agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 3072 .



Rusaliile
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [YLAN ]

2008-05-17  | [This text should be read in romana]    | 




Rusaliile


Casa doamnei LucreÈ›ia Popescu se profila la marginea oraÈ™ului de munte, tainică, prin faptul că era înconjurată de pâlcuri de brazi argintii, È™i pură prin albul care o îmbrăca acum, iarna, părând privitorului din vale, o prelungire a acestui anotimp ce cuprindea locurile încă de la începutul lui noiembrie. Răposatul domn Popescu, arhitect strălucit al acelei perioade, își proiectase casa undeva pe o pantă, de unde putea vedea ca la teatru întreg oraÈ™ul care, fie iarnă, fie vară, se însufleÈ›ea de paÈ™ii È™i larma iubitorilor de aer curat È™i de verde neprihănit. ÃŽn această casă aveau loc, sâmbătă de sâmbătă, întâlniri ale intelectualilor din micuÈ›a staÈ›iune montană, fiindcă d-na LucreÈ›ia nu era numai o amfitrioană fără cusur, dar È™i o iubitoare de arte frumoase, întreg oraÈ™ul cunoscând-o sub apelativul generic de „Matroanaâ€. ÃŽn acea seară de mijloc de decembrie, Mihai Costache, boierul cel tânăr, invitase la reuniunea din casa literelor, cum îi plăcea lui să numească locaÈ›ia, pe cel mai bun prieten al său, Corifeu Albert, sosit într-o scurtă vacanță tocmai de peste munÈ›i, de la Alba-Iulia, cu ocazia sărbătorilor de iarnă.
Spre deosebire de Mihai, care era un spirit libertin, pus mereu pe petreceri fără măsură, cartofor înrăit, care pierduse și recâștigase la masa de pocker o avere, Albert era tipul de om care vorbea puțin, numai atunci când era întrebat, mereu atent la detaliile din jur, cu carnețelul pregătit pentru a așterne pe el o impresie, un tablou, care-l prinsese în mreaja culorilor lui, o fizionomie tainică, specială. El era de altfel unul dintre poeții tineri și de viitor ai Ardealului și tocmai de aceea Mihai considerase util să-l invite la el de sărbători pentru a-l introduce în atmosfera cosmopolită a casei doamnei Lucreția, știut fiind că ardelenii au fost întotdeauna fascinați de Vechiul Regat, de contactul cu regățenii avizi de arte frumoase. Iar undeva, în anticamera sufletului său, Albert purta și el visul de generații al strămoșilor săi, Unirea cea mare.
Nu putem să nu spunem câteva cuvinte și despre gazda acestor întâlniri literare. Lucreția Popescu era o femeie trecută de 60 de ani, cu o robustețe fizică de invidiat, asta poate și datorită aerului prospăt de munte în mijlocul căruia își trăise viața toată. Avea o privire încă vie la vârsta ei, scormonea în psihicul celui pe care-l avea ca preopinent ca un chirurg fin, care-și plimbă bisturiul pentru a ajunge la punctul nevralgic al pacientului său. Cu o vorbă domoală, caldă, ea se făcuse plăcută celor care-i călcau săptămânal pragul casei în căutarea de noi izvoare de înțelepciune, de frumos și de sensibilitate. Ea însăși păcătuise, ca orice om de bun simț, și încercase să scrie versuri, dar, fie că nu avea aplecarea spre acest domeniu, fie nimeni nu căutase niciodată sensurile adânci ale scrierilor sale, așa că socotise că ar fi mai bine să țină în sertarele mobilei sale vechi, de nuc, acele încercări și să guste din creațiile adevărate ale celor care o vizitau. D-na Lucreția făcuse o fixație pentru poezia trubadurilor, pentru poeții vaganzi. Fusese înfiorată când citise pentru prima oară din poeziile lui Jaufre Rudel, Bertrand de Born sau Bernard de Ventadour. Poezia aceea în care poetul preamărea în versurile sale simple un chip plăsmuit de imaginația lui, o femeie alcătuită din lumini și umbre, situată spațial într-o țară unde poetul nu va ajunge niciodată - de aceea mai dorită și mai cântată - toate acestea o subjugaseră pe Lucreția Popescu, care nu pierdea nici un prilej ca să recite celor prezenți în casa sa din capodoperele truverilor atât de apropiați de sufletul său.
Caleașca boierului Mihai Costache intrase pe poarta conacului și peste munți înserarea începuse să crească tainic. Când muntele primește întâia îmbrățișare a serii, ai zice că doi frați, care nu s-au văzut de mult și și-au dus îndelung dorul, se întâlnesc sub pavăza aceluiași gând. Mihai purta o scurtă din blană de jder și o căciulă brumărie de miel, ceea ce-i dădea aerul unui haiduc ieșit din crâng la drumul mare. Albert purta un palton cu o tăietură sobră, tipic ardelenească și o pălărie cu boruri mari. Basamac, vizitiul boierului, șfichiua caii în buiestru pentru a-i struni și a-i trage cât mai aproape de scările maiestuoase care duceau spre ușa din stejar masiv, împodobită deja de amfitrioană cu o imensă coroană din crenguțe de brad, ornată din loc în loc cu globuri scânteietoare. Mihai coborâ primul din caleașcă, fiind de-al casei, și i se adresă vizitiului său pe un ton ce nu concepea nesupunerea:
- Basamace, nu mă aștepți cu caii afară, faci drumul întors la conac și îi bagi în grajd, după ce ai grijă să mănânce bine. Nu știu cât întârziem în seara asta. La nevoie rămânem la d-na Lucreția...ai înțeles?
- Cum să nu, boierule! Și dacă întreabă boierul bătrân...?
- Ce să întrebe? Ce, mai am cinci ani, ca să-și mai facă griji de mine...! Îi spui că am rămas la femei, la Cazino!
Mica staÈ›iune de munte, frecventată iarnă de iarnă de protipendada oraÈ™elor din preajmă, avea un Cazino renumit, de numele căruia se legaseră multe drame ale celor care nu se mulÈ›umiseră să-È™i joace numai bruma de noroc la ruletă, ci chiar È™i familiile, È™i viaÈ›a. Dar despre asta vom mai vorbi, căci afară se pornise un vânt tăios, iar Mihai se gândea doar la focul din È™emineul uriaÈ™, la cogniacul de bună calitate al gazdei È™i la impresia pe care Albert trebuia musai să o facă celor din jur. Pășiră amândoi atent pe treptele de marmură neagră, pe care o pojghiță subÈ›ire de gheață ameninÈ›a să le transforme curând într-un patinoar natural, trepte destul de sigure la acea oră pentru cei ce le pășeau, dar imprevizibile pentru oaspeÈ›ii ce le vor trece din nou la plecare, sub tăria gradelor în plus ale cogniacului grecesc de bună calitate, care se servea numai aici, în casa „Matroaneiâ€.
Lucreția ieși înaintea oaspeților, ignorându-l parcă total pe Mihai și focalizându-și toate energiile spre tânărul poet ardelean.
- Bine ați venit în casa mea, spuse ea, făcând o reverență adâncă, pot spune că de acum poezia va locui împreună cu mine sub modestul meu acoperiș!
- Bine v-am găsit, murmură Albert, copleșit puțin de primirea ce i se făcuse și pe care nu o considera ca fiind meritată, el fiind un simplu pionier pe tărâmul acelei arte, pe care amfitrioana o venera, după aprecierile pe care i le adusese. Eu...adică... noi...suntem fericiți că am călcat pragul unei case, despre care am auzit numai cuvinte de laudă...
Lucreția catadicsi să-i arunce o privire boierului Mihai, ca și cum l-ar fi observat abia atunci.
- Mihai, șopti ea, întinzându-i mâna, Mihai... sigur că numai tu puteai să spui despre casa mea lucruri frumoase și de bun simț...
- Doamna Lucreția, știți că sunt admiratorul necondiționat al d-voastră și al pasiunii d-voastră pentru artele frumoase.
- Poftiți, poftiți în salon, lângă șemineu, ați înghețat cred...Se pare că din seara asta iarna ne va subjuga sub căpăstrul viscolului și va trebui să-i suportăm cu stoicism capriciile, este atât de frumoasă când se înfurie, încât va trebui să-i trecem cu vederea urmele lăsate asupra oamenilor și animalelor. Caleașca...caleașca d-voastră...trebuie pusă la adăpost ...
- Stați liniștită, l-am trimis pe Basamac la conac, tocmai de grija roibilor mei...poate eu și Albert rămânem la Cazino peste noapte...sau, dacă nu deranjăm...
Mihai nu apucă să încheie fraza că Lucreția privind pe sub gene pe oaspetele său cel nou spuse grăbit:
- Ce Cazino! Lăsați încolo jocurile de noroc, alea nu sunt bune decât în dragoste...Săptămâna trecută a fost ruinat aici, la noi, un negustor grec din Galați...era să se întâmple o mare nenorocire, noroc că grecul se știa acoperit la pagubă, probabil la el, acolo, în Grecia...a promis că va reveni și va face tot posibilul să-și scoată pârleala...
- Ruleta, scumpa mea doamnă, spuse Albert, care-și făcuse curaj cu o înghițitură din cogniacul servit de unul din băieții de casă, ruleta este ca și dragostea. Pariezi pe o ființă, în care investești totul, absolut totul, și dintr-o dată, atunci când te aștepți mai puțin, bila norocoasă sare peste numărul tău, și altul câștigă potul și îți fură iubirea.
- Așa este, nu pot vorbi din proprie experiență, eu și soțul meu, decedat acum câțiva ani, am rezistat unei căsătorii lungi, cu împliniri și multă iubire...Dar știu pe alții, din jurul meu, uite, de exemplu prietenul dumitale, boierul Mihai, el este mai aproape de ruleta iubirii decât oricine...Cred că, dacă sunteți prieteni buni, vă cunoașteți și toate secretele, nu?
- Știți, adăugă Albert repede, pentru a nu-și pune prietenul într-o postură stânjenitoare, ne-am cunoscut acum câțiva ani, când Mihai a venit la Alba, prin intermediul unui prieten comun, și de atunci am corespondat și ne-am văzut...
- Cred că de 2-3 ori...continuă Mihai ideea prietenului său...
- Prietenia este un lucru deosebit de rar în vremurile noastre, mai ales prietenia sinceră, dezinteresată, care-i tot mai rară...adăugă Lucreția, în timp ce se uita pe fereastră pentru a vedea cine poposise cu caleașca în fața scărilor ei impunătoare.
- Prietenia, doamna mea, este ca un fruct pe un ram, mărturisise Albert, pe un ton serios, de adevărat cunoscător. Toți îl doresc, toți vor să-l atingă, să-l rupă și să guste din el. Cei mai mulți, gustă o dată din fruct, apoi îl aruncă plictisiți, în căutarea altui gust, a altei arome. Unii privesc la el și nu îndrăznesc să-l atingă, aceștia sunt cei singuri pe lume, fără amici, fără legătură cu lumea care-i înconjoară. Puțini, foarte puțini, gustă din fruct, fără lăcomie, cu sfială, și plăcere, iar atunci când consideră de cuviință, îngroapă sămânța fructului în pământul roditor al sincerității. Și sămânța rodește iar, un nou fruct, mai plin de seve, și astfel prietenia devine un copac puternic, cu zeci și zeci de alte fructe...
- Vezi, Mihai, spuse Lucreția, aplecându-se discret spre oaspetele ei, vezi cum vede lucrurile un poet.. nu ca noi...
- Nu trebuie să fii neapărat poet, doamna mea, pentru a simți acest lucru...îi răspunse Albert, care parcă se cufundase cu totul în fotoliul care i se părea un cuib călduros și primitor, pe când afară se iscase un pui de viscol, ce își trimitea încrâncenarea prin coșul șemineului care începuse să duduie ca locomotiva trenului ce urca zi de zi panta spre mica gară a orașului, folosindu-și toată forța pentru a o învinge.
Salonul doamnei Lucreția se umpluse pe nesimțite și grupuri-grupuri cei prezenți închegau discuții pe teme atât de diverse, încât ai fi zis că au stat cu toții închiși o săptămână și acum în libertate deplină devorează subiectele mondene cu lăcomia unui gurmand care nu știe din ce să guste mai întâi. Profitând de aceste momente, Mihai îi lăsase pe Lucreția și Albert să-și continuie dizertațiile despre iubire și prietenie și se retrăsese la fereastra care dădea spre veranda mare a conacului, acolo unde vara se adunau cu toții la cafea și la lungi discuții filozofice. Privea cum prin curtea mare se alergau vălătucii de zăpadă, răscoliți și săltați prin aer de vântul ce se pornise cu și mai multă putere. Făcu abstracție de tot ceea ce îl înconjura și rămase preț de câteva clipe singur cu gândurile lui. „Mihai, prietenul tău, este mai aproape de ruleta iubirii decât oricine...†îi răsunaseră iar în urechi vorbele gazdei lor. Își apropiase fața de geamul rece, ca pentru a încerca să respire prin sticla palid înghețată ceva din mireasma iernii care cotropea împrejurimile și își imagina cum șuieră vântul în jurul conacului său, speriind herghelia din grajduri, măturând în calea ei umbrele nopții și îi păru bine că nu se află în salonul său, singur, printre rafturile pline de cărți, citite sau răsfoite, dar din care însă nu învățase nimic pentru biata-i viață. Strânse din pleoape ca pentru a scruta mai bine urgia de afară și auzi prin mugetul vântului același glas de deznădejde care-i înfiora serile acolo, la conacul său, și prin crengile nucului mare din fața verandei sesiză urcarea agilă a acelui animal care-i însoțea tăcut nopțile. Era pisica sălbatică care apăruse în viața sa ca un semn magic, atunci, în dimineața aceea de ianuarie, început tainic de an, când plecase la vânătoare de iepuri și ea îi apăruse pe neașteptate în față. Avea o blană, numai spic și puf, de o culoare gălbui-cenușie, care i se părea de la distanța care-i separa că este moale și mătăsoasă, și pe care ar fi vrut s-o atingă, pentru a simți vibrația ei sub palmă. De la cap la coadă, pe spate, avea o linie neagră, iar coada era groasă, mult mai groasă decât a pisicii sale siameze de la conac, și avea vârful pictat în câteva inele negre și alte câteva cenușii. Privirea ei îi înghețase pentru o clipă reflexele de vânător, dar ceva, care venea dinlăuntrul său, ca o căldură protectoare, ce izvora din inimă, îi spunea să nu își îndrepte arma către ea. Nici azi nu știe de unde îi venise acel prim impuls interior, de ce coborâse țevile duble spre neaua care se odihnea pe patul de frunze moarte. O privise în ochi. Ochii aceia îi mai văzuse undeva, în vis sau aievea, nu putea spune, dar lumina lor îi paralizase toate simțurile. Pisica îl privea încordată, dar nu cu dorința de a-i face rău. Parcă erau două suflete care nu se privesc pentru prima oară, separate de o apă adâncă, timpul, fiecare încercând să găsească mijlocul de a scurta distanța și a anula efectul fricii de moment. Frica de traiectoria glonțului, pe de o parte sau de ghearele felinei, de cealaltă parte. Încercau parcă să-și aducă aminte unde se mai întâlniseră. Cumpăna clipei trecuse și pisica sălbatică continua să-l fixeze cu ochii ei verzi ca de peruzea. Din acea zi ea îi apăruse la intervale sigure de timp, mai ales spre seară, acolo în curtea conacului său, printre crengile teiului secular, întodeauna înainte de plecare șuierând ascuțit ca semn parcă de rămas bun. Îi purta noroc la vânătoare și, ori de câte ori nu îi apărea în cale, venea cu tolba goală de vânat. Discutase și cu Albert despre acest lucru, fiindcă nu înțelegea semnificația existenței acestui animal sălbatic în viața sa și tocmai când se săturase de interpretările prietenilor, care mai de care mai fanteziste, cineva îi dăduse o explicație cât de cât pertinentă, care-l mulțumise, dar care îi și amestecase apele vieții. Acum un an, prin primăvară, în orașul lor poposise o trupă de actori ambulanți. Se apropiau Rusaliile și trupa pregătise un spectacol în aer liber, așteptat an de an de locuitorii urbei.
ÃŽntr-o dimineață, la poarta conacului său bătuse o bătrână, însoÈ›ită de o fetiÈ™cană, să fi avut ca la 17-18 ani. Bătrâna se sprijinea îmtr-un toiag È™i după gesturile nesigure, Mihai care se afla pe verandă, la o cafea, se gândi că femeia era oarbă, tânăra fiind cea care îi ghida paÈ™ii. Crezu iniÈ›ial că vor să cerÈ™ească È™i strigă la Minodora, doica sa din pruncie, să iasă È™i să le omenească cu ceva. Dar bătrâna se pare că nu bătuse din această cauză la poartă, căci doica se întoarse È™i îi spuse cu glas È™optit: „ Bătrâna zice că vrea să-i ghicească boierului celui tânărâ€. Mihai se amuză la acest gând, nu îi mai ghicise nimeni niciodată, ar fi vrut È™i n-ar fi vrut să-È™i cunoască viitorul, dar, cum la cei tineri curiozitatea este întotdeauna mai mare decât prudenÈ›a, îngădui să fie primite în curte. Bătrâna înaintase greoi pe aleile îngenuncheate în straturile de lalele multicolore, sub asediul zăvozilor lui de pază, È™i, când păși pe veranda conacului, se opri preÈ› de câteva clipe ca un animal care adulmecă potenÈ›iala primejdie. FetiÈ™cana o strânse de braÈ› cu putere, semn că nu mai era cale de întoarcere È™i amândouă se aÈ™ezară pe o canapea din nuiele împletite, nu departe de fotoliul lui Mihai.
- Ziua bună, boierule, spuse cu o voce gâjâită bătrâna. Poate voiești să-ți afli viitorul...
- Nu sunt prea sigur de asta, dar vreau să știu cum din atâtea case respectabile din oraș te-ai oprit tocmai la poarta mea? Ne cunoaștem, cumva?
- Să zicem că ne cunoaștem. Cine nu-l cunoaște pe boierul Costache...! Și chiar dacă nu v-aș fi cunoscut, un vis tot mă aducea la poarta dumitale...
- Un vis? Cum pot apărea eu într-un vis al unei femei bătrâne...și...
Mihai tăcu încurcat, căci își dăduse seama că prin tonul său o putea jigni pe bătrână.
- Hai, spune tot gândul ce ți-a trecut pe buze, boierule, îl admonestă ea, așa cum fac bunicile cu nepoții neascultători, spune.....unei femei bătrâne, sărace, oarbe, neajutorate...nu?
- Așa-i, știi să citești gândurile oamenilor...!
- Nu numai gândurile, ci și viețile lor...Adânc, ca într-o fântână citesc destinul lor și unde-i apă tulbure mă port cu luare aminte, ca să știe omul de ce să se ferească...
- Visul...visul de care vorbeai, acela mă interesează, mai înainte de a-mi ghici în ghioc...
- Eu nu ghicesc în ghioc, ci în ochii omului...ghiocul poartă în el întotdeauna ceva din freamătul mării din care s-a născut, și noi, oamenii, nu suntem vrednici să ne comparăm cu ea și cu puritatea ei...visele mării ascunse în ghioc sunt visele ei și numai ale ei...
- Ciudat, n-am mai auzit de așa ceva...
- Nici nu trebuie să auzi.. ai să vezi...
- Bine, bine...visul...
- Știu că ești un tânăr seducător și bogat...ești însă și capabil de o relație durabilă...?
- Viața nu mi-a dat încă prilejul să o fac!
- Bine...bine...mai ai timp destul înainte...! Alino, se adresă ea fetișcanei, du-mă mai aproape de boier!
Abia atunci sesizase Mihai că bătrâna nu era oarbă de-a binelea, avea niște luminițe încă vii în ochii cu care îl privea fix, ca pentru a-l țintui în fotoliul său de răchită împletită.
- Boierule, dă-mi mâinile...amândouă... așa, nu-ți fie teamă, baba îți va spune tot ce vrei să știi despre viitor...nu și despre trecut...căci trecutul matale este unul negru ca o apă nămolită venită de la munte cu grohotiș, crengi rupte, frunze moarte...moarte...Vezi, cum ai auzit de trecut și de moarte, ai amuțit...!
- Lasă trecutul meu, n-ai de unde să știi dumneata nimic despre el...pare-mi-se că sunteți pentru prima oară la noi în oraș...chiar dacă pe aici se perindă în tot cursul anului felurite trupe ambulante, nu cred că ne-am mai văzut. Și, chiar dacă nu te-aș fi reținut pe dumneata, nu același lucru pot spune despre trandafirul ăsta de fată, care te ține de mână, și nu vrea nici măcar să mă privească, parcă i-ar fi frică să nu se rătăcească pe aleile ochilor mei...Pentru un boboc ca ea, mi-aș fi zăvorât prezentul și viitorul într-o cutie muzicală, aflată la capul patului ei, ca să-i cânt seară de seară înainte de culcare...
Copila se rușinase și privea undeva, peste umărul bătrânei, la teiul cel bogat, care își dăruia aroma florilor peste împrejurimi.
- Tot boem și visător ai rămas, boierule... îi spuse baba trăgând-o mai aproape de ea pe fetișcana, care purta în ochi multe păcate nerostite, pe care intuiția lui Mihai, fin cunoscător al tainelor femeiești, le sesizase de cum pășiseră pe veranda sa. Spune-mi, te simt că ai ceva pe suflet...dacă te știi legat de vreun lucru, care a trecut cu urmă de sânge prin tinerețea dumitale, spune-mi...sau vrei să-ți ghicesc eu?...
- Păi, dacă-ți spun eu, ce farmec mai are ghicitul dumitale...! Nu vreau să-mi mai amintesc de acele timpuri. Eram tânăr, prea tânăr, ca să înțeleg rosturile vieții și mai ales ca să îmi aleg singur un drum...
- Și l-ai lăsat pe boierul cel bătrân să aleagă pentru dumneata...chiar dacă ai suferit...chiar dacă i-ai făcut și pe alții să sufere, chiar dacă ai lăsat răni adânci pe obrazul acelor vremuri...
- Dar dumneata de unde știi, babo?...
- Toată lumea știe dincolo și dincoace de munți de iubirea dumitale cu Alexandra...noi actorii ambulanți cunoaștem tot ceea ce se poate ști despre cei care ca și noi străbat țara în lung și-n lat pentru a povesti în piesele lor dramele sau bucuriile lumii...de aceea știm ce s-a întâmplat atunci...
- Eram prea tânăr...nu puteam să ies din vorba boierului bătrân, m-ar fi dezmoștenit...era o iubire sub rangul familiei noastre...ea era o simplă actriță...dacă nu e prea mult spus...pentru care am făcut o pasiune fulgerătoare, dar știi și dumneata că întâi se vede fulgerul pe cer, apoi se aude tunetul...Așa a fost și la noi...chipul ei, când am văzut-o prima dată, jucând rolul Ofeliei, mi-a rămas adânc impregnat în suflet, ca strălucirea unui fulger prevestind o ploaie repede de vară, apoi a venit ca un tunet atingerea mâinilor noastre, apoi a buzelor, ca într-o piesă pusă în scenă de un regizor sensibil...
- Eu nu pot ști care-i adevărul! Știu doar că ai promis cuiva sub jurământ că nu va mai fi alta în viața ta și când o altă domnișorică revenită de la Paris, a intrat în viața dumitale, ai uitat jurământul, ai călcat în picioare vorbele pe care tot dumneata le-ai juruit...
- Alexandra nu avea decât 18 ani, ca și copila asta...nu cred că ar fi trebuit să ia așa în serios totul...
- Pentru ea dumneata erai totul...! Din păcate, pentru ea nu mai putem vorbi decât la trecut...
Mihai simți o mână care-i cuprinse umerii, mână care-l întoarse iar în atmosfera din casa doamnei Lucreția. Era Sebastian, pictorul, care îi făcuse în acele vremuri de lângă care plecase acum cu gândul rănit, primul său tablou stând cu Alexandra în livada de vișini de la conac.
- Mihai, tot melancolic, de ce te-ai retras aici? Hai, domnișoarele vor să fi alături de noi, căci prietenul tău va începe în curând să ne recite din versurile sale.
- O să vă placă...Poezia lui Albert este exact ceea ce lipsește orașului nostru văduvit de culoare, sensibilitate și iubire. Apropo, Sebi, voiam de mult să te rog ceva...e un capriciu de al meu și, ca orice capriciu la care ții, aș vrea să devină realitate!
- Spune, prietene, despre ce este vorba?
- Aș vrea să-mi pictezi un tablou...un peisaj de pădure...și o pisică sălbatică ieșind din ea...
- Interesant... pisica sălbatică este un animal sacru în unele părți ale globului...
- Da, știu, ce zici, faci asta pentru mine?
- Cu siguranță voi picta ceva care să-ți fie pe plac...în 2 săptămâni îți prezint o schiță...
- Vreau să fie totul învăluit într-o atmosferă tainică, misterioasă...
- Va fi, o să vezi că o să-ți placă! Hai, să-l ascultăm pe ardeleanul nostru cel timid!
Se îndreptară amândoi spre șemineul în care lemnele se descompuneau ca un vis de iarnă și luând câte un pahar de șampanie în mână se pregătiră să asculte glasul cald al lui Albert, emoționat în fața primului său examen cu public. Mihai asculta versurile pe care le citise de atâtea ori, iar când prietenul său începu să recite acea poezie despre primăvara din sufletele copacilor gândul său urcă prin aerul nopții, plecând iar din acea cameră și se oprise din nou în fața bătrânei ghicitoare.
Nu trebuise atunci să se justifice cu nimic față de acea femeie străină, care nu avea nici un drept să-l judece în vreun fel. Este adevărat, se promisese cu totul Alexandrei, așa cum fac tinerii exaltați de mireasma primei iubiri, când cred că prin acea iubire începe și se sfârșește lumea pentru ei. De un singur lucru se putea condamna. Că știa de originile ei, nepotrivite pentru rangul său, dar pe atunci credea că dragostea dintre doi oameni nu poate fi cenzurată de ranguri și trepte sociale. Sau, așa cel puțin, îi plăcea să creadă lui. Sorbi din paharul plin de mărgelele șampaniei înspumate și închise ochii. Era iar pe veranda sa, sorbind dintr-o cană de pământ vinul negru din podgoriile lor, care fremăta în sângele-i tânăr, arzând de nerăbdare să vadă ce-i va ghici bătrâna.
- Boierule, peste viața ta plutesc nori negri...Nu, n-ai de ce să te temi...nu-i umbră de moarte...dar s-a întâmplat ceva, care poate dumitale, un tânăr instruit și aplecat acum spre lucruri moderne, ar putea să-ți pară o nălucire de-a mea. Alexandra...ce s-a întâmplat cu ea?
- Când a realizat că interesul meu pentru domnișoara Camelia întrecea cu mult sentimentele de până atunci față de ea...s-a ... Și Mihai se oprise, ca și cum din ochi îi fugise orice urmă de viață, așa cum fuge soarele de pe cer în fața primelor semne de furtună.
- Ce-ai boierule, ți-e greu să vorbești de astfel de lucruri?
- Da, recunosc, îmi este greu, căci nu îmi este indiferent ce s-a întâmplat cu ea...
- Și ce s-a întâmplat?
- S-a înecat în heleșteul de păstrăvi de la marginea conacului...Acolo și în livada cu vișini obișnuiam să petrecem ceasuri întregi...Pe malul apei am și îngropat-o, de altfel.
- Dumneata ai lăsat-o să plece...așa, pur și simplu...?
- Era boierul bătrân la mijloc...!
- Þi-au transpirat palmele...de ce boierule...? ...de emoție sau de părere de rău...? Văd în ochii tăi cum se strecoară o umbră ...parcă ar fi o pisică...dar una sălbatică, nu ca cele domestice...o pisică sălbatică, cu ochii pătați de lacrimi...
- Așa este, mă urmărește de ceva timp, fie că sunt în pădure, fie că mă aflu în casă...Întotdeauna face în așa fel încât să-i simt prezența. Nu-mi explic ce înseamnă toate astea!
- Am să-ți spun eu, cu condiția să nu râzi de vorbele mele, cum de obicei râdeți voi tinerii de vorbele unora mai bătrâni decât voi. Crezi că arborii ăștia din curtea dumitale sau cei din pădurea prin care mergi la vânătoare au suflete sub coaje?
Mihai se desprinsese din nou brusc din reverie, fiindcă nu È™tia dacă acum această întrebare fusese pusă în subconÈ™tientul său de bătrâna ghicitoare de atunci, ca o reverberaÈ›ie peste vremi sau de însăși doamna LucreÈ›ia, gazda lor, al cărei glas întreba uimită pe Albert: „Este adevărat, d-le Coriolan, că uneori copacii au suflete sub coaje sau asta se întâmplă numai în poezia dumitale?â€
Pentru Mihai răspunsul lui Albert străbătu încăperea ca un puf de păpădie care se năruie în vânt, toate simțurile lui se întorseseră pe veranda conacului, acolo unde bătrâna îi făcuse acea predicție, care de atunci îl urmărea ca un blestem.
- Boierule, ține minte ce îți spune baba...Știi, sau, dacă nu, înveți acum, că în Joia mare a Patimilor sufletele morților ies din morminte și rătăcesc pe cărările oamenilor până la Rusalii. După 50 de zile ele se întorc în lumea subterană, chiar în sâmbăta Rusaliilor, și ca să nu se rătăcească și să rămână pe pământ, transformându-se în strigoi ce provoacă neajunsuri oamenilor și animalelor, există practica unor ritualuri de înduplecare și de îmbunare a spiritelor lor, cum ar fi împodobirea gospodăriilor și a mormintelor cu ramuri de tei. Tot atunci se fac pomeni fastuoase și se practică ritualuri magice de apărare, cum ai văzut și dumneata pe la noi. Sunt culese și sfințite plante despre care se crede că au proprietăți de apărare, leuștean, alun, paltin. Oamenii și animalele se ating cu aceste ramuri, se buciumă la răspântia drumurilor și pe dealuri, femeile si fetele se încing peste brâu cu ramuri de leuștean, făcând vrăji și descântece. Așa cum fac și eu de când mă știu...
- Și, mă rog, ce legătură are asta cu trecutul meu...sau cu pisica sălbatică din viața mea?
- Are, fiindcă Alexandra nu a fost pomenită nici măcar o dată în biserica voastră, căci voi ați fost cauza morții ei...tu și boierul cel bătrân...Nimeni nu i-a dat nimic de pomană pentru odihna sufletului ei, așa cum cere datina...
Ea era o simplă trecătoare prin locurile acestea, o actriță în căutarea succesului, așa cum sunt toate cele care colindă țara cu trupele astea ambulante în căutarea unui rol care să-i aducă faimă...așa cum este și Alina mea, aici de față...Nu știi că uneori spiritele morților nepomeniți se întorc împotriva celor de pe pământ, care le-au făcut vreun rău? Ele se transformă fie în știmă de ape adânci, fie în iele răzbunătoare sau pot intra în animale tainice de pădure...
- Doar nu vrei să spui...?
- Da, tocmai asta vreau să-ți spun, dacă ai să mă crezi, că pisica sălbatică, cea care te urmărește și în vis și aievea, este spiritul Alexandrei, care cutreieră lumea neostoit și nemulțumit pentru că n-a fost pomenit nicicând...
- Dar, bine, dacă ar fi așa cum spui, pisica aia putea să-mi facă rău de mult, dar întâlnirea cu ea este una care mă liniștește, mi se pare că, dacă din senin m-ar amenința ceva, ea m-ar proteja...
- Asta fiindcă poate încă te mai iubește...
- Și eu, eu ce trebuie să fac ca să o îmbunez...
- Să aștepți...să aștepți, boierule, și s-o pomenești de Rusaliile astea, să-i dai colac și lumină cu numele ei. Numai, ia aminte la ce-ți spune baba: ferește-te de o noapte viscolită și de o damă de pică!
- Unde nu aș avea eu norocul unei aventuri într-o noapte cu viscol năpraznic în compania unei dame de pică?
- Da...poate așa va fi...cine știe, spuse bătrâna strângînd-o de mână pe fetișcana de lângă ea, semn că întrevederea cu boierul cel tânăr se sfârșise. Acum noi plecăm, poate vreodată drumurile noastre se vor mai intersecta...sper, fericit...!
Mihai părăsise gândul acela subtil, care-l subjugase întreaga seară, așa cum părăsise atunci și vorbele bătrânei, Rusaliile trecând ca în fiecare an, fără ca el măcar să-și mai amintească de Alexandra și de sfaturile bătrânei. Reveni în salon, trezit de aplauzele pe care prietenul său Albert le primea pentru creațiile sale. Acesta se înroșise tot sub strângerile de mâini și sub privirile domnișoarelor fericite că în casa Lucreției pătrunsese în acea seară un poet atât de talentat.
Apoi, după ce musafirii se pierduseră unul după altul în viscolul care pusese stăpânire pe întreg orașul, Mihai se adresă prietenului său:
- Gata, ardelene, acum trecem la lucruri serioase...! Te iau cu mine să simți viața de noapte a orașului...!
- Unde mergem?
- La Cazino, cum unde! Am auzit că de câteva zile s-a pripășit pe la noi un jucător de pocker imbatabil și vreau să-l cunosc...mai bine zis să mă cunoască...!
- Mihai, te superi, eu nu sunt obișnuit să pierd nopțile, n-am intrat nicicând într-un Cazino, n-aș vrea să-ți stric seara...
- Să înțeleg că vrei să rămâi la d-na Lucreția?
- Păi, dacă altă variantă nu am...
Lucreția, care condusese ultima pereche de oaspeți spre ieșire, revenise în salonul inundat de lumina policandrului masiv, și, ca și cum ar fi prins din zbor dialogul celor doi tineri, spuse cu entuziasm:
- Îl lași pe Albert pe mâini bune, Mihai! Tocmai voiam să aud ce părere are despre poezia truverilor...Avem timp berechet de vorbit, afară este un viscol pe cinste, iar noi aici suntem atât de protejați, încât nu văd de ce nu am putea continua discuția despre poezie. Cine știe când va mai reuși dl. Coriolan să ne mai treacă pragul...!
Mihai era încântat la auzul acestei idei. Numai gândul că trebuia să-i poarte de grijă prietenului său în Cazinoul plin de ispite îl făcuse să caute o portiță de scăpare și d-na Lucreția i-o deschisese cu dărnicie.
Ieșise afară în urgia ce se cobora dinspre munți și se strânse în scurta lui de jder. Pașii îi răsunau ca niște cioburi ce se sparg pe zăpada care scârțâia înfricoșător. Ar fi vrut să simtă aproape silueta pisicii sălbatice, care să-i poarte noroc și în acea seară, dar, fiindcă era un jucător care rar pierdea la jocul de cărți, punctul lui forte, își spuse că se putea lipsi măcar o dată de talismanul lui norocos. Drumul până la Cazino nu era atât de lung, iar omul de munte din el părea că nici nu resimte rafalele de viscol ce-ți tăiau răsuflarea.
Când intrase în salonul principal toată lumea prezentă era atrasă ca de un magnet de masa de pocker, care trona în mijlocul Cazinoului. “Acolo trebuie să se afle acel jucător misterios, care a curățat în serile trecute de bani pe toÈ›i cei ce se aventuraseră la masa saâ€, își spuse el cu entuziasm. Mihai fu întâmpinat cu aplauze răzleÈ›e. MulÈ›i din cei aflaÈ›i în spatele jucătorilor fuseseră victimele talentului lui de a manevra cărÈ›ile de joc È™i aÈ™teptau ca din clipă în clipă acesta să ceară un loc la masă. Pentru moment cele patru locuri erau ocupate È™i Mihai se mulÈ›umi să-È™i studieze adversarul, un bărbat trecut bine de 50 de ani, cu o mustață neagră stufoasă ca o coadă de veveriță È™i cu niÈ™te sprâncene vâlvoi, ai fi zis că îi fuseseră pensate cu o È›esală imensă. Era îmbrăcat într-o redingotă roÈ™ie, de catifea, cu buzunare tăiate oblic, un boboc de trandafir, floare rară la acea vreme de iarnă, odihnindu-se ca un prunc la butoniera sa. Nu-i scăpase lui Mihai miÈ™cările sigure ale bărbatului, atunci când manevra cărÈ›ile, glasul puternic, ostentativ de puternic, cu care comanda cărÈ›i noi, dezinvoltura cu care arunca pe masă potul cerut de alÈ›i jucători È™i, mai ales, detaÈ™area cu care plusa, privindu-È™i drept în ochi partenerii, ca pentru a le tăia orice avânt în a i se opune în vreun fel.
“Da, își zise Mihai pentru sine, “iată un adversar serios, pentru care merită să iroseÈ™ti o noapte întreagă la masă!â€
Unul câte unul partenerii străinului se retrăseseră de la joc È™i toate privirile erau îndreptate spre Mihai, ca È™i cum ar fi vrut să-i spună cu toÈ›ii în cor. “Ce mai aÈ™tepÈ›i, ia loc È™i dă-i o lecÈ›ie omului ăstuia, care a umilit atâția jucători buni din oraÈ™.â€
Mihai se apropie de masă È™i uitându-se spre străin spuse: “Pot să iau loc? AcceptaÈ›i o partidă?â€
Străinul însă nici măcar nu catadicsise să-i arunce o privire și, pregătindu-și o țigară pe care o așezase meticulos în accesoriul portțigaret extensibil, auriu, răspunse: “Cine crede că are de ce să se așeze la masa asta, să o facă!†Pe Mihai îl scosese din sărite tonul cu care-i vorbise străinul, maniera deloc politicoasă cu care-l întâmpinase, ca pe unul care nu exista sau nu avea din start nicio șansă, așa că se gândi să-i dea o lecție. Conveniseră să renunțe la crupier și fiecare să facă pe rând cărțile. Lui Mihai nu-i scăpa dexteritatea extraordinară a bărbatului care răsucea pachetul de cărți prin aer ca și cum ai frământa un aluat, dar gândul acesta îl părăsi când filă prima mână de cărți. Se jucau unul cu altul, cum se joacă șoarecele cu pisica, fiecare ascuțindu-și pe rând ghearele pentru a înhăța potul de pe masă sau ascunzându-se ca un șoricel fricos în spatele cărților proaste, fără nici o șansă de câștig. Pe la ora 3 rămăseseră numai ei doi și crupierii. Lumea realizase că această luptă nu se va finaliza în acea seară și ce mult se vor fi căit cei care preferaseră așternutul cald de acasă acelei încleștări, căci în acea seară unul dintre jucători își va juca însăși existența sa la masa de joc. Se pare că după atâtea tatonări străinul intrase în mână, așa încât într-o jumătate de oră Mihai nu mai avea nici un jeton în față. Nu voia să se împrumute la banca aflată în Cazino, un boier nu se umilește niciodată și îi propuse scurt străinului din fața sa pe un ton arogant, care vădea siguranța omului avut și care niciodată nu simte ce este aceea frica de a pierde:
- Am în grajdurile mele un armăsar roib...ce ziceți...?
- Alegerea este a dumitale, dar să nu plângeți după el! Știți ce zic, în astfel de cazuri este bine să avem martori...băiete, se adresase el crupierului, cheamă-l pe directorul Cazinoului aici!
Partida devenise tensionată și după ce Mihai pierduse roibul, în ochi i se așternuse o umbră de mânie, rece, amenințătoare. Jucă pe rând toți caii hergheliei sale, în afară de cel pe care i-l cumpărase boierul bătrân la majorat, apoi jucă locul de pădure de lângă heleșteu. Toate intrară cu act de mână semnat de cei doi și de directorul Cazinoului în posesia străinului. La un moment dat, acesta propuse o pauză scurtă, moment în care dinspre intrarea principală se apropie de masa lor fetișcana aceea, care o însoțise prin primăvara trecută pe bătrâna ghicitoare venită la poarta conacului său. Era îmbrăcată într-o rochie de seară turcoaz, emana o gingășie și un parfum tainic, atunci când se aplecase și îl sărutase pe străin pe frunte, spunându-i șoptit: “Tată, cât mai ai de gând să stai aici...știi că ești bolnav...ficatul tău trebuie să se odihnească...!
Străinul se întoarse spre Mihai și o prezentă pe tânăra, care-l vrăjise acum parcă mai mult decât atunci pe veranda de sub teiul bătrân: “Fiica mea...Alina...!
- Dar, bine, ne-am cunoscut în alte circumstanțe...era alături de o bătrână ghicitoare...nu aș fi crezut atunci că sub rochia simplă și figura inocentă se ascunde o domnișoară atât de atrăgătoare...!
- Cred că ai cunoscut-o când cutreiera țara cu trupa de actori ambulanți, un moft de al ei, pe care un tată iubitor și bogat nu putea să i-l refuze. Dar i-a trecut și capriciul ăsta. Acum a venit vremea să-și găsească un sprijin în viață. Și, cînd spun asta, mă gândesc la un soț tânăr și bogat...
Mihai simți cum prin aerul închis al salonului de joc apariția fetei impregnase prin parfumul ei o atmosferă tainică. Trase cu nesaț pe ambele nări parfumul ciudat de esoteric, auzi în același timp parcă prin ferestrele închise etanș din cauza viscolului de afară șuieratul pisicii sale sălbatice, dar acum nimic nu mai conta. Fata aceea pusese stăpânire definitiv pe toate simțurile lui, acaparându-l, așa cum o iederă tânără, verde, adânc mirositoare, se înfășoară pe un zid puternic. Străinul îl privi drept în ochi, după care îi spuse:
- Mi se pare mie sau gândim la fel?
Mihai îl privi mirat, căci nu știa unde vrea să bată străinul, care acum parcă nu-i mai era atât de antipatic, ținând cont că era tatăl domnișoarei care-l subjugase total:
- În ce sens gândim la fel?
- Păi, dumneata vrei să recâștigi tot ce ai pierdut în seara asta…
- Corect!
- Poate ai vrea să te alegi și cu o soție tânără, frumoasă, nu prea săracă...iar eu poate vreau să scap de o copilă, care mă bate la cap zi și noapte despre cum să-mi trăiesc, atât cât mi-a mai rămas din viața asta...! Corect?
Mihai gândi cu viteza sunetului, care se È™i auzi inundând salonul din pendula ce bătea ora 4. “Mi-aÈ™ lua înapoi caii, cuteză el să spere tăcut, pădurea, È™i poate È™i o soÈ›ie de care am atâta nevoie, È›inând cont de faptul că am trecut de 30 de ani, vârstă la care bărbatul trebuie să se gândească serios la urmaÈ™ii săi. Poate că acest om chiar doreÈ™te ca fiica lui să-mi devină soÈ›ie È™i, în mod voalat, se foloseÈ™te de pretextul unei partide finale, pentru a scăpa de cicălelile ei È™i a-i face un viitor strălucitâ€.
- De acord! O partidă...numai una...totul sau nimic...spuse hotărât și sigur pe el Mihai.
- Stați, stați domnul meu...păi, n-o să credeți că niște amărâte de jetoane, câteva mârțoage și un petec de pădure, care azi e, mâine se frânge sub secure, pot echilibra talerul balanței pe care o așez pe fiica mea...
Și străinul izbucni într-un râs aproape isteric, gros, care îl făcu pe Mihai să-și piardă iarăși cumpătul și să uite că trebuia, grație fetei, să-și mai atenueze din furia pe care i-o provocase acest om prin modul grobian cum se purta cu el și mai ales prin norocul care nu-l părăsise întreaga noapte.
- Atunci ce propuneți...?
- Foarte simplu, domnul meu...fata mea...contra conacului dumitale...!
Directorul Cazinoului își dusese mâna la gură, mut de uimire È™i se aÈ™tepta ca Mihai Costache, cunoscut în zonă ca un om echilibrat, să nu accepte târgul nebunesc propus de străin. Dar Mihai fusese deja rănit adânc în orgoliul său de jucător, care nu cunoscuse înfrîngerea niciodată, caii lui erau viaÈ›a sa È™i fata, mai ales fata, ea era o pradă la care râvnea acum ca un vânător aÈ™ezat în buza pădurii cu arma pregătită pentru lovitura decisivă. Ceea ce se aÈ™tepta directorul Cazinoului, nu avea să se întâmple. Mihai se gândi că acea pauză îl scosese din mână pe străin. Felul în care îl privea fata, cu o anume tristeÈ›e în ochi, îl făcu să-È™i facă repede socotelile È™i să accepte, ceea ce poate nimeni n-ar fi făcut vreodată. “Poate că ea simte că tatăl o va pierde È™i va fi cu totul a mea, de aceea este tristă, poate nu-i convine rolul nou pe care va trebui să-l joace, poate s-a învățat cu viaÈ›a liberă È™i fără convenÈ›ii sociale a artiÈ™tilor ambulanÈ›iâ€, rumegă el în mintea-i înfierbântată È™i gândul ăsta îl încurajă È™i mai mult să-È™i joace toată averea rămasă de la boierul cel bătrân. Se aÈ™ezară din nou la masa de joc È™i cum era rândul străinului să dea cărÈ›ile, Mihai se strânse în el ca un arici pus în faÈ›a unui animal de pradă, care-i caută punctele slabe È™i aÈ™teptă. Filă cartea, pe care o primise, privind pe sub gene la adversarul său. Nici un muÈ™chi nu se clintea pe faÈ›a acestuia, congestionată de băutura servită È™i mai ales de stresul È™i oboseala acumulată. Mihai gândi repede: “Fata i-a zis că are nevoie de repaus pentru ficatul bolnav...poate acum e momentul să-l curăț de tot... am să fac o nuntă cum n-a mai văzut urbea noastră!â€.
ÃŽÈ™i întoarse gândul È™i privirea la cărÈ›ile ce se resfiraseră în palma-i asudată ca petalele unei flori de Mai. Avea 3 valeÈ›i, un zece È™i un nouă. SimÈ›i o căldură binefăcătoare ce-i furnica È™ira spinării. Putea să dea uÈ™or lovitura, mai ales că sesizase parcă în privirea obosită a bărbatului din faÈ›a sa, când își răsfirase cărÈ›ile, o undă de dezamăgire scurtă. Ceru două cărÈ›i. Bătrânul, după un moment de ezitare, aruncă È™i el două cărÈ›i È™i luă din pachet alte două. Mihai era în culmea fericirii, îi mai intrase un valet È™i cu careul acesta sigur își va lua înapoi totul, inclusiv cireaÈ™a de pe tort, fata. Știa el că norocul nu-l părăsise definitiv niciodată. Cum nici unul nu mai avea ce să pluseze, aÈ™ezară cărÈ›ile pe masă. ÃŽntâi Mihai, care tacticos își întinsese pe catifeaua verde cei patru cavaleri. Abia atunci observă zâmbetul È™iret al străinului È™i un fior rece îl străbătu din creier până în vârful degetelor de la picioare. Bătrânul puse pe masă, una după alta trei dame, apoi cu gestul final al celui care luase totul... ultima damă... cea de pică. Abia atunci Mihai auzi în creierul gata să-i explodeze predicÈ›ia bătrânei din primăvara trecută: “Să aÈ™tepÈ›i...să aÈ™tepÈ›i, boierule, numai ia aminte la ce-È›i spune baba: fereÈ™te-te de o noapte viscolită È™i de o damă de pică!â€.
SimÈ›ea că nu-i mai ajunge aerul din salon, parfumul acela, care până atunci îl subjugase, îl simÈ›ea emetic în cerul gurii, totul se învârtea cu el È™i nu È™tia dacă asta se datorează băuturii È™i oboselii acumulate sau simplului gând că a devenit peste noapte un sărăntoc. Ar fi vrut să fie undeva afară, în mijlocul pădurii, desculÈ› È™i doar în cămaÈ™a, care acum i se părea grea ca o armură pe suflet, să prindă din zbor È™uieratul pisicii sale sălbatice, care să-l mai protejeze încă o dată de ameninÈ›area care-i eroda simÈ›urile unul câte unul, transformându-l într-un cadavru viu. Trebuia însă să fie un om de onoare, aÈ™a cum îl cunoÈ™tea întreg oraÈ™ul. AÈ™a că semnă în prezenÈ›a directorului Cazinoului hârtia prin care conacul său aparÈ›inea din acea clipă străinului, care-i luase totul. Se È™i gândea cu groază, unde va sta de mâine, ce-i va spune oaspetelui său, Albert, ce va zice întreg oraÈ™ul. Străinul îi spuse, ridicându-se greoi de la masa de joc: “Acum vă las, dar ne mai vedem, atunci când voi considera de cuviință să-mi iau în stăpânire conacul!â€. O luă de mână pe fiica sa È™i părăsiră salonul, în timp ce căzut pe scaunul său Mihai părea o statuie a deznădejdii.

..………………………………………………………………………………..

Trecuse iarna cu sărbătorile ei minunate, venise prima adiere a primăverii dinspre munte și lui Mihai i se părea că ceea ce se petrecuse în acea noapte fusese un vis urât, mai ales că străinul nu mai dăduse nici un semn de viață, parc-ar fi intrat în pământ. Nimeni nu știa nimic despre el, cine era, de unde venise în acea noapte blestemată, nici unde plecase. Prietenii apropiați, doamna Lucreția, cu toții îl liniștiseră pe Mihai, spunându-i că străinul a vrut să-i dea poate o lecție, din moment ce venise luna Mai și nu mai știa nimeni nimic de el. Într-o zi, când Mihai se întorcea de la vânătoare, observă din vârful dealului agitație în curtea conacului. Cu cât se apropia un gând îi spunea că inevitabilul, pe care-l crezuse dispărut în negura timpului, se va produce. În curtea conacului erau portăreii, care veniseră să execute probabil sentința judecătorească prin care străinul venea să-și ia în primire conacul. Intră în holul larg și-l văzu pe un scaun pe adversarul lui din acea noapte.
- Era și timpul, boierule! Cum a fost la vânătoare?
Mihai nu-i răspunse, privi în jur și observă cum una câte una piesele mobilierului său sunt scoase afară și încărcate în căruțe.
- Cum am vorbit atunci, acum a sosit momentul să rezolvăm toate problema dintre noi...
- Dacă n-ați mai dat nici un semn de viață, am crezut...spuse Mihai, abia îngăimând cuvintele.
- Ce? Că am dat ortul popii? Că totul nu a fost decât o simplă amăgire? Nu, boierule...în viață nimic nu e mai amăgitor decât cruda realitate. Realitate care azi te va deposeda de tot ceea ce ai avut până acum...așa cum și dumneata m-ai deposedat de tot ceea ce am avut odată!
- Nu vă înțeleg! Nu eu am câștigat în seara aceea! De ce v-am deposedat?
- De tot!
În acea clipă de pe scările ce duceau la dormitoarele de sus coborâ Alina, fiica străinului, dar cum era îmbrăcată în rochia aceea roșie, felul în care-și aranjase coafura și întreaga alură îi aminti lui Mihai de Alexandra, iubirea lui fulgerătoare și care se stinsese atât de tragic.
- Vezi, vezi, boierule, vezi cât seamănă Alina cu Alexandra, parc-ar fi surori...și, într-adevăr... au fost...până ce ai socotit dumneata de cuviință să-i sucești mințile cu aerul dumitale de amorez ieftin și cu manierele pe care nu le mai întâlnise acolo, în trupa de actori ambulanți, cu care cutreierase țara, așa, ca să se mai distreze un pic... Când am pierdut-o pe ea, am pierdut totul. Vei zice, bine, dar ți-a rămas Alina...! Dumneata, dacă ar trebui să renunți la o mână, ai face-o la gândul că oricum te vei putea folosi de cealaltă? Nu prea cred! Trebuia să îți plătesc cu aceiași monedă! Și am făcut-o cu vârf și îndesat! Pun pariu pe ce vrei, chiar dacă acum nu mai ai nimic de oferit, că dacă jucăm încă o partidă și îți pui gaj viața, ai pierde-o și pe aceasta și, desigur, odată cu ea și ultima dumitale răsuflare...Te rog, ca până mâine să părăsești acest conac...rămâne la latitudinea mea ce voi face cu el...în fond, pot să-l și ard din temelii...e doar al meu și cu lucrul meu pot face ce vreau, nu cum ai făcut dumneata cu un suflet care nu-ți aparținea și de care ți-ai bătut joc cu ușurința cu care voi, cei bogați, schimbați dimineața ciorapii...
- Și cu mine, cu mine, cum rămâne? întrebă Mihai, care se vedea aruncat pe drumuri, când se aștepta mai puțin.
- Dumneata poți să te alipești de o trupă de comedianți, ești încă tânăr, poți face multe într-o astfel de trupă. Poate vrei să vezi cum au trăit fetele mele...
Dar Mihai știa că nu va putea face acest lucru niciodată, fiindcă nu ar fi putut rezista unei astfel de vieți. A doua zi încălecase pe singurul lui cal pe care nu-l pusese la bătaie în acea noapte și plecase spre pădure. Nimeni nu a știut vreodată ce s-a ales de boierul Mihai Costache. Umblase zvonul printre călugării de la schit că în pădure se aciuise un pustnic, dar nimeni nu știa de unde apăruse, mai ales că ori de câte ori călugării intrau în pădure după lemne sau la cules de ciuperci, acesta se furișa din calea lor, făcându-se nevăzut. Nu venise niciodată nici la schit, la vreo slujbă și călugării spuneau că trebuie lăsat în gândul lui. Atunci când sufletul se subțiază ca pânza de păianjen, ziceau ei, atunci omul trebuie să găsească singur alinare în cugetul său și calea alesă de el, oricare ar fi ea, trebuie respectată de semenii lui. Dacă ai fi stat să-l urmărești cum se strecoară pe cărările pădurii, cum umblă pe creste, ai fi zis că e un om al locului, rezistent la vicisitudinile vremii. Cu părul și barba crescute în dezordine, nici cei mai apropiați sufletului său nu l-ar mai fi putut recunoaște pe boierul Costache. Ieșea rar din peștera lui din munte, după mâncarea frugală și săracă, dar care-l ținea totuși în viață. Uneori se apropia de heleșteul de la marginea fostului său conac și îngenunchea lângă crucea Alexandrei bâlguind cuvinte numai de el înțelese. Dar, cum tot ceea ce trăiește, trebuie să și moară la o clipă anume stabilită acolo, Sus, Mihai avu un semn că în curând totul se va sfârși pentru el. Pisica sălbatică, cea care îl însoțea acum peste tot venise atât de aproape de intrarea în peștera sa, încât, dacă ar fi vrut, ar fi putut s-o atingă cu mâna. Șuiera, ca și cum ar fi vrut să-l pună în gardă de ceva, dar Mihai nu era nici pe departe unul dintre pustnicii cu har, retrași din lume, care înțelegeau graiul jivinelor sălbatice, așa încât pentru el acest moment nu fu decât o prelungire a altor clipe când fusese atât de aproape de pisica destinului său. În acea noapte, Mihai auzi lângă el foșnetul unei reptile, care se prelingea pe așternutul de frunze veștede. Aprinse amnarul și văzu o viperă, care-l privea, ca și cum ar fi vrut să-i spună ceva. Avea un corn acoperit cu solzi, pe spate o dungă mai închisă, în romburi, iar pe ceafă un desen sub forma unei lire. Reptila se apropia de el, ca și cum ar fi avut o întâlnire, pe care nu o putea rata. Mihai se gândi că între viperă și Dumnezeu se afla acum doar el. Creatorul dăduse omului în grije toate animalele pământului, pentru ca omul să le poată folosi după bunul lui plac sau să le extermine, tot după pofta inimii lui. Ce-l împiedica pe el acum să sfârâme capul viperei acesteia amenințătoare cu o piatră? Închise ochii și așteptă să se facă voia Celui de Sus, fiindcă, dacă acum lângă el se furișase această reptilă, asta era numai voia Domnului....Auzi prin aer șuierul reptilei gata de atac, se întinse cu mâinile pe lângă corp, ca pentru a-i arăta că se predă ei cu totul și așteptă. Mușcătura îl furnică prin tot corpul, pipăi mâna pe care colții reptilei lăsaseră urme adânci și se gândi la tot ceea ce însemnase viața lui. Dacă în acea zi de Mai bătrâna ghicitoare i-ar fi spus că va sfârși într-o peșteră jilavă, aproape îmbrăcat în zdrențe, fără nimic pe lumea asta decât sufletul său, i-ar fi râs în față. Dar așa realiză cât de aproape se află omul de prăpastie, dacă nu ține cărarea dreaptă a vieții și într-o clipă pieiră pentru el toate amăgirile, bucuriile și durerile, care fac din oameni sărmane iluzii în fața destinului. Uneori, nu poți fi fericit printre oameni, și nici liber, așa cum ai vrea. În pădure, sub munte, toate îngrădirile dispar, totul devine posibil...
Cum se mai zbenguia vântul ăla de afară sub platoșa nopții, ca în zilele copilăriei lui, cum mai miroseau tulpinele fragede de pădure în primăvara din sufletele copacilor și cât de tragic răsuna strigătul pisicii sălbatice, care îl însoțea și acum, în ultimele-i clipe!...



………………………………………………………………………………………………………

Conacul lui Mihai Costache devenise de atunci, în amintirea Alexandrei, adăpost pentru toate trupele de actori ambulanți care treceau an de an prin orașul de munte. Toți cunoșteau acum povestea ei și a nefericitului boier, și se opreau lângă crucea de lângă heleșteu cu o floare sau o lumânare.
ÃŽntr-una din zile, aproape de înserat, bătrâna ghicitoare, revenită în oraÈ™ cu trupa ei pentru spectacolul de Rusalii, stătea pe veranda conacului È™i nici ea nu È™tia de ce rememora clipele acelea când îi ghicise boierului celui tânăr. Ar fi putut să îl pună de atunci în gardă de ceea ce i se pregătea, dar în viață trebuie să laÈ™i lucrurile să-È™i urmeze calea firească, pentru ca ele să se aÈ™eze în rostul lor È™i dreptatea să fie cea care vede întotdeauna următorul răsărit de soare. Stăpânită de acest gând bătrâna moțăia, când deodată simÈ›i în teiul din faÈ›a verandei zgomote înăbuÈ™ite. Deschise ochii È™i văzu pe o creangă o pisică sălbatică. Surâse amar È™i își aminti de povestea pe care i-o spusese boierului. “Își va fi găsit odihna până azi sufletul Alexandrei?â€, se întrebase bătrâna urmărind atent miÈ™cările felinei. Dintr-o dată aceasta se răsuci în aer, scoase un mârâit puternic È™i coborâ vijelios de pe tulpina teiului dispărând în pădure. Abia atunci zări bătrâna motivul spaimei animalului. Pe una din crengile solide se profila un râs agil, cu o privire ce te pironea locului prin verdele cu irizări de sânge ce le arunca. Bătrâna privi în ochii animalului, ce aÈ™tepta parcă un semn din partea ei, È™i È™opti tainic: “Boierule...boierule...!...È›i-a venit sorocul să cutreieri È™i tu pădurea în lung È™i-n lat...dar cine se va milostivi de tine?...cine va da unui drumeÈ› obosit măcar o biată cană de apă pentru pomenirea sufletului tău...? Știu că între tine È™i pisica sălbatică există o duÈ™mănie veche È™i că nu puteÈ›i convieÈ›ui prin aceleaÈ™i locuri. Știu că râsul vânează cu înverÈ™unare dintotdeauna pisica sălbatică, dar, mă rog È›ie, măcar acum ascultă-mi cuvintele, nu cum ai făcut atunci, tot pe veranda asta È™i tot sub mirosul florilor de tei...Cruță de data asta pisica sălbatică, È™i aminteÈ™te-È›i că nimeni nu te-a iubit niciodată, aÈ™a cum a făcut-o Alexandra...dama de pică...!â€







.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!