agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-06-04 | [This text should be read in romana] |
Portocale cu gust de spital
Grasu îmi provoca dureri îngrozitoare ori de câte ori câte un cornet de-al lui îmi atingea pielea. Și fiindcă avea țeava cea mai mare, răcea foarte repede din cauza suflatului. Pentru mine, dar și pentru ceilalți, Grasu reprezenta un animal de povară. Risca să treacă de la Grasu la Macarauski. Mâinile lui unsuroase își lăsau grăsimea pe turul pantalonilor noștri de trening, de fiecare când ne împingea să furam țevi de plastic din instalația electrică a fostei pușcării. Și i-am făcut și lui o rotativă. Cu toate că știam că o să am o adevărată colecție de zgaibe pe corp, de la noua lui armă, măcar l-am scăpat de răceală. Mi-era foarte clar deși eram doar un cioc de undiță că suflătorii au talent. Însă Grasu nu s-a apucat de saxofon sau altceva… S-a apucat să deseneze. Îmi amintesc și acum de ultima zi când l-am vizitat la spital. Mai avea încă unghiile murdare de cărbune de viță. Parcă nici când l-au îmbăiat de tron nu l-au putut curăța bine. A intrat în pământ cu mâinile umbrite. Și la spital ca la spital. Grasu sorbea borcane cu compot și suporta bășinile moșilor din salon. Noaptea, și moșii tresăreau speriați în somn, când Grasu trăgea câte o mitralieră. Unghia de la inelarul mâinii drepte tot nu și-o tăiase. O numea Doina și o folosea – împreună cu bătătura galbenă de lângă ea – pe post de gumă de șters. Scrijelea foaia doar atât cât să nu se rupă și uneori chiar reușea. Dacă iau cele două desene pe care le am înrămate în bucătărie, sigur găsesc câteva găuri. Mi se pare că desenul acela făcut după Repin are vreo trei. O gaură e în balalaica unui cazac și una cred că e chiar în coasta ăluia mare care râde. Oricum le-a ascuns bine. Din cauza lui nu mai respir nici bine. Mi-a spart nasul. Nu m-am supărat, că e semn prietenesc. Deși a murit de trei ani, încă îl mai aud: – Băăă! Nu mă mai pune, mă, să mă descalț! Oricum nu-mi put picioarele!... Mie tot timpul îmi miros picioarele a pufuleți! Hai să te învăț cum să faci!... Îi iei o zi și îi lași. Noaptea… îi dai jos! Și tot așa!... După trei zile… ai obținut pufuleți. Pufuleții sunt ultimul stadiu. – Mdea… O să fac și eu așa… ce dracu să fac?! bolborosii eu nemulțumit. – De margarină vrei să știi? Tre’ să-i ții 8 zile! Și mai contează și încălțămintea! E o întreagă filozofie, oricum! Poziția pantofilor puși la ușă… așezarea lor… influențează cursul vieții locatarilor respectivei locuințe. Dacă o gheată sau cizmă are o gaură în ea, proprietarul are dureri. Dacă e udă, proprietarul va petrece o noapte transpirată. – Gras! Ești chiar tare, bă! De ce nu le pui pe hârtie? – Bă, io pe hârtie pun doar căcatul! Și când sunt beat rămân neșters! Ce mă iei pe mine cu d-astea?! Pe hârtie se pune căcatul și subsemnatul… când dai nota explicativă! – Bă, totuși… – Totuși, ce? mi-o tăie el violent! Þii minte că prin `94 era la modă cornierul și platbanda? Acum e termopanul. – Și mâine? – Mâine o să fie termocentrala… În fine… Mă dor rinichii rău!... Și plămânii… Numai săptămâna trecută a scos doctoru` Tucaliuc un borcănaș cu apă, de la ăsta drept! – E așa de aiurită viața asta… – Este. Păi ce mă?! Tu ce-ai făcut? C.F.R-ul te-a mâncat! Și tac-to a fost ceferist și acum și tu… Mai ai să-ți pui paleta aia de impiegat pe nas și să faci echilibristică!... – De bă… ce dracu să fac!... Ceasu` gării, ceasu` țării! Și a ta ce mai face? îl întreb eu, știind că inevitabil o să ajungă discuția și pe tărâm femeiesc. – Face. Știi ce nasol e să stai cu baba în casă? – Eeee! Era bună când ai luat-o!... – Era. Știi dintele, ăla al ei, de care mă îndrăgostisem eu?... Ãla de jos, care era în spatele celorlalți… – Îl țin minte. Ce e cu el? – E galben. Și pute… Pute rău de tot! Și totuși am luat-o!... M-am gândit că moare înaintea mea! Și acum boala asta o să mă dea dracu! Grasu începu să tușească de parcă încerca să-mi spună ceva prin glasul tusei. Și mintea mea îi cerea o nouă și nouă tuse, chiar până la sânge. Așa de magnific era glasul din tuse… Acum că a murit, cred că zace pe fundul apei ca un sirenoi bătrân și ciupe sirenele de cur. Și ce mai sirene! Toate în chiloții lor de solzi, cu părul lor pubian împrăștiat prin apă fără rușine Și Grasu se uită la ele, se scobește în urechea dreaptă și își șterge cleiul de solzii lui mărunți. Apoi își înmoaie degetul și în urechea stângă. – Nu mai tuși, că mă omori! îi zic eu. – Glasul… Paharul pe english. Tușesc bine, nu? Vă place Brahms? Nu, nu-mi place! Mie îmi place carnea macră… Pecia! Specia! Carnea specială… – Specialitatea casei! – Aia! Să vezi ce-mi zice baba! Baba bună cu o țâță strâmbă… De patru ani nu i-a mai ieșit sfârcul drept afară. Cred că în locul ăla îi intră și scame… O să suflu eu diseară că n-am mai suflat de mult! O mai cânta dacă suflu în ea? O mai da lapte? Eu râd ca prostul. Râd de morți și de vii, dar Grasu râde de solzii lui. Și la cât de indiferent era, cred că solzii lui erau din piatră ponce. – Și știi ce-mi zice baba?!... Gră-su-țu-le! Vreau să-mi vorbești cu vocea ta adevărată! Nu râde, Gră-su-țu-le! Știi care e vocea ta adevărată?! Vocea plămânului. Se aude în tine atunci când tușești. – Și i-ai dat? întreb eu – I-am dat. Grasu m-a părăsit, adică ne-a părăsit într-o zi prea caldă de primăvară, când plămânul lui drept întrecuse rinichiul în boală. Mă gândeam că a doua zi o să mâncăm o ciocolată cu alune amândoi. Să o rupem strâmb și el să ia partea mai mare. M-am pomenit plângând de îndată ce am văzut patul de spital gol. Și astfel am ajuns să mănânc singur toată ciocolata. Oricum Grasu cred că ar fi refuzat sigur o asemenea ispită. Lui nu-i placeau eșarfele și găozarii. – Nu mănânc ciocolată pentru că îmi vine scârbă de temple și rugăciuni în genunchi, și, în plus de asta, ciocolata îmi aduce aminte de foc. Și ce ți-e și cu lumea asta!... Când cădeam cu turcii la fotbal le dădeam șase șapte… Acuma ciuciu! Am tras ușor de ușa sertarului lui Grasu și am găsit o portocală. Am decojit-o repede și am mâncat-o. De atunci pentru mine portocalele au gust de spital. – Pune mâna și emancipează-te, bă! Viața e plină de grași și de proști… Dar știi pentru ce plătesc eu?... Pentru animale plătesc. Strigă la mine toții câinii și toate pisicile fără ochi pe care îi aruncam îi pungi de plastic la fiecare nouă fătare. Și nu opream decât unul… Crede-mă! Chiar mă strigă… Dacă aș știi să bocesc probabil că aș boci. Multă lume bătrână la Grasu la pomană. Și pe la spital era bătrânet. Acum am început și eu să tușesc frumos dar am observat un lucru pe care Grasu nu îl accepta niciodată… Am observat că oamenii bătrâni și săraci de la țară vin în orașele mari numai când au nevoie de spital. De spitalul municipal… |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy