agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-05-17 | [This text should be read in romana] | Rusaliile Casa doamnei LucreÈ›ia Popescu se profila la marginea oraÈ™ului de munte, tainică, prin faptul că era înconjurată de pâlcuri de brazi argintii, È™i pură prin albul care o îmbrăca acum, iarna, părând privitorului din vale, o prelungire a acestui anotimp ce cuprindea locurile încă de la începutul lui noiembrie. Răposatul domn Popescu, arhitect strălucit al acelei perioade, își proiectase casa undeva pe o pantă, de unde putea vedea ca la teatru întreg oraÈ™ul care, fie iarnă, fie vară, se însufleÈ›ea de paÈ™ii È™i larma iubitorilor de aer curat È™i de verde neprihănit. ÃŽn această casă aveau loc, sâmbătă de sâmbătă, întâlniri ale intelectualilor din micuÈ›a staÈ›iune montană, fiindcă d-na LucreÈ›ia nu era numai o amfitrioană fără cusur, dar È™i o iubitoare de arte frumoase, întreg oraÈ™ul cunoscând-o sub apelativul generic de „Matroanaâ€. ÃŽn acea seară de mijloc de decembrie, Mihai Costache, boierul cel tânăr, invitase la reuniunea din casa literelor, cum îi plăcea lui să numească locaÈ›ia, pe cel mai bun prieten al său, Corifeu Albert, sosit într-o scurtă vacanță tocmai de peste munÈ›i, de la Alba-Iulia, cu ocazia sărbătorilor de iarnă. Spre deosebire de Mihai, care era un spirit libertin, pus mereu pe petreceri fără măsură, cartofor înrăit, care pierduse È™i recâștigase la masa de pocker o avere, Albert era tipul de om care vorbea puÈ›in, numai atunci când era întrebat, mereu atent la detaliile din jur, cu carneÈ›elul pregătit pentru a aÈ™terne pe el o impresie, un tablou, care-l prinsese în mreaja culorilor lui, o fizionomie tainică, specială. El era de altfel unul dintre poeÈ›ii tineri È™i de viitor ai Ardealului È™i tocmai de aceea Mihai considerase util să-l invite la el de sărbători pentru a-l introduce în atmosfera cosmopolită a casei doamnei LucreÈ›ia, È™tiut fiind că ardelenii au fost întotdeauna fascinaÈ›i de Vechiul Regat, de contactul cu regățenii avizi de arte frumoase. Iar undeva, în anticamera sufletului său, Albert purta È™i el visul de generaÈ›ii al strămoÈ™ilor săi, Unirea cea mare. Nu putem să nu spunem câteva cuvinte È™i despre gazda acestor întâlniri literare. LucreÈ›ia Popescu era o femeie trecută de 60 de ani, cu o robusteÈ›e fizică de invidiat, asta poate È™i datorită aerului prospăt de munte în mijlocul căruia își trăise viaÈ›a toată. Avea o privire încă vie la vârsta ei, scormonea în psihicul celui pe care-l avea ca preopinent ca un chirurg fin, care-È™i plimbă bisturiul pentru a ajunge la punctul nevralgic al pacientului său. Cu o vorbă domoală, caldă, ea se făcuse plăcută celor care-i călcau săptămânal pragul casei în căutarea de noi izvoare de înÈ›elepciune, de frumos È™i de sensibilitate. Ea însăși păcătuise, ca orice om de bun simÈ›, È™i încercase să scrie versuri, dar, fie că nu avea aplecarea spre acest domeniu, fie nimeni nu căutase niciodată sensurile adânci ale scrierilor sale, aÈ™a că socotise că ar fi mai bine să È›ină în sertarele mobilei sale vechi, de nuc, acele încercări È™i să guste din creaÈ›iile adevărate ale celor care o vizitau. D-na LucreÈ›ia făcuse o fixaÈ›ie pentru poezia trubadurilor, pentru poeÈ›ii vaganzi. Fusese înfiorată când citise pentru prima oară din poeziile lui Jaufre Rudel, Bertrand de Born sau Bernard de Ventadour. Poezia aceea în care poetul preamărea în versurile sale simple un chip plăsmuit de imaginaÈ›ia lui, o femeie alcătuită din lumini È™i umbre, situată spaÈ›ial într-o È›ară unde poetul nu va ajunge niciodată - de aceea mai dorită È™i mai cântată - toate acestea o subjugaseră pe LucreÈ›ia Popescu, care nu pierdea nici un prilej ca să recite celor prezenÈ›i în casa sa din capodoperele truverilor atât de apropiaÈ›i de sufletul său. CaleaÈ™ca boierului Mihai Costache intrase pe poarta conacului È™i peste munÈ›i înserarea începuse să crească tainic. Când muntele primeÈ™te întâia îmbrățiÈ™are a serii, ai zice că doi fraÈ›i, care nu s-au văzut de mult È™i È™i-au dus îndelung dorul, se întâlnesc sub pavăza aceluiaÈ™i gând. Mihai purta o scurtă din blană de jder È™i o căciulă brumărie de miel, ceea ce-i dădea aerul unui haiduc ieÈ™it din crâng la drumul mare. Albert purta un palton cu o tăietură sobră, tipic ardelenească È™i o pălărie cu boruri mari. Basamac, vizitiul boierului, È™fichiua caii în buiestru pentru a-i struni È™i a-i trage cât mai aproape de scările maiestuoase care duceau spre uÈ™a din stejar masiv, împodobită deja de amfitrioană cu o imensă coroană din crenguÈ›e de brad, ornată din loc în loc cu globuri scânteietoare. Mihai coborâ primul din caleaÈ™că, fiind de-al casei, È™i i se adresă vizitiului său pe un ton ce nu concepea nesupunerea: - Basamace, nu mă aÈ™tepÈ›i cu caii afară, faci drumul întors la conac È™i îi bagi în grajd, după ce ai grijă să mănânce bine. Nu È™tiu cât întârziem în seara asta. La nevoie rămânem la d-na LucreÈ›ia...ai înÈ›eles? - Cum să nu, boierule! Și dacă întreabă boierul bătrân...? - Ce să întrebe? Ce, mai am cinci ani, ca să-È™i mai facă griji de mine...! ÃŽi spui că am rămas la femei, la Cazino! Mica staÈ›iune de munte, frecventată iarnă de iarnă de protipendada oraÈ™elor din preajmă, avea un Cazino renumit, de numele căruia se legaseră multe drame ale celor care nu se mulÈ›umiseră să-È™i joace numai bruma de noroc la ruletă, ci chiar È™i familiile, È™i viaÈ›a. Dar despre asta vom mai vorbi, căci afară se pornise un vânt tăios, iar Mihai se gândea doar la focul din È™emineul uriaÈ™, la cogniacul de bună calitate al gazdei È™i la impresia pe care Albert trebuia musai să o facă celor din jur. Pășiră amândoi atent pe treptele de marmură neagră, pe care o pojghiță subÈ›ire de gheață ameninÈ›a să le transforme curând într-un patinoar natural, trepte destul de sigure la acea oră pentru cei ce le pășeau, dar imprevizibile pentru oaspeÈ›ii ce le vor trece din nou la plecare, sub tăria gradelor în plus ale cogniacului grecesc de bună calitate, care se servea numai aici, în casa „Matroaneiâ€. LucreÈ›ia ieÈ™i înaintea oaspeÈ›ilor, ignorându-l parcă total pe Mihai È™i focalizându-È™i toate energiile spre tânărul poet ardelean. - Bine aÈ›i venit în casa mea, spuse ea, făcând o reverență adâncă, pot spune că de acum poezia va locui împreună cu mine sub modestul meu acoperiÈ™! - Bine v-am găsit, murmură Albert, copleÈ™it puÈ›in de primirea ce i se făcuse È™i pe care nu o considera ca fiind meritată, el fiind un simplu pionier pe tărâmul acelei arte, pe care amfitrioana o venera, după aprecierile pe care i le adusese. Eu...adică... noi...suntem fericiÈ›i că am călcat pragul unei case, despre care am auzit numai cuvinte de laudă... LucreÈ›ia catadicsi să-i arunce o privire boierului Mihai, ca È™i cum l-ar fi observat abia atunci. - Mihai, È™opti ea, întinzându-i mâna, Mihai... sigur că numai tu puteai să spui despre casa mea lucruri frumoase È™i de bun simÈ›... - Doamna LucreÈ›ia, È™tiÈ›i că sunt admiratorul necondiÈ›ionat al d-voastră È™i al pasiunii d-voastră pentru artele frumoase. - PoftiÈ›i, poftiÈ›i în salon, lângă È™emineu, aÈ›i îngheÈ›at cred...Se pare că din seara asta iarna ne va subjuga sub căpăstrul viscolului È™i va trebui să-i suportăm cu stoicism capriciile, este atât de frumoasă când se înfurie, încât va trebui să-i trecem cu vederea urmele lăsate asupra oamenilor È™i animalelor. CaleaÈ™ca...caleaÈ™ca d-voastră...trebuie pusă la adăpost ... - StaÈ›i liniÈ™tită, l-am trimis pe Basamac la conac, tocmai de grija roibilor mei...poate eu È™i Albert rămânem la Cazino peste noapte...sau, dacă nu deranjăm... Mihai nu apucă să încheie fraza că LucreÈ›ia privind pe sub gene pe oaspetele său cel nou spuse grăbit: - Ce Cazino! LăsaÈ›i încolo jocurile de noroc, alea nu sunt bune decât în dragoste...Săptămâna trecută a fost ruinat aici, la noi, un negustor grec din GalaÈ›i...era să se întâmple o mare nenorocire, noroc că grecul se È™tia acoperit la pagubă, probabil la el, acolo, în Grecia...a promis că va reveni È™i va face tot posibilul să-È™i scoată pârleala... - Ruleta, scumpa mea doamnă, spuse Albert, care-È™i făcuse curaj cu o înghiÈ›itură din cogniacul servit de unul din băieÈ›ii de casă, ruleta este ca È™i dragostea. Pariezi pe o ființă, în care investeÈ™ti totul, absolut totul, È™i dintr-o dată, atunci când te aÈ™tepÈ›i mai puÈ›in, bila norocoasă sare peste numărul tău, È™i altul câștigă potul È™i îți fură iubirea. - AÈ™a este, nu pot vorbi din proprie experiență, eu È™i soÈ›ul meu, decedat acum câțiva ani, am rezistat unei căsătorii lungi, cu împliniri È™i multă iubire...Dar È™tiu pe alÈ›ii, din jurul meu, uite, de exemplu prietenul dumitale, boierul Mihai, el este mai aproape de ruleta iubirii decât oricine...Cred că, dacă sunteÈ›i prieteni buni, vă cunoaÈ™teÈ›i È™i toate secretele, nu? - ȘtiÈ›i, adăugă Albert repede, pentru a nu-È™i pune prietenul într-o postură stânjenitoare, ne-am cunoscut acum câțiva ani, când Mihai a venit la Alba, prin intermediul unui prieten comun, È™i de atunci am corespondat È™i ne-am văzut... - Cred că de 2-3 ori...continuă Mihai ideea prietenului său... - Prietenia este un lucru deosebit de rar în vremurile noastre, mai ales prietenia sinceră, dezinteresată, care-i tot mai rară...adăugă LucreÈ›ia, în timp ce se uita pe fereastră pentru a vedea cine poposise cu caleaÈ™ca în faÈ›a scărilor ei impunătoare. - Prietenia, doamna mea, este ca un fruct pe un ram, mărturisise Albert, pe un ton serios, de adevărat cunoscător. ToÈ›i îl doresc, toÈ›i vor să-l atingă, să-l rupă È™i să guste din el. Cei mai mulÈ›i, gustă o dată din fruct, apoi îl aruncă plictisiÈ›i, în căutarea altui gust, a altei arome. Unii privesc la el È™i nu îndrăznesc să-l atingă, aceÈ™tia sunt cei singuri pe lume, fără amici, fără legătură cu lumea care-i înconjoară. PuÈ›ini, foarte puÈ›ini, gustă din fruct, fără lăcomie, cu sfială, È™i plăcere, iar atunci când consideră de cuviință, îngroapă sămânÈ›a fructului în pământul roditor al sincerității. Și sămânÈ›a rodeÈ™te iar, un nou fruct, mai plin de seve, È™i astfel prietenia devine un copac puternic, cu zeci È™i zeci de alte fructe... - Vezi, Mihai, spuse LucreÈ›ia, aplecându-se discret spre oaspetele ei, vezi cum vede lucrurile un poet.. nu ca noi... - Nu trebuie să fii neapărat poet, doamna mea, pentru a simÈ›i acest lucru...îi răspunse Albert, care parcă se cufundase cu totul în fotoliul care i se părea un cuib călduros È™i primitor, pe când afară se iscase un pui de viscol, ce își trimitea încrâncenarea prin coÈ™ul È™emineului care începuse să duduie ca locomotiva trenului ce urca zi de zi panta spre mica gară a oraÈ™ului, folosindu-È™i toată forÈ›a pentru a o învinge. Salonul doamnei LucreÈ›ia se umpluse pe nesimÈ›ite È™i grupuri-grupuri cei prezenÈ›i închegau discuÈ›ii pe teme atât de diverse, încât ai fi zis că au stat cu toÈ›ii închiÈ™i o săptămână È™i acum în libertate deplină devorează subiectele mondene cu lăcomia unui gurmand care nu È™tie din ce să guste mai întâi. Profitând de aceste momente, Mihai îi lăsase pe LucreÈ›ia È™i Albert să-È™i continuie dizertaÈ›iile despre iubire È™i prietenie È™i se retrăsese la fereastra care dădea spre veranda mare a conacului, acolo unde vara se adunau cu toÈ›ii la cafea È™i la lungi discuÈ›ii filozofice. Privea cum prin curtea mare se alergau vălătucii de zăpadă, răscoliÈ›i È™i săltaÈ›i prin aer de vântul ce se pornise cu È™i mai multă putere. Făcu abstracÈ›ie de tot ceea ce îl înconjura È™i rămase preÈ› de câteva clipe singur cu gândurile lui. „Mihai, prietenul tău, este mai aproape de ruleta iubirii decât oricine...†îi răsunaseră iar în urechi vorbele gazdei lor. ÃŽÈ™i apropiase faÈ›a de geamul rece, ca pentru a încerca să respire prin sticla palid îngheÈ›ată ceva din mireasma iernii care cotropea împrejurimile È™i își imagina cum È™uieră vântul în jurul conacului său, speriind herghelia din grajduri, măturând în calea ei umbrele nopÈ›ii È™i îi păru bine că nu se află în salonul său, singur, printre rafturile pline de cărÈ›i, citite sau răsfoite, dar din care însă nu învățase nimic pentru biata-i viață. Strânse din pleoape ca pentru a scruta mai bine urgia de afară È™i auzi prin mugetul vântului acelaÈ™i glas de deznădejde care-i înfiora serile acolo, la conacul său, È™i prin crengile nucului mare din faÈ›a verandei sesiză urcarea agilă a acelui animal care-i însoÈ›ea tăcut nopÈ›ile. Era pisica sălbatică care apăruse în viaÈ›a sa ca un semn magic, atunci, în dimineaÈ›a aceea de ianuarie, început tainic de an, când plecase la vânătoare de iepuri È™i ea îi apăruse pe neaÈ™teptate în față. Avea o blană, numai spic È™i puf, de o culoare gălbui-cenuÈ™ie, care i se părea de la distanÈ›a care-i separa că este moale È™i mătăsoasă, È™i pe care ar fi vrut s-o atingă, pentru a simÈ›i vibraÈ›ia ei sub palmă. De la cap la coadă, pe spate, avea o linie neagră, iar coada era groasă, mult mai groasă decât a pisicii sale siameze de la conac, È™i avea vârful pictat în câteva inele negre È™i alte câteva cenuÈ™ii. Privirea ei îi îngheÈ›ase pentru o clipă reflexele de vânător, dar ceva, care venea dinlăuntrul său, ca o căldură protectoare, ce izvora din inimă, îi spunea să nu își îndrepte arma către ea. Nici azi nu È™tie de unde îi venise acel prim impuls interior, de ce coborâse È›evile duble spre neaua care se odihnea pe patul de frunze moarte. O privise în ochi. Ochii aceia îi mai văzuse undeva, în vis sau aievea, nu putea spune, dar lumina lor îi paralizase toate simÈ›urile. Pisica îl privea încordată, dar nu cu dorinÈ›a de a-i face rău. Parcă erau două suflete care nu se privesc pentru prima oară, separate de o apă adâncă, timpul, fiecare încercând să găsească mijlocul de a scurta distanÈ›a È™i a anula efectul fricii de moment. Frica de traiectoria glonÈ›ului, pe de o parte sau de ghearele felinei, de cealaltă parte. ÃŽncercau parcă să-È™i aducă aminte unde se mai întâlniseră. Cumpăna clipei trecuse È™i pisica sălbatică continua să-l fixeze cu ochii ei verzi ca de peruzea. Din acea zi ea îi apăruse la intervale sigure de timp, mai ales spre seară, acolo în curtea conacului său, printre crengile teiului secular, întodeauna înainte de plecare È™uierând ascuÈ›it ca semn parcă de rămas bun. ÃŽi purta noroc la vânătoare È™i, ori de câte ori nu îi apărea în cale, venea cu tolba goală de vânat. Discutase È™i cu Albert despre acest lucru, fiindcă nu înÈ›elegea semnificaÈ›ia existenÈ›ei acestui animal sălbatic în viaÈ›a sa È™i tocmai când se săturase de interpretările prietenilor, care mai de care mai fanteziste, cineva îi dăduse o explicaÈ›ie cât de cât pertinentă, care-l mulÈ›umise, dar care îi È™i amestecase apele vieÈ›ii. Acum un an, prin primăvară, în oraÈ™ul lor poposise o trupă de actori ambulanÈ›i. Se apropiau Rusaliile È™i trupa pregătise un spectacol în aer liber, aÈ™teptat an de an de locuitorii urbei. ÃŽntr-o dimineață, la poarta conacului său bătuse o bătrână, însoÈ›ită de o fetiÈ™cană, să fi avut ca la 17-18 ani. Bătrâna se sprijinea îmtr-un toiag È™i după gesturile nesigure, Mihai care se afla pe verandă, la o cafea, se gândi că femeia era oarbă, tânăra fiind cea care îi ghida paÈ™ii. Crezu iniÈ›ial că vor să cerÈ™ească È™i strigă la Minodora, doica sa din pruncie, să iasă È™i să le omenească cu ceva. Dar bătrâna se pare că nu bătuse din această cauză la poartă, căci doica se întoarse È™i îi spuse cu glas È™optit: „ Bătrâna zice că vrea să-i ghicească boierului celui tânărâ€. Mihai se amuză la acest gând, nu îi mai ghicise nimeni niciodată, ar fi vrut È™i n-ar fi vrut să-È™i cunoască viitorul, dar, cum la cei tineri curiozitatea este întotdeauna mai mare decât prudenÈ›a, îngădui să fie primite în curte. Bătrâna înaintase greoi pe aleile îngenuncheate în straturile de lalele multicolore, sub asediul zăvozilor lui de pază, È™i, când păși pe veranda conacului, se opri preÈ› de câteva clipe ca un animal care adulmecă potenÈ›iala primejdie. FetiÈ™cana o strânse de braÈ› cu putere, semn că nu mai era cale de întoarcere È™i amândouă se aÈ™ezară pe o canapea din nuiele împletite, nu departe de fotoliul lui Mihai. - Ziua bună, boierule, spuse cu o voce gâjâită bătrâna. Poate voieÈ™ti să-È›i afli viitorul... - Nu sunt prea sigur de asta, dar vreau să È™tiu cum din atâtea case respectabile din oraÈ™ te-ai oprit tocmai la poarta mea? Ne cunoaÈ™tem, cumva? - Să zicem că ne cunoaÈ™tem. Cine nu-l cunoaÈ™te pe boierul Costache...! Și chiar dacă nu v-aÈ™ fi cunoscut, un vis tot mă aducea la poarta dumitale... - Un vis? Cum pot apărea eu într-un vis al unei femei bătrâne...È™i... Mihai tăcu încurcat, căci își dăduse seama că prin tonul său o putea jigni pe bătrână. - Hai, spune tot gândul ce È›i-a trecut pe buze, boierule, îl admonestă ea, aÈ™a cum fac bunicile cu nepoÈ›ii neascultători, spune.....unei femei bătrâne, sărace, oarbe, neajutorate...nu? - AÈ™a-i, È™tii să citeÈ™ti gândurile oamenilor...! - Nu numai gândurile, ci È™i vieÈ›ile lor...Adânc, ca într-o fântână citesc destinul lor È™i unde-i apă tulbure mă port cu luare aminte, ca să È™tie omul de ce să se ferească... - Visul...visul de care vorbeai, acela mă interesează, mai înainte de a-mi ghici în ghioc... - Eu nu ghicesc în ghioc, ci în ochii omului...ghiocul poartă în el întotdeauna ceva din freamătul mării din care s-a născut, È™i noi, oamenii, nu suntem vrednici să ne comparăm cu ea È™i cu puritatea ei...visele mării ascunse în ghioc sunt visele ei È™i numai ale ei... - Ciudat, n-am mai auzit de aÈ™a ceva... - Nici nu trebuie să auzi.. ai să vezi... - Bine, bine...visul... - Știu că eÈ™ti un tânăr seducător È™i bogat...eÈ™ti însă È™i capabil de o relaÈ›ie durabilă...? - ViaÈ›a nu mi-a dat încă prilejul să o fac! - Bine...bine...mai ai timp destul înainte...! Alino, se adresă ea fetiÈ™canei, du-mă mai aproape de boier! Abia atunci sesizase Mihai că bătrâna nu era oarbă de-a binelea, avea niÈ™te luminiÈ›e încă vii în ochii cu care îl privea fix, ca pentru a-l È›intui în fotoliul său de răchită împletită. - Boierule, dă-mi mâinile...amândouă... aÈ™a, nu-È›i fie teamă, baba îți va spune tot ce vrei să È™tii despre viitor...nu È™i despre trecut...căci trecutul matale este unul negru ca o apă nămolită venită de la munte cu grohotiÈ™, crengi rupte, frunze moarte...moarte...Vezi, cum ai auzit de trecut È™i de moarte, ai amuÈ›it...! - Lasă trecutul meu, n-ai de unde să È™tii dumneata nimic despre el...pare-mi-se că sunteÈ›i pentru prima oară la noi în oraÈ™...chiar dacă pe aici se perindă în tot cursul anului felurite trupe ambulante, nu cred că ne-am mai văzut. Și, chiar dacă nu te-aÈ™ fi reÈ›inut pe dumneata, nu acelaÈ™i lucru pot spune despre trandafirul ăsta de fată, care te È›ine de mână, È™i nu vrea nici măcar să mă privească, parcă i-ar fi frică să nu se rătăcească pe aleile ochilor mei...Pentru un boboc ca ea, mi-aÈ™ fi zăvorât prezentul È™i viitorul într-o cutie muzicală, aflată la capul patului ei, ca să-i cânt seară de seară înainte de culcare... Copila se ruÈ™inase È™i privea undeva, peste umărul bătrânei, la teiul cel bogat, care își dăruia aroma florilor peste împrejurimi. - Tot boem È™i visător ai rămas, boierule... îi spuse baba trăgând-o mai aproape de ea pe fetiÈ™cana, care purta în ochi multe păcate nerostite, pe care intuiÈ›ia lui Mihai, fin cunoscător al tainelor femeieÈ™ti, le sesizase de cum pășiseră pe veranda sa. Spune-mi, te simt că ai ceva pe suflet...dacă te È™tii legat de vreun lucru, care a trecut cu urmă de sânge prin tinereÈ›ea dumitale, spune-mi...sau vrei să-È›i ghicesc eu?... - Păi, dacă-È›i spun eu, ce farmec mai are ghicitul dumitale...! Nu vreau să-mi mai amintesc de acele timpuri. Eram tânăr, prea tânăr, ca să înÈ›eleg rosturile vieÈ›ii È™i mai ales ca să îmi aleg singur un drum... - Și l-ai lăsat pe boierul cel bătrân să aleagă pentru dumneata...chiar dacă ai suferit...chiar dacă i-ai făcut È™i pe alÈ›ii să sufere, chiar dacă ai lăsat răni adânci pe obrazul acelor vremuri... - Dar dumneata de unde È™tii, babo?... - Toată lumea È™tie dincolo È™i dincoace de munÈ›i de iubirea dumitale cu Alexandra...noi actorii ambulanÈ›i cunoaÈ™tem tot ceea ce se poate È™ti despre cei care ca È™i noi străbat È›ara în lung È™i-n lat pentru a povesti în piesele lor dramele sau bucuriile lumii...de aceea È™tim ce s-a întâmplat atunci... - Eram prea tânăr...nu puteam să ies din vorba boierului bătrân, m-ar fi dezmoÈ™tenit...era o iubire sub rangul familiei noastre...ea era o simplă actriță...dacă nu e prea mult spus...pentru care am făcut o pasiune fulgerătoare, dar È™tii È™i dumneata că întâi se vede fulgerul pe cer, apoi se aude tunetul...AÈ™a a fost È™i la noi...chipul ei, când am văzut-o prima dată, jucând rolul Ofeliei, mi-a rămas adânc impregnat în suflet, ca strălucirea unui fulger prevestind o ploaie repede de vară, apoi a venit ca un tunet atingerea mâinilor noastre, apoi a buzelor, ca într-o piesă pusă în scenă de un regizor sensibil... - Eu nu pot È™ti care-i adevărul! Știu doar că ai promis cuiva sub jurământ că nu va mai fi alta în viaÈ›a ta È™i când o altă domniÈ™orică revenită de la Paris, a intrat în viaÈ›a dumitale, ai uitat jurământul, ai călcat în picioare vorbele pe care tot dumneata le-ai juruit... - Alexandra nu avea decât 18 ani, ca È™i copila asta...nu cred că ar fi trebuit să ia aÈ™a în serios totul... - Pentru ea dumneata erai totul...! Din păcate, pentru ea nu mai putem vorbi decât la trecut... Mihai simÈ›i o mână care-i cuprinse umerii, mână care-l întoarse iar în atmosfera din casa doamnei LucreÈ›ia. Era Sebastian, pictorul, care îi făcuse în acele vremuri de lângă care plecase acum cu gândul rănit, primul său tablou stând cu Alexandra în livada de viÈ™ini de la conac. - Mihai, tot melancolic, de ce te-ai retras aici? Hai, domniÈ™oarele vor să fi alături de noi, căci prietenul tău va începe în curând să ne recite din versurile sale. - O să vă placă...Poezia lui Albert este exact ceea ce lipseÈ™te oraÈ™ului nostru văduvit de culoare, sensibilitate È™i iubire. Apropo, Sebi, voiam de mult să te rog ceva...e un capriciu de al meu È™i, ca orice capriciu la care È›ii, aÈ™ vrea să devină realitate! - Spune, prietene, despre ce este vorba? - AÈ™ vrea să-mi pictezi un tablou...un peisaj de pădure...È™i o pisică sălbatică ieÈ™ind din ea... - Interesant... pisica sălbatică este un animal sacru în unele părÈ›i ale globului... - Da, È™tiu, ce zici, faci asta pentru mine? - Cu siguranță voi picta ceva care să-È›i fie pe plac...în 2 săptămâni îți prezint o schiță... - Vreau să fie totul învăluit într-o atmosferă tainică, misterioasă... - Va fi, o să vezi că o să-È›i placă! Hai, să-l ascultăm pe ardeleanul nostru cel timid! Se îndreptară amândoi spre È™emineul în care lemnele se descompuneau ca un vis de iarnă È™i luând câte un pahar de È™ampanie în mână se pregătiră să asculte glasul cald al lui Albert, emoÈ›ionat în faÈ›a primului său examen cu public. Mihai asculta versurile pe care le citise de atâtea ori, iar când prietenul său începu să recite acea poezie despre primăvara din sufletele copacilor gândul său urcă prin aerul nopÈ›ii, plecând iar din acea cameră È™i se oprise din nou în faÈ›a bătrânei ghicitoare. Nu trebuise atunci să se justifice cu nimic față de acea femeie străină, care nu avea nici un drept să-l judece în vreun fel. Este adevărat, se promisese cu totul Alexandrei, aÈ™a cum fac tinerii exaltaÈ›i de mireasma primei iubiri, când cred că prin acea iubire începe È™i se sfârÈ™eÈ™te lumea pentru ei. De un singur lucru se putea condamna. Că È™tia de originile ei, nepotrivite pentru rangul său, dar pe atunci credea că dragostea dintre doi oameni nu poate fi cenzurată de ranguri È™i trepte sociale. Sau, aÈ™a cel puÈ›in, îi plăcea să creadă lui. Sorbi din paharul plin de mărgelele È™ampaniei înspumate È™i închise ochii. Era iar pe veranda sa, sorbind dintr-o cană de pământ vinul negru din podgoriile lor, care fremăta în sângele-i tânăr, arzând de nerăbdare să vadă ce-i va ghici bătrâna. - Boierule, peste viaÈ›a ta plutesc nori negri...Nu, n-ai de ce să te temi...nu-i umbră de moarte...dar s-a întâmplat ceva, care poate dumitale, un tânăr instruit È™i aplecat acum spre lucruri moderne, ar putea să-È›i pară o nălucire de-a mea. Alexandra...ce s-a întâmplat cu ea? - Când a realizat că interesul meu pentru domniÈ™oara Camelia întrecea cu mult sentimentele de până atunci față de ea...s-a ... Și Mihai se oprise, ca È™i cum din ochi îi fugise orice urmă de viață, aÈ™a cum fuge soarele de pe cer în faÈ›a primelor semne de furtună. - Ce-ai boierule, È›i-e greu să vorbeÈ™ti de astfel de lucruri? - Da, recunosc, îmi este greu, căci nu îmi este indiferent ce s-a întâmplat cu ea... - Și ce s-a întâmplat? - S-a înecat în heleÈ™teul de păstrăvi de la marginea conacului...Acolo È™i în livada cu viÈ™ini obiÈ™nuiam să petrecem ceasuri întregi...Pe malul apei am È™i îngropat-o, de altfel. - Dumneata ai lăsat-o să plece...aÈ™a, pur È™i simplu...? - Era boierul bătrân la mijloc...! - Þi-au transpirat palmele...de ce boierule...? ...de emoÈ›ie sau de părere de rău...? Văd în ochii tăi cum se strecoară o umbră ...parcă ar fi o pisică...dar una sălbatică, nu ca cele domestice...o pisică sălbatică, cu ochii pătaÈ›i de lacrimi... - AÈ™a este, mă urmăreÈ™te de ceva timp, fie că sunt în pădure, fie că mă aflu în casă...ÃŽntotdeauna face în aÈ™a fel încât să-i simt prezenÈ›a. Nu-mi explic ce înseamnă toate astea! - Am să-È›i spun eu, cu condiÈ›ia să nu râzi de vorbele mele, cum de obicei râdeÈ›i voi tinerii de vorbele unora mai bătrâni decât voi. Crezi că arborii ăștia din curtea dumitale sau cei din pădurea prin care mergi la vânătoare au suflete sub coaje? Mihai se desprinsese din nou brusc din reverie, fiindcă nu È™tia dacă acum această întrebare fusese pusă în subconÈ™tientul său de bătrâna ghicitoare de atunci, ca o reverberaÈ›ie peste vremi sau de însăși doamna LucreÈ›ia, gazda lor, al cărei glas întreba uimită pe Albert: „Este adevărat, d-le Coriolan, că uneori copacii au suflete sub coaje sau asta se întâmplă numai în poezia dumitale?†Pentru Mihai răspunsul lui Albert străbătu încăperea ca un puf de păpădie care se năruie în vânt, toate simÈ›urile lui se întorseseră pe veranda conacului, acolo unde bătrâna îi făcuse acea predicÈ›ie, care de atunci îl urmărea ca un blestem. - Boierule, È›ine minte ce îți spune baba...Știi, sau, dacă nu, înveÈ›i acum, că în Joia mare a Patimilor sufletele morÈ›ilor ies din morminte È™i rătăcesc pe cărările oamenilor până la Rusalii. După 50 de zile ele se întorc în lumea subterană, chiar în sâmbăta Rusaliilor, È™i ca să nu se rătăcească È™i să rămână pe pământ, transformându-se în strigoi ce provoacă neajunsuri oamenilor È™i animalelor, există practica unor ritualuri de înduplecare È™i de îmbunare a spiritelor lor, cum ar fi împodobirea gospodăriilor È™i a mormintelor cu ramuri de tei. Tot atunci se fac pomeni fastuoase È™i se practică ritualuri magice de apărare, cum ai văzut È™i dumneata pe la noi. Sunt culese È™i sfinÈ›ite plante despre care se crede că au proprietăți de apărare, leuÈ™tean, alun, paltin. Oamenii È™i animalele se ating cu aceste ramuri, se buciumă la răspântia drumurilor È™i pe dealuri, femeile si fetele se încing peste brâu cu ramuri de leuÈ™tean, făcând vrăji È™i descântece. AÈ™a cum fac È™i eu de când mă È™tiu... - Și, mă rog, ce legătură are asta cu trecutul meu...sau cu pisica sălbatică din viaÈ›a mea? - Are, fiindcă Alexandra nu a fost pomenită nici măcar o dată în biserica voastră, căci voi aÈ›i fost cauza morÈ›ii ei...tu È™i boierul cel bătrân...Nimeni nu i-a dat nimic de pomană pentru odihna sufletului ei, aÈ™a cum cere datina... Ea era o simplă trecătoare prin locurile acestea, o actriță în căutarea succesului, aÈ™a cum sunt toate cele care colindă È›ara cu trupele astea ambulante în căutarea unui rol care să-i aducă faimă...aÈ™a cum este È™i Alina mea, aici de față...Nu È™tii că uneori spiritele morÈ›ilor nepomeniÈ›i se întorc împotriva celor de pe pământ, care le-au făcut vreun rău? Ele se transformă fie în È™timă de ape adânci, fie în iele răzbunătoare sau pot intra în animale tainice de pădure... - Doar nu vrei să spui...? - Da, tocmai asta vreau să-È›i spun, dacă ai să mă crezi, că pisica sălbatică, cea care te urmăreÈ™te È™i în vis È™i aievea, este spiritul Alexandrei, care cutreieră lumea neostoit È™i nemulÈ›umit pentru că n-a fost pomenit nicicând... - Dar, bine, dacă ar fi aÈ™a cum spui, pisica aia putea să-mi facă rău de mult, dar întâlnirea cu ea este una care mă liniÈ™teÈ™te, mi se pare că, dacă din senin m-ar ameninÈ›a ceva, ea m-ar proteja... - Asta fiindcă poate încă te mai iubeÈ™te... - Și eu, eu ce trebuie să fac ca să o îmbunez... - Să aÈ™tepÈ›i...să aÈ™tepÈ›i, boierule, È™i s-o pomeneÈ™ti de Rusaliile astea, să-i dai colac È™i lumină cu numele ei. Numai, ia aminte la ce-È›i spune baba: fereÈ™te-te de o noapte viscolită È™i de o damă de pică! - Unde nu aÈ™ avea eu norocul unei aventuri într-o noapte cu viscol năpraznic în compania unei dame de pică? - Da...poate aÈ™a va fi...cine È™tie, spuse bătrâna strângînd-o de mână pe fetiÈ™cana de lângă ea, semn că întrevederea cu boierul cel tânăr se sfârÈ™ise. Acum noi plecăm, poate vreodată drumurile noastre se vor mai intersecta...sper, fericit...! Mihai părăsise gândul acela subtil, care-l subjugase întreaga seară, aÈ™a cum părăsise atunci È™i vorbele bătrânei, Rusaliile trecând ca în fiecare an, fără ca el măcar să-È™i mai amintească de Alexandra È™i de sfaturile bătrânei. Reveni în salon, trezit de aplauzele pe care prietenul său Albert le primea pentru creaÈ›iile sale. Acesta se înroÈ™ise tot sub strângerile de mâini È™i sub privirile domniÈ™oarelor fericite că în casa LucreÈ›iei pătrunsese în acea seară un poet atât de talentat. Apoi, după ce musafirii se pierduseră unul după altul în viscolul care pusese stăpânire pe întreg oraÈ™ul, Mihai se adresă prietenului său: - Gata, ardelene, acum trecem la lucruri serioase...! Te iau cu mine să simÈ›i viaÈ›a de noapte a oraÈ™ului...! - Unde mergem? - La Cazino, cum unde! Am auzit că de câteva zile s-a pripășit pe la noi un jucător de pocker imbatabil È™i vreau să-l cunosc...mai bine zis să mă cunoască...! - Mihai, te superi, eu nu sunt obiÈ™nuit să pierd nopÈ›ile, n-am intrat nicicând într-un Cazino, n-aÈ™ vrea să-È›i stric seara... - Să înÈ›eleg că vrei să rămâi la d-na LucreÈ›ia? - Păi, dacă altă variantă nu am... LucreÈ›ia, care condusese ultima pereche de oaspeÈ›i spre ieÈ™ire, revenise în salonul inundat de lumina policandrului masiv, È™i, ca È™i cum ar fi prins din zbor dialogul celor doi tineri, spuse cu entuziasm: - ÃŽl laÈ™i pe Albert pe mâini bune, Mihai! Tocmai voiam să aud ce părere are despre poezia truverilor...Avem timp berechet de vorbit, afară este un viscol pe cinste, iar noi aici suntem atât de protejaÈ›i, încât nu văd de ce nu am putea continua discuÈ›ia despre poezie. Cine È™tie când va mai reuÈ™i dl. Coriolan să ne mai treacă pragul...! Mihai era încântat la auzul acestei idei. Numai gândul că trebuia să-i poarte de grijă prietenului său în Cazinoul plin de ispite îl făcuse să caute o portiță de scăpare È™i d-na LucreÈ›ia i-o deschisese cu dărnicie. IeÈ™ise afară în urgia ce se cobora dinspre munÈ›i È™i se strânse în scurta lui de jder. PaÈ™ii îi răsunau ca niÈ™te cioburi ce se sparg pe zăpada care scârțâia înfricoșător. Ar fi vrut să simtă aproape silueta pisicii sălbatice, care să-i poarte noroc È™i în acea seară, dar, fiindcă era un jucător care rar pierdea la jocul de cărÈ›i, punctul lui forte, își spuse că se putea lipsi măcar o dată de talismanul lui norocos. Drumul până la Cazino nu era atât de lung, iar omul de munte din el părea că nici nu resimte rafalele de viscol ce-È›i tăiau răsuflarea. Când intrase în salonul principal toată lumea prezentă era atrasă ca de un magnet de masa de pocker, care trona în mijlocul Cazinoului. “Acolo trebuie să se afle acel jucător misterios, care a curățat în serile trecute de bani pe toÈ›i cei ce se aventuraseră la masa saâ€, își spuse el cu entuziasm. Mihai fu întâmpinat cu aplauze răzleÈ›e. MulÈ›i din cei aflaÈ›i în spatele jucătorilor fuseseră victimele talentului lui de a manevra cărÈ›ile de joc È™i aÈ™teptau ca din clipă în clipă acesta să ceară un loc la masă. Pentru moment cele patru locuri erau ocupate È™i Mihai se mulÈ›umi să-È™i studieze adversarul, un bărbat trecut bine de 50 de ani, cu o mustață neagră stufoasă ca o coadă de veveriță È™i cu niÈ™te sprâncene vâlvoi, ai fi zis că îi fuseseră pensate cu o È›esală imensă. Era îmbrăcat într-o redingotă roÈ™ie, de catifea, cu buzunare tăiate oblic, un boboc de trandafir, floare rară la acea vreme de iarnă, odihnindu-se ca un prunc la butoniera sa. Nu-i scăpase lui Mihai miÈ™cările sigure ale bărbatului, atunci când manevra cărÈ›ile, glasul puternic, ostentativ de puternic, cu care comanda cărÈ›i noi, dezinvoltura cu care arunca pe masă potul cerut de alÈ›i jucători È™i, mai ales, detaÈ™area cu care plusa, privindu-È™i drept în ochi partenerii, ca pentru a le tăia orice avânt în a i se opune în vreun fel. “Da, își zise Mihai pentru sine, “iată un adversar serios, pentru care merită să iroseÈ™ti o noapte întreagă la masă!†Unul câte unul partenerii străinului se retrăseseră de la joc È™i toate privirile erau îndreptate spre Mihai, ca È™i cum ar fi vrut să-i spună cu toÈ›ii în cor. “Ce mai aÈ™tepÈ›i, ia loc È™i dă-i o lecÈ›ie omului ăstuia, care a umilit atâția jucători buni din oraÈ™.†Mihai se apropie de masă È™i uitându-se spre străin spuse: “Pot să iau loc? AcceptaÈ›i o partidă?†Străinul însă nici măcar nu catadicsise să-i arunce o privire È™i, pregătindu-È™i o È›igară pe care o aÈ™ezase meticulos în accesoriul portÈ›igaret extensibil, auriu, răspunse: “Cine crede că are de ce să se aÈ™eze la masa asta, să o facă!†Pe Mihai îl scosese din sărite tonul cu care-i vorbise străinul, maniera deloc politicoasă cu care-l întâmpinase, ca pe unul care nu exista sau nu avea din start nicio È™ansă, aÈ™a că se gândi să-i dea o lecÈ›ie. Conveniseră să renunÈ›e la crupier È™i fiecare să facă pe rând cărÈ›ile. Lui Mihai nu-i scăpa dexteritatea extraordinară a bărbatului care răsucea pachetul de cărÈ›i prin aer ca È™i cum ai frământa un aluat, dar gândul acesta îl părăsi când filă prima mână de cărÈ›i. Se jucau unul cu altul, cum se joacă È™oarecele cu pisica, fiecare ascuÈ›indu-È™i pe rând ghearele pentru a înhăța potul de pe masă sau ascunzându-se ca un È™oricel fricos în spatele cărÈ›ilor proaste, fără nici o È™ansă de câștig. Pe la ora 3 rămăseseră numai ei doi È™i crupierii. Lumea realizase că această luptă nu se va finaliza în acea seară È™i ce mult se vor fi căit cei care preferaseră aÈ™ternutul cald de acasă acelei încleÈ™tări, căci în acea seară unul dintre jucători își va juca însăși existenÈ›a sa la masa de joc. Se pare că după atâtea tatonări străinul intrase în mână, aÈ™a încât într-o jumătate de oră Mihai nu mai avea nici un jeton în față. Nu voia să se împrumute la banca aflată în Cazino, un boier nu se umileÈ™te niciodată È™i îi propuse scurt străinului din faÈ›a sa pe un ton arogant, care vădea siguranÈ›a omului avut È™i care niciodată nu simte ce este aceea frica de a pierde: - Am în grajdurile mele un armăsar roib...ce ziceÈ›i...? - Alegerea este a dumitale, dar să nu plângeÈ›i după el! ȘtiÈ›i ce zic, în astfel de cazuri este bine să avem martori...băiete, se adresase el crupierului, cheamă-l pe directorul Cazinoului aici! Partida devenise tensionată È™i după ce Mihai pierduse roibul, în ochi i se aÈ™ternuse o umbră de mânie, rece, amenințătoare. Jucă pe rând toÈ›i caii hergheliei sale, în afară de cel pe care i-l cumpărase boierul bătrân la majorat, apoi jucă locul de pădure de lângă heleÈ™teu. Toate intrară cu act de mână semnat de cei doi È™i de directorul Cazinoului în posesia străinului. La un moment dat, acesta propuse o pauză scurtă, moment în care dinspre intrarea principală se apropie de masa lor fetiÈ™cana aceea, care o însoÈ›ise prin primăvara trecută pe bătrâna ghicitoare venită la poarta conacului său. Era îmbrăcată într-o rochie de seară turcoaz, emana o gingășie È™i un parfum tainic, atunci când se aplecase È™i îl sărutase pe străin pe frunte, spunându-i È™optit: “Tată, cât mai ai de gând să stai aici...È™tii că eÈ™ti bolnav...ficatul tău trebuie să se odihnească...! Străinul se întoarse spre Mihai È™i o prezentă pe tânăra, care-l vrăjise acum parcă mai mult decât atunci pe veranda de sub teiul bătrân: “Fiica mea...Alina...! - Dar, bine, ne-am cunoscut în alte circumstanÈ›e...era alături de o bătrână ghicitoare...nu aÈ™ fi crezut atunci că sub rochia simplă È™i figura inocentă se ascunde o domniÈ™oară atât de atrăgătoare...! - Cred că ai cunoscut-o când cutreiera È›ara cu trupa de actori ambulanÈ›i, un moft de al ei, pe care un tată iubitor È™i bogat nu putea să i-l refuze. Dar i-a trecut È™i capriciul ăsta. Acum a venit vremea să-È™i găsească un sprijin în viață. Și, cînd spun asta, mă gândesc la un soÈ› tânăr È™i bogat... Mihai simÈ›i cum prin aerul închis al salonului de joc apariÈ›ia fetei impregnase prin parfumul ei o atmosferă tainică. Trase cu nesaÈ› pe ambele nări parfumul ciudat de esoteric, auzi în acelaÈ™i timp parcă prin ferestrele închise etanÈ™ din cauza viscolului de afară È™uieratul pisicii sale sălbatice, dar acum nimic nu mai conta. Fata aceea pusese stăpânire definitiv pe toate simÈ›urile lui, acaparându-l, aÈ™a cum o iederă tânără, verde, adânc mirositoare, se înfășoară pe un zid puternic. Străinul îl privi drept în ochi, după care îi spuse: - Mi se pare mie sau gândim la fel? Mihai îl privi mirat, căci nu È™tia unde vrea să bată străinul, care acum parcă nu-i mai era atât de antipatic, È›inând cont că era tatăl domniÈ™oarei care-l subjugase total: - ÃŽn ce sens gândim la fel? - Păi, dumneata vrei să recâștigi tot ce ai pierdut în seara asta… - Corect! - Poate ai vrea să te alegi È™i cu o soÈ›ie tânără, frumoasă, nu prea săracă...iar eu poate vreau să scap de o copilă, care mă bate la cap zi È™i noapte despre cum să-mi trăiesc, atât cât mi-a mai rămas din viaÈ›a asta...! Corect? Mihai gândi cu viteza sunetului, care se È™i auzi inundând salonul din pendula ce bătea ora 4. “Mi-aÈ™ lua înapoi caii, cuteză el să spere tăcut, pădurea, È™i poate È™i o soÈ›ie de care am atâta nevoie, È›inând cont de faptul că am trecut de 30 de ani, vârstă la care bărbatul trebuie să se gândească serios la urmaÈ™ii săi. Poate că acest om chiar doreÈ™te ca fiica lui să-mi devină soÈ›ie È™i, în mod voalat, se foloseÈ™te de pretextul unei partide finale, pentru a scăpa de cicălelile ei È™i a-i face un viitor strălucitâ€. - De acord! O partidă...numai una...totul sau nimic...spuse hotărât È™i sigur pe el Mihai. - StaÈ›i, staÈ›i domnul meu...păi, n-o să credeÈ›i că niÈ™te amărâte de jetoane, câteva mârÈ›oage È™i un petec de pădure, care azi e, mâine se frânge sub secure, pot echilibra talerul balanÈ›ei pe care o aÈ™ez pe fiica mea... Și străinul izbucni într-un râs aproape isteric, gros, care îl făcu pe Mihai să-È™i piardă iarăși cumpătul È™i să uite că trebuia, graÈ›ie fetei, să-È™i mai atenueze din furia pe care i-o provocase acest om prin modul grobian cum se purta cu el È™i mai ales prin norocul care nu-l părăsise întreaga noapte. - Atunci ce propuneÈ›i...? - Foarte simplu, domnul meu...fata mea...contra conacului dumitale...! Directorul Cazinoului își dusese mâna la gură, mut de uimire È™i se aÈ™tepta ca Mihai Costache, cunoscut în zonă ca un om echilibrat, să nu accepte târgul nebunesc propus de străin. Dar Mihai fusese deja rănit adânc în orgoliul său de jucător, care nu cunoscuse înfrîngerea niciodată, caii lui erau viaÈ›a sa È™i fata, mai ales fata, ea era o pradă la care râvnea acum ca un vânător aÈ™ezat în buza pădurii cu arma pregătită pentru lovitura decisivă. Ceea ce se aÈ™tepta directorul Cazinoului, nu avea să se întâmple. Mihai se gândi că acea pauză îl scosese din mână pe străin. Felul în care îl privea fata, cu o anume tristeÈ›e în ochi, îl făcu să-È™i facă repede socotelile È™i să accepte, ceea ce poate nimeni n-ar fi făcut vreodată. “Poate că ea simte că tatăl o va pierde È™i va fi cu totul a mea, de aceea este tristă, poate nu-i convine rolul nou pe care va trebui să-l joace, poate s-a învățat cu viaÈ›a liberă È™i fără convenÈ›ii sociale a artiÈ™tilor ambulanÈ›iâ€, rumegă el în mintea-i înfierbântată È™i gândul ăsta îl încurajă È™i mai mult să-È™i joace toată averea rămasă de la boierul cel bătrân. Se aÈ™ezară din nou la masa de joc È™i cum era rândul străinului să dea cărÈ›ile, Mihai se strânse în el ca un arici pus în faÈ›a unui animal de pradă, care-i caută punctele slabe È™i aÈ™teptă. Filă cartea, pe care o primise, privind pe sub gene la adversarul său. Nici un muÈ™chi nu se clintea pe faÈ›a acestuia, congestionată de băutura servită È™i mai ales de stresul È™i oboseala acumulată. Mihai gândi repede: “Fata i-a zis că are nevoie de repaus pentru ficatul bolnav...poate acum e momentul să-l curăț de tot... am să fac o nuntă cum n-a mai văzut urbea noastră!â€. ÃŽÈ™i întoarse gândul È™i privirea la cărÈ›ile ce se resfiraseră în palma-i asudată ca petalele unei flori de Mai. Avea 3 valeÈ›i, un zece È™i un nouă. SimÈ›i o căldură binefăcătoare ce-i furnica È™ira spinării. Putea să dea uÈ™or lovitura, mai ales că sesizase parcă în privirea obosită a bărbatului din faÈ›a sa, când își răsfirase cărÈ›ile, o undă de dezamăgire scurtă. Ceru două cărÈ›i. Bătrânul, după un moment de ezitare, aruncă È™i el două cărÈ›i È™i luă din pachet alte două. Mihai era în culmea fericirii, îi mai intrase un valet È™i cu careul acesta sigur își va lua înapoi totul, inclusiv cireaÈ™a de pe tort, fata. Știa el că norocul nu-l părăsise definitiv niciodată. Cum nici unul nu mai avea ce să pluseze, aÈ™ezară cărÈ›ile pe masă. ÃŽntâi Mihai, care tacticos își întinsese pe catifeaua verde cei patru cavaleri. Abia atunci observă zâmbetul È™iret al străinului È™i un fior rece îl străbătu din creier până în vârful degetelor de la picioare. Bătrânul puse pe masă, una după alta trei dame, apoi cu gestul final al celui care luase totul... ultima damă... cea de pică. Abia atunci Mihai auzi în creierul gata să-i explodeze predicÈ›ia bătrânei din primăvara trecută: “Să aÈ™tepÈ›i...să aÈ™tepÈ›i, boierule, numai ia aminte la ce-È›i spune baba: fereÈ™te-te de o noapte viscolită È™i de o damă de pică!â€. SimÈ›ea că nu-i mai ajunge aerul din salon, parfumul acela, care până atunci îl subjugase, îl simÈ›ea emetic în cerul gurii, totul se învârtea cu el È™i nu È™tia dacă asta se datorează băuturii È™i oboselii acumulate sau simplului gând că a devenit peste noapte un sărăntoc. Ar fi vrut să fie undeva afară, în mijlocul pădurii, desculÈ› È™i doar în cămaÈ™a, care acum i se părea grea ca o armură pe suflet, să prindă din zbor È™uieratul pisicii sale sălbatice, care să-l mai protejeze încă o dată de ameninÈ›area care-i eroda simÈ›urile unul câte unul, transformându-l într-un cadavru viu. Trebuia însă să fie un om de onoare, aÈ™a cum îl cunoÈ™tea întreg oraÈ™ul. AÈ™a că semnă în prezenÈ›a directorului Cazinoului hârtia prin care conacul său aparÈ›inea din acea clipă străinului, care-i luase totul. Se È™i gândea cu groază, unde va sta de mâine, ce-i va spune oaspetelui său, Albert, ce va zice întreg oraÈ™ul. Străinul îi spuse, ridicându-se greoi de la masa de joc: “Acum vă las, dar ne mai vedem, atunci când voi considera de cuviință să-mi iau în stăpânire conacul!â€. O luă de mână pe fiica sa È™i părăsiră salonul, în timp ce căzut pe scaunul său Mihai părea o statuie a deznădejdii. ..……………………………………………………………………………….. Trecuse iarna cu sărbătorile ei minunate, venise prima adiere a primăverii dinspre munte È™i lui Mihai i se părea că ceea ce se petrecuse în acea noapte fusese un vis urât, mai ales că străinul nu mai dăduse nici un semn de viață, parc-ar fi intrat în pământ. Nimeni nu È™tia nimic despre el, cine era, de unde venise în acea noapte blestemată, nici unde plecase. Prietenii apropiaÈ›i, doamna LucreÈ›ia, cu toÈ›ii îl liniÈ™tiseră pe Mihai, spunându-i că străinul a vrut să-i dea poate o lecÈ›ie, din moment ce venise luna Mai È™i nu mai È™tia nimeni nimic de el. ÃŽntr-o zi, când Mihai se întorcea de la vânătoare, observă din vârful dealului agitaÈ›ie în curtea conacului. Cu cât se apropia un gând îi spunea că inevitabilul, pe care-l crezuse dispărut în negura timpului, se va produce. ÃŽn curtea conacului erau portăreii, care veniseră să execute probabil sentinÈ›a judecătorească prin care străinul venea să-È™i ia în primire conacul. Intră în holul larg È™i-l văzu pe un scaun pe adversarul lui din acea noapte. - Era È™i timpul, boierule! Cum a fost la vânătoare? Mihai nu-i răspunse, privi în jur È™i observă cum una câte una piesele mobilierului său sunt scoase afară È™i încărcate în căruÈ›e. - Cum am vorbit atunci, acum a sosit momentul să rezolvăm toate problema dintre noi... - Dacă n-aÈ›i mai dat nici un semn de viață, am crezut...spuse Mihai, abia îngăimând cuvintele. - Ce? Că am dat ortul popii? Că totul nu a fost decât o simplă amăgire? Nu, boierule...în viață nimic nu e mai amăgitor decât cruda realitate. Realitate care azi te va deposeda de tot ceea ce ai avut până acum...aÈ™a cum È™i dumneata m-ai deposedat de tot ceea ce am avut odată! - Nu vă înÈ›eleg! Nu eu am câștigat în seara aceea! De ce v-am deposedat? - De tot! ÃŽn acea clipă de pe scările ce duceau la dormitoarele de sus coborâ Alina, fiica străinului, dar cum era îmbrăcată în rochia aceea roÈ™ie, felul în care-È™i aranjase coafura È™i întreaga alură îi aminti lui Mihai de Alexandra, iubirea lui fulgerătoare È™i care se stinsese atât de tragic. - Vezi, vezi, boierule, vezi cât seamănă Alina cu Alexandra, parc-ar fi surori...È™i, într-adevăr... au fost...până ce ai socotit dumneata de cuviință să-i suceÈ™ti minÈ›ile cu aerul dumitale de amorez ieftin È™i cu manierele pe care nu le mai întâlnise acolo, în trupa de actori ambulanÈ›i, cu care cutreierase È›ara, aÈ™a, ca să se mai distreze un pic... Când am pierdut-o pe ea, am pierdut totul. Vei zice, bine, dar È›i-a rămas Alina...! Dumneata, dacă ar trebui să renunÈ›i la o mână, ai face-o la gândul că oricum te vei putea folosi de cealaltă? Nu prea cred! Trebuia să îți plătesc cu aceiaÈ™i monedă! Și am făcut-o cu vârf È™i îndesat! Pun pariu pe ce vrei, chiar dacă acum nu mai ai nimic de oferit, că dacă jucăm încă o partidă È™i îți pui gaj viaÈ›a, ai pierde-o È™i pe aceasta È™i, desigur, odată cu ea È™i ultima dumitale răsuflare...Te rog, ca până mâine să părăseÈ™ti acest conac...rămâne la latitudinea mea ce voi face cu el...în fond, pot să-l È™i ard din temelii...e doar al meu È™i cu lucrul meu pot face ce vreau, nu cum ai făcut dumneata cu un suflet care nu-È›i aparÈ›inea È™i de care È›i-ai bătut joc cu uÈ™urinÈ›a cu care voi, cei bogaÈ›i, schimbaÈ›i dimineaÈ›a ciorapii... - Și cu mine, cu mine, cum rămâne? întrebă Mihai, care se vedea aruncat pe drumuri, când se aÈ™tepta mai puÈ›in. - Dumneata poÈ›i să te alipeÈ™ti de o trupă de comedianÈ›i, eÈ™ti încă tânăr, poÈ›i face multe într-o astfel de trupă. Poate vrei să vezi cum au trăit fetele mele... Dar Mihai È™tia că nu va putea face acest lucru niciodată, fiindcă nu ar fi putut rezista unei astfel de vieÈ›i. A doua zi încălecase pe singurul lui cal pe care nu-l pusese la bătaie în acea noapte È™i plecase spre pădure. Nimeni nu a È™tiut vreodată ce s-a ales de boierul Mihai Costache. Umblase zvonul printre călugării de la schit că în pădure se aciuise un pustnic, dar nimeni nu È™tia de unde apăruse, mai ales că ori de câte ori călugării intrau în pădure după lemne sau la cules de ciuperci, acesta se furiÈ™a din calea lor, făcându-se nevăzut. Nu venise niciodată nici la schit, la vreo slujbă È™i călugării spuneau că trebuie lăsat în gândul lui. Atunci când sufletul se subÈ›iază ca pânza de păianjen, ziceau ei, atunci omul trebuie să găsească singur alinare în cugetul său È™i calea alesă de el, oricare ar fi ea, trebuie respectată de semenii lui. Dacă ai fi stat să-l urmăreÈ™ti cum se strecoară pe cărările pădurii, cum umblă pe creste, ai fi zis că e un om al locului, rezistent la vicisitudinile vremii. Cu părul È™i barba crescute în dezordine, nici cei mai apropiaÈ›i sufletului său nu l-ar mai fi putut recunoaÈ™te pe boierul Costache. IeÈ™ea rar din peÈ™tera lui din munte, după mâncarea frugală È™i săracă, dar care-l È›inea totuÈ™i în viață. Uneori se apropia de heleÈ™teul de la marginea fostului său conac È™i îngenunchea lângă crucea Alexandrei bâlguind cuvinte numai de el înÈ›elese. Dar, cum tot ceea ce trăieÈ™te, trebuie să È™i moară la o clipă anume stabilită acolo, Sus, Mihai avu un semn că în curând totul se va sfârÈ™i pentru el. Pisica sălbatică, cea care îl însoÈ›ea acum peste tot venise atât de aproape de intrarea în peÈ™tera sa, încât, dacă ar fi vrut, ar fi putut s-o atingă cu mâna. Șuiera, ca È™i cum ar fi vrut să-l pună în gardă de ceva, dar Mihai nu era nici pe departe unul dintre pustnicii cu har, retraÈ™i din lume, care înÈ›elegeau graiul jivinelor sălbatice, aÈ™a încât pentru el acest moment nu fu decât o prelungire a altor clipe când fusese atât de aproape de pisica destinului său. ÃŽn acea noapte, Mihai auzi lângă el foÈ™netul unei reptile, care se prelingea pe aÈ™ternutul de frunze veÈ™tede. Aprinse amnarul È™i văzu o viperă, care-l privea, ca È™i cum ar fi vrut să-i spună ceva. Avea un corn acoperit cu solzi, pe spate o dungă mai închisă, în romburi, iar pe ceafă un desen sub forma unei lire. Reptila se apropia de el, ca È™i cum ar fi avut o întâlnire, pe care nu o putea rata. Mihai se gândi că între viperă È™i Dumnezeu se afla acum doar el. Creatorul dăduse omului în grije toate animalele pământului, pentru ca omul să le poată folosi după bunul lui plac sau să le extermine, tot după pofta inimii lui. Ce-l împiedica pe el acum să sfârâme capul viperei acesteia amenințătoare cu o piatră? ÃŽnchise ochii È™i aÈ™teptă să se facă voia Celui de Sus, fiindcă, dacă acum lângă el se furiÈ™ase această reptilă, asta era numai voia Domnului....Auzi prin aer È™uierul reptilei gata de atac, se întinse cu mâinile pe lângă corp, ca pentru a-i arăta că se predă ei cu totul È™i aÈ™teptă. MuÈ™cătura îl furnică prin tot corpul, pipăi mâna pe care colÈ›ii reptilei lăsaseră urme adânci È™i se gândi la tot ceea ce însemnase viaÈ›a lui. Dacă în acea zi de Mai bătrâna ghicitoare i-ar fi spus că va sfârÈ™i într-o peÈ™teră jilavă, aproape îmbrăcat în zdrenÈ›e, fără nimic pe lumea asta decât sufletul său, i-ar fi râs în față. Dar aÈ™a realiză cât de aproape se află omul de prăpastie, dacă nu È›ine cărarea dreaptă a vieÈ›ii È™i într-o clipă pieiră pentru el toate amăgirile, bucuriile È™i durerile, care fac din oameni sărmane iluzii în faÈ›a destinului. Uneori, nu poÈ›i fi fericit printre oameni, È™i nici liber, aÈ™a cum ai vrea. ÃŽn pădure, sub munte, toate îngrădirile dispar, totul devine posibil... Cum se mai zbenguia vântul ăla de afară sub platoÈ™a nopÈ›ii, ca în zilele copilăriei lui, cum mai miroseau tulpinele fragede de pădure în primăvara din sufletele copacilor È™i cât de tragic răsuna strigătul pisicii sălbatice, care îl însoÈ›ea È™i acum, în ultimele-i clipe!... ……………………………………………………………………………………………………… Conacul lui Mihai Costache devenise de atunci, în amintirea Alexandrei, adăpost pentru toate trupele de actori ambulanÈ›i care treceau an de an prin oraÈ™ul de munte. ToÈ›i cunoÈ™teau acum povestea ei È™i a nefericitului boier, È™i se opreau lângă crucea de lângă heleÈ™teu cu o floare sau o lumânare. ÃŽntr-una din zile, aproape de înserat, bătrâna ghicitoare, revenită în oraÈ™ cu trupa ei pentru spectacolul de Rusalii, stătea pe veranda conacului È™i nici ea nu È™tia de ce rememora clipele acelea când îi ghicise boierului celui tânăr. Ar fi putut să îl pună de atunci în gardă de ceea ce i se pregătea, dar în viață trebuie să laÈ™i lucrurile să-È™i urmeze calea firească, pentru ca ele să se aÈ™eze în rostul lor È™i dreptatea să fie cea care vede întotdeauna următorul răsărit de soare. Stăpânită de acest gând bătrâna moțăia, când deodată simÈ›i în teiul din faÈ›a verandei zgomote înăbuÈ™ite. Deschise ochii È™i văzu pe o creangă o pisică sălbatică. Surâse amar È™i își aminti de povestea pe care i-o spusese boierului. “Își va fi găsit odihna până azi sufletul Alexandrei?â€, se întrebase bătrâna urmărind atent miÈ™cările felinei. Dintr-o dată aceasta se răsuci în aer, scoase un mârâit puternic È™i coborâ vijelios de pe tulpina teiului dispărând în pădure. Abia atunci zări bătrâna motivul spaimei animalului. Pe una din crengile solide se profila un râs agil, cu o privire ce te pironea locului prin verdele cu irizări de sânge ce le arunca. Bătrâna privi în ochii animalului, ce aÈ™tepta parcă un semn din partea ei, È™i È™opti tainic: “Boierule...boierule...!...È›i-a venit sorocul să cutreieri È™i tu pădurea în lung È™i-n lat...dar cine se va milostivi de tine?...cine va da unui drumeÈ› obosit măcar o biată cană de apă pentru pomenirea sufletului tău...? Știu că între tine È™i pisica sălbatică există o duÈ™mănie veche È™i că nu puteÈ›i convieÈ›ui prin aceleaÈ™i locuri. Știu că râsul vânează cu înverÈ™unare dintotdeauna pisica sălbatică, dar, mă rog È›ie, măcar acum ascultă-mi cuvintele, nu cum ai făcut atunci, tot pe veranda asta È™i tot sub mirosul florilor de tei...Cruță de data asta pisica sălbatică, È™i aminteÈ™te-È›i că nimeni nu te-a iubit niciodată, aÈ™a cum a făcut-o Alexandra...dama de pică...!†|
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy