Trebuia să scuturi picioarele porumbeilor și să nu verși decât de două trei ori apa din lighean ca să ajungi înger, așa mă credea polonezul de cuminte când îmi punea semințele în mână și spunea ”aruncă-i și lu’ ăla!” aruncam peste tot pe unde se îngrămădeau aripi deschise, ai fi zis că nu mai este mult până să ne ridice pământul de sub picioare. “lasă nepoate că eu stau pe aici de prin ’30 și nimeni n-a zburat! s-au strecurat toți în pământ, să le fie țărâna ușoară”. Îmi plăcea să stau între degetele lui pline de prenadez și să ascult cum le frământă, acolo ținea poveștile, nu toate, pe unele le-am auzit și prin alte părți, dar ale lui aveau gustul lemnului de cireș ud atunci când ți-e poftă. Când ridica pe rând sprâcenele știam că în prânz o să mâncăm gogoși, el o să sufle în pipă, iar duduia o să-și facă de lucru pe lângă noi “uită-te la ea nepoate, de câte ori spun povești, nu crede că poate așa a fost, dar trage cu urechea...ce faci duduio? Mă, spun eu prostii, dar tu îți dai seama că ștergi geamul de o oră și nu s-au lovit decât câteva muște de el?”, apoi chipurile lor parcă își aduceau aminte de oamenii care într-o zi s-au legat unul de altul și au sărit în lume să nu rămână singuri! “tu ce simți nepoate când iubești?” simt că toată ciocolata pe care o pot ține în mâini are dulce mult în ea și curtea miroase a măr înflorit! Obrajii lui se înroșeau, iar nori de departe veniți, îi intrau în ochi și spunea că nu mai vede, “doar putin, atât cât să pun o pingea, te strig eu...” și se făcea seară, lumina la etaj se stingea, numai liniștea cobora de pe garduri să dea în toate pisicile cu vise.

A doua zi am văzut un porumbel alb care trăgea oamenii de mâini prin gard și m-am grăbit să spun povestea polonezului, așa cum o știam eu și nu o știa el.