camerele respirau vesele. În aer se simțea bucuria. Câte o rază, furișată pe obrazul catifelat al lui Tudor, îmi smulgea de fiecare dată lacrimi. Dragoste, neputință sau obișnuință? Plângeam fără să știu de ce. Bănuiam că lacrimile mele îi hrăneau zâmbetul ei hidos.

Ploaia încetase curând după miezul nopții. Mi-am ciulit urechile ca să ascult ultimile picături cum răpăie pe tabla de la pervaz. În semiobscuritatea camerei, am pășit ușor până la patul de alături. Dormea cu zâmbetul pe buze. M-am aplecat și l-am sărutat pe obrăjor. Adormise fericit. A doua zi era călătoria! Târziu în noapte, visele mele pluteau alături de visele lui, se contopeau în liniștea artificială a salonului, despletindu-se doar spre zorii zilei, când pași mărunți și grăbiți ne anunțau deșteptarea.
În fața spitalului, stăteau aliniate câteva mașini de teren. Șeful unei mari companii de răcoritoare avusese ideea să sărbătorească ziua de 1 iunie altfel. Fără acadele, fără muzici de top, vată de zahăr și roata norocului. Toți copiii care au primit acordul medicului așteptau în hol, cu nerăbdare, să plece. Mașina în care am urcat noi, de culoare bej metalizat, părea destul de puternică. Îl las pe Tudor să se prezinte. Șoferul, cu ușor accent de Chișinău, îi răspunde la ploaia de întrebări.
-Aceasta e din clasa limuzine. Ford Explorer. Mașină americană, mașină babană!
Tudor râde. I se citește neastâmpărul pe față. Nu l-am mai văzut de mult atât de emoționat. Repetă cu glas peltic:
-Masină americană, da,da!
Stăm în spate de teama șocurilor, deși, mă tenta ideea de a-l lăsa pe scaunul din față. Tudor se ridică și își ițește căpșorul printre cele două scaune, alături de Mișa.
-Pornim? întrebă acesta, zâmbind.
-Da, pornim! încuviință Tudor, cu fața luminoasă.
Drumul spre Gilău începe. Mașinile pornesc una câte una, iar a noastră la urmă, spre a privi mai ușor caravana. Tudor recunoaște tipurile de mașini, și nu se sfiește să le enumere cu voce tare. Nu intervin cu nimic. Stau cu o mână în jurul trupului fraged, ca o centură de siguranță, și îl las să savureze călătoria. Pe stradă, oamenii ne fac cu mâna, veseli. Atunci aflu din spusele lui Mișa, că s-a creat un fel de tradiție cu această excursie. Un alt mod de a spune « suntem alături de voi »!

La ieșirea din Cluj, mașinile părăsesc rând pe rând șoseaua și pornesc pe dealuri, traversând pădurea. Crengi ude de ploaie se izbesc de parbriz cu putere. Avem senzația că or să sfâșie sticla și ne vor lovi ochii, pe care, instinctiv, ni-i apărăm cu mâinile. Drum de pădure, soluri argiloase pe care cauciucurile alunecă, provocându-ne spaime inutile.
-Ca în filme! E frumos, nu-i așa, mami? îmi cerea părerea din când în când, Tudor.
Dau din cap a aprobare și îi urmăresc reacțiile. Fața îi este transfigurată. Stă în picioare conducând cu un volan invizibil mașina ascultătoare. Scoate zgomote de frână, de accelerație, se visează puternic, îndemânatic, cu un volan adevărat în mâini. Parcă uită uneori să respire! Mânuțele fragile îmi amintesc neputința. Aș vrea și eu să uit să respir. Pentru totdeauna. Ca și cum ai apăsa DELETE pe o viață. Pe viața mea de acum. Cea de roboțel ghidat de forțe nevăzute, care mă împing cu putere, dintr-o parte în alta. Nu mă supun! Doar uneori mă simt o păpușă de cârpă cu care destinul își spală sandalele.
Tudor râde când îl provoacă pe Mișa să coborâm o pantă. Acesta îl ascultă, mașina trece printre tufe de măceș, pe iarba udă de ploaie. Adrenalina curge înfiorându-ne nervii.
-A fost bine? întrebă Mișa zâmbitor.
-Super! Mai putem repeta figura? se alintă Tudor.
-De câte ori vrei! Mașina asta e foarte puternică! Cea mai tare din caravană!
Putem urca pe munți, pe unde vrem noi! Nimic nu ne oprește! continua Mișa să-l impresioneze.
Nu mă pricep la mașini. Bănuiesc că și ceilalți șoferi spun la fel copiilor pe care îi plimbă. Dar Tudor îl crede pe cuvânt pentru că îl face să se simtă special. Mișa ne spune că are o fetiță mică acasă. Cu siguranță că este un tată bun.

Mă uit speriată în jur. Ea nu mai era acolo. Dispăruse. În aer plutea bucuria, uitarea de sine și glasul ca de clopoțel al lui Tudor.

În vârful unui deal am făcut popas. Din fiecare mașină coborau copiii și însoțitorii lor. Aerul era proaspăt. În zare se vedea Clujul ca un uriaș organism, viu și armonios. Aliniați acolo, copii și adulți, păreau un tablou de familie, reușit, pe care însă, nu-l semna nimeni. O imagine păstrată în memoria colectivă a locului. În realitate, fiecare copil avea un alt nume, bine stabilit : leucemie, carcinom, meduloblastom...denumiri alunecate parcă de pe Google în dosarele personale. Amară ironie a vieții!
Lumina soarelui se filtra prin perdeaua de nori la fel ca în fiecare vară. Umiditatea și temperatura Terrei erau în parametri normali. Iarba verde țâșnea din pământul reavăn. Culegeam flori, râdeam, vorbeam întruna pentru a nu ne auzi gândurile. Ele scurmau cu degete ascuțite în timpanele noastre. Refuzam cu îndârjire să mă supun lor. Nu voiam să-mi recunosc limitele. Ar fi fost ca și cum aș fi arborat steagul alb. Și spiritul mi se războia în permanență. Fără pauze, fără ocolișuri.
Drumul a reînceput la fel de accidentat. Pădurea își lăsă câteva crengi în scara mașinii. Mișa forțează motorul și scara se rupe. E ușor necăjit.

Urcăm un drum în pantă. Vegetație bogată animată de cântecul păsărilor. Coaste împădurite care dau frâu liber imaginației. Totdeauna pădurea a născut personaje ciudate, a lecuit boli ale sufletului, a dat speranțe celor împotmoliți în propriile fantasme. Pădurea copilăriei era la fel de misterioasă. Ascundea amintiri șoptite prin unghere de odăi, aducea prospețime în cuvintele tatei, frisoane în ochii celor ce îi ascultau tainele. Þineam în continuare mâna pe trupul fraged al lui Tudor, și voiam să-i transmit emoțiile copilăriei mele. Adunasem acolo, în suflet, frânturi de bucurii care curgeau ca într-o clepsidră magică, în vârtejul sufletului. Timpul însă pornise, fără să mă întrebe, cronometrul. Condamnată la o mască de înger bun, așteptam cu nerăbdare vulturii ce se roteau pe deasupra muntelui, să-mi scoată ochii și să-i înalțe în văzduh. Apoi, cortina ar fi putut să cadă, iar eu, obosită, m-aș fi întins pe iarba udă, împrăștiindu-mi visele în calea furnicilor. Acesta putea fi un eventual sfârșit de poveste!
În Gilău, în fața restaurantului din pădure, stau aliniate mașinile de teren ca niște purceluși murdari. Sunt mai mult de zece. Cu roțile pline de noroi proaspăt, obosite în fața soarelui, se lasă mângâiate de vântul puternic ce se iscă din senin. Ne refugiem înăuntru unde ne așteaptă o masă frumos aranjată. Era cu adevărat o zi de sărbătoare. Și copiii au simțit asta.
Poate din gesturile chelnerilor zâmbitori și foarte amabili, poate din lumina jucăușă a candelabrelor aprinse generos, sau, chiar de la veselia mirilor ce-și sărbătoreau cununia civilă acolo, la câteva mese distanță.
Tudor nu se sfiește să spună tare cât de frumoasă este mireasa. Ne privea pe sub genele lungi, cu un zâmbet ștrengăresc în colțul gurii, așteptând o confirmare din partea noastră. Mi-am aruncat ochii spre ea. Păr blond- șaten, ținută elegantă, zâmbet natural și o delicatețe ce răzbătea de sub pielea fină. Avea dreptate Tudor.
Ni se servește masa. Pentru copii, friptură de pui cu cartofi natur, salată de roșii și sucuri naturale, iar pentru adulți, cotlet de porc cu salată de varză și cartofi prăjiți. După suc, urmează o cafea aromată pe care o savurez împreună cu celelalte mame. Se lasă un fel de liniște ostentativă. Beau din cafeaua neagră și îmi înghit, odată cu ea, propria deznădejde. Lumina soarelui se furișează înăuntru cu intenția clară de a ne limpezi gândurile. Copiii joacă mingea în restaurant. Nimeni nu se supără. Bucuria e acolo în ochii lor. În ochii mamelor e doar disperare mută.
Zâmbim! O facem cu demnitate. Apoi mulțumim gazdelor pentru amabilitate și ne luăm rămas bun.
Caravana pornește spre Cluj, de astă dată pe șosea. Lăsăm în urmă pădurea cu o urmă de tristețe, peisajele misterioase umbrite de amintiri și ne bucurăm de asfaltul de calitate al șoselei. Tudor îl provoacă iarăși pe Mișa. Acesta accelerează foarte tare, făcându-i pe plac. Se aud hohote de râs inocent. În aer pluteau energii pozitive, ca niște baloane de săpun. Puteam să-mi trec degetele prin ele, hrănindu-mi sufletul pustiit. Alți oameni veseli ies la porți făcându-ne cu mâna, iar copiii le răspund cu veselie, simțindu-se din nou vedete. Caravana merge ca o reptilă uriașă, cu solzi argintați, în viteză mare spre intrarea într-o eventuală peșteră.
Mașinile opresc în fața spitalului. Puțin obosiți, mulțumim unii altora, ne luăm rămas bun și ne îndreptăm spre intrare. Copii și mame. Holurile lungi se umplu de larmă. Glasuri inocente își povestesc trăiri din timpul excursiei. Arătăm ca o ceată de alpiniști coborâți de pe munte. Inima îmi tresaltă neliniștită.
–De ce faci asta? întreb contrariată. Inima nu-mi răspunde. Întorc capul.
Pitită, după ușa de la intrare, ea aștepta neobosită...