O poezie aproape „existențialistă” constituie substanța versurilor din volumul „Ringul de Box” de Lucian Gruia, apărut la Editura „Double P Press Production” (Baia Mare, 2004), volum elegant ilustrat de fratele autorului, pictorul Marin Gruia. Tonul sarcastic și tragic totodată, aglomerînd imagini peste imagini, m-a dus inevitabil cu gîndul la Sartre și, poate mai mult, la Camus, pentru că Lucian Gruia, nu pierde nici el din vedere sensul ultim, esențial, al existenței: „umanizarea” acesteia prin recursul la speranță și vis. „Trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif fericit” pentru a supraviețui în „pustiul indiferenței”.
Deși metafora centrală rămîne viața ca o luptă dură, asemenea celei dintr-un ring de box - în care libertatea individului se definește în funcție de limitele pe care i le impun corzile careului și suferința, a lui și a celuilalt (celorlalți) - Lucian Gruia crede în conținutul virtual al ființei omenești și aspiră către acea inocență pe care omul a pierdut-o, dar pe care trebuie să nădăjduiască, clipă de clipă, că o va regăsi. În acest sens, poezia abundă în simboluri care subliniază această obsesie pentru puritate: „ninge funingine albă”, „porumbelul alb explodează în zbor”, „albi pescăruși”, „nori albi”, „fluvii de foci albe”, „fulgi, muzică, sfere” etc. Concluzia: mîntuirea poate veni (totuși) și în această viață – situată atît de concret și cu nenumărate referiri foarte exacte în „ringul de box” (upercuturi, clinciuri, croșee, cnocaut, abandon) – printr-un act de luciditate („Așezat la biroul ieftin de brad / Meditez... / Mintea descoperă Adevărul”), de conștiință pură, înafara oricărei istoricități, în plină transcendență.
Această sete de transcendență, de absolut își găsește corespondentul în scufundarea în concret, „în orașul cu trei milioane de locuitori”, și introspecția de cuvinte, „plapumă vătuită / cu substantive comune”, cu multe formulări fericit găsite, de expresie adeseori concentrat–aforistică: „Sus, în cer, / Urechile divine / Disting doar / O muzică diafană”.
Spirit rafinat, poetul stăpînește efectiv resursele limbii, îndeosebi la nivelul vorbirii rituale, „între verbele / descătușate din metrică”, dar și al adîncirii și proiecției discursului într-un sens revelator mai acut prin care tinde să surprindă, în special, raportul dintre cuvînt și tăcere - „Scurtcircuit electric / Între creier și inima carbonizată”. Resimțind puternic ispita și povara cuvintelor „pline de nisip”, „ pe crucile albe de hîrtie”, poetul se mărturisește explicit în „Þara iluziei”: „Fulgerată de zăpezile gîndului, / Magma nopții îmi șlefuiește cuvintele, / Vor deveni stele, / Greieri albi în cerul negru / Și țîrîitul lor de jucării stricate / Va speria greierii de pe pămînt / Greieri negri în cîmpul alb de oase / Iar munților li se va opri în gît ecoul / Pădurilor cu animalele uimite / Și timpul, vierme de mătase, va ieși / Din găoacea mormînt al ceasornicului / Să se întindă leneș la soare”.
Remarcabilă este unitatea de viziune, de registru liric și de atitudine a întregului volum. Meditativ, situat oarecum în răspărul modelor curente, dar receptiv deopotrivă la imaginile lumii și la ecourile propriei memorii afective, Lucian Gruia rămîne definitiv angajat într-un dialog extrem de dificil cu adevărurile ultime, cele mai amenințătoare ale existenței. Existență în care poezia devine o nesfîrșită provocare, proiectată între „minuni albastre de lumină” și „acuarela imensă / a nopții”.