Vântul îmi sulfa încet șuvițele de păr de pe față,în timp ce priveam orașul proaspăt înmuiat în mireasma ploii de-abia trecute.Fusese furioasă,foarte furioasă,iar acum în aer plutea un calm ireal.Știam că va urma o a doua furtună,poate nu la fel de violentă,dar urma să vină.Deja se vedeau norii negri în depărtare,așteptând parcă un semnal de la Domnul,pentru a scufunda din nou străzile într-un val de groază,apă și nămol.
…

Continuam să privesc pierdută zarea ponosită și nervoasă,în timp ce pășeam încet pe acoperișul blocului.Întotdeauna imi dorisem să mă urc pe un bloc,iar acum eram pe unul.Pe unul de zece etaje.Îți dă o senzatie uimitoare,de..măreție a lumii,de superioritate uneori.Dar privind orașul mi-am dat seama că nu mă face să mă simt bine deloc…Sunt doar tone întregi de beton tare,rece și asfalt.Atât și nimic mai mult.M-am apropiat de marginea clădirii,și am privit în jos.Eram în transă,hipnotizată de senzațiile pe care le trăiam.M-am urcat pe balustradă,jos nu vedeam pe nimeni.Fără să mă mai gândesc…am sărit.Aerul trecea pe lângă mine,vâjâind furios,asurzindu-mă,părea pornit împotriva mea,nu ma oprea,dar mă critica într-una pentru decizia mea.Dar eu credeam că acționasem bine.Înca.

…

Stăteam la balcon,lăsând ploaia să ne pătrundă prin haine,să ne ude,nu ne păsa.Asta ne și doream de fapt…Să ne udăm.Părul meu era deja plin de apă,îmi placea.Era răcoritor și plăcut…Un mod de a arăta ca furtuna nu e un monstru,nu e un monstru deloc.Își împărtășea podoabele de argint viu cu noi,noi care eram doar niște..păcătoși,nevredinici.
Noi ne-am spus…Că e o prostie să te arunci de la etajul zece.E o prostie pentru că…până ajungi jos e mult,destul cât să ai timp să te gandești,să ajungi să crezi că ai greșit,să-ți pară rău…

…

Dar nu am greșit…Nu am greșit.Timpul trece atât de greu acum,e enervant.Când am sărit,mi-am asumat riscul.Riscul că nu mă voi speria.Că nu mi se va face frică la jumătatea drumului.Totuși,te aștepți la un impact.La un impact puternic și la un negru liniștit.Cănd am sărit,am crezut ca se va termina repede,nu mi-am închipuit că va dura atât de mult…Credeam ca pur și simplu îmi voi savura căderea în liniște,senzația de zbor…Pare ideal…Să sfârșești imediat ce ai trăit visul milenar al omenirii…zborul.Și să sari de cât mai sus,doar ca să prelungești perioada ta de reverie…Dar la urma urmei..E reverie.Iți amintești multe… Și regreți…Iar apoi lovești din plin pământul,desfigurând ceea ce odinioara fusese trupul tau,casa ta.Și te ridici la cer…

Am greșit…pot recunoaște asta…Dar încă mă întreb cum e să poți zbura.