agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-07-09 | [This text should be read in romana] |
AMINTIRI (POLITICE) DIN TINEREÞE
“URSUL MEU DIN SPANIA” (1973 -1974) Cu excepția “războiului bărbii”, câștigat și acela de mine, sfârșitul deceniului 7 și prima parte a deceniului 8 au fost relativ calmi. Se dădeau ceva bani la cultură, s-au organizat o sumedenie de întâlniri cu scriitorii, toate încheiate cu chefuri remarcabile. Unul dintre ele a rămas de pomină : la Bacău, a avut loc prima ediție a Festivalului « George Bacovia », în care autoritățile s-au întrecut în a organiza mese festive. Adică au dat de băut și de mâncat Județeana de Partid, Uniunea Scriitorilor în primul rând. Au fost prezenți peste o sută de scriitori de toate vârstele și de toate mărimile. Sufletul acestei superbe demonstrații de forță literară a fost poetul Radu Cârneci, inginer silvic de meserie, dar care ajunsese redactor-șef al revistei « Ateneu ». Orașul a fost bacovianizat în întregime, ceea ce nu se mai întâmplă nici azi, pentru că nu se mai află bani pentru așa ceva. Festivalurile, fie că se fac la Botoșani (« Mihai Eminescu »), fie că la Cluj (« Lucian Blaga »), fie la Târgu-Jiu (« Tudor Arghezi »), abia de mai pot aduce la mese câte 20 – 30 de invitați, la chefuri ce nu întrec niciodată sfertul amplitudinii trecute. Dar atunci, la Bacău, în 1971 a fost chiar prea de tot. Autoritățile au dat ordin să fie rezervate mese la toate cârciumile și cofetăriile din oraș, toate străzile erau împânzite de banere galbene și violet cu versuri din Bacovia (nici urmă de vreo lozincă roșie), s-a dezvelit impresionanta statuie a lui Bacovia realizată de prietenul trecut prea de tot devreme la cele prea de tot sfinte, Constantin Popovici, s-a deschis un muzeu dedicat poetului aflat la centenarul nașterii și altele de felul acesta. În memoria tristului poet dedat beuturilor, mai nimeni nu era treaz pe străzi, ca și în sălile de conferințe, vinurile curgeau în valuri, ehei, ce vremuri – și mai ales cei mai mulți dintre noi eram teribil de tineri, dintre care mulți s-au dus : Zaharia Stancu, Traian Iancu, Laurențiu Fulga, Mihai Petroveanu, Agatha Grigorescu-Bacovia, Dan Laurențiu, Mihai Sabin, Mihai Ursachi, Ioanid Romanescu, Alexandru Andrițoiu și mulți alții. Iar alții abia ne mai ținem în balamale, deși am rămas în sfârșit treji. Numai Radu Cârneci care se apropie de 80 se ține tare ca bradul (probabil influență a silviculturii) – de la el mai puteți obține confirmarea la cele de mai sus. Dar nu despre asta vroiam să vorbesc, despre ce era mai bine. Rău era că nu prea avem voie să călătorim în străinătate. Eu, de pildă aveam aproape 30 de ani și nu văzusem nici un picior de străinătate, nici măcar vreo unguroaică sau bulgăroaică, nimic. Erau doar câțiva fericiți care se duceau prin delegațiile Uniunii Scriitorilor, dar numărul lor era mic și închis. Și eu visam să merg pe undeva, dar mai ales în Spania, a cărei muzică o cântasem în studenție, iar apoi pe mesele de la Crama lui Mongolu’ din Cluj, unde eu cântam și tot eu dansam Flamenco în primii ani ai « Echinoxului » (la a cărui ctitorire am pus și eu umărul). Tocmai de aceea am și reținut un vers din opera de început (chiar primul volum, Turnul înclinat) al colegului Nicolae Prelipceanu : « ursul meu din Spania/ l-am adus cu sania ». Era un vers rostit chiar de către autor flegmatic și cinic, pentru că în Spania trăia Franco, iar în patria lui fascistă nu aveau ce căuta comuniștii. Din Cluj abia de văsuseră în fugă țara aceea câțiva fotbaliști și ceva reprezentanți comerciali, dar în stilul avion – hotel – stadion - avion. Nici nu aveam ambasadă la Madrid. Dar eu visam intens să văd imposibilul, adică Spania. De regulă aproape toate dorințele ce mi le-am pus în sân mi s-au îndeplinit, mai mult din noroc decât din strădanie sau relații. Așa și cu Spania. S-a făcut că spre iarna anului 1973 (eram deja membru de partid că altfel minunea de mai jos nu se putea împlini), când am fost convocați la o mare ședință U.T.C., dar și a tuturor tinerilor cercetători din Filiala Cluj a Academiei R. S. R., la cererea președintei filalei, tovarășa acad. Raluca Ripan, prima chimistă a țării, care a ocupat acest loc până la venirea analfabetei Elena din Petrești, Doamna (adică Tovarășa) Þării Românești. Ne-am adunat cam 60-70 de tineri în « sala buzunar » de la Casa de Cultură a Studenților. Cum ședința începea la fatidica oră 18 (seară deja) și fiind o zi cam friguroasă, m-am încălzit cu circa 400 grame de vodcă Stalicinaia pe la barurile din jurul Pieței Păcii. Am intrat deci în sală vizibil bine dispus, dar ca să nu se vadă că eram aproape mangă, m-am instalat în fundul sălii cu intenția de a picoti și de a nu partcipa în vreun fel la discuții. Ceea ce s-a și petrecut, mai ales că tinerii mei colegi, timorați de prezența impunătoare a acedemicianei au vorbit doar despre mături, cretă și hârtie creponată și altele de acest fel. Eu în schimb nu mă trezeam de niciun fel. Încercând să deschid cât de cât ochii am sesizat că ședința se apropia de sfârșuit, dar că în final urma să vorbească « șefa ». Altă plictiseală, mi-am zis și am reînceput să moțăi. Când, fatalitate, am prins o frază a distinsei chimiste, care, în tonalitatea ei moldavă, o țin minte integral și azi: “Am vinit aiși, draji tovarăși tineri, să vă auz păsurili șî cân colo mi-ați vorovit di tăt feluri di fleacuri, Da’ voi n-ț aflat cî io îs puternic îșî vă pot rezolva distule treburi mai importante. Plec de-aiși tare dezamîjitî de feliul în care aț discutat. » Am pățit atunci ceea ce îmi povestea și Andrei Pleșu că i se întâmpla: am simțit deodată că îmi crește adrenalina și că un arc mi se destinde sub fundul obosit de atâta ședere în ședință. Era ceva real, pentru că un membru al Marii Adunări Naționale pe care l-am întrebat dacă nu era umilitor să se tot scoale la frazele goale al șefului statului și să aplaude cu ovații, mi-a răspuns foarte serios că toți se bucurau să sară în picioare pentru că îi durea fundul de stat atâtea ore câte vorbea teribilul orator. Drept pentru care, în ciuda protocolului care zicea că după vorba șefei totul se încheie, am ridicat vânjos o mână din fundul sălii. M-a zărit scretarul U.T.C. pe filală, i-am uitat numele, parcă ceva cu U, dar mi-a făcut ferme semne să las mâna jos. Adevărul e că, dacă n-aș fi fost băut cu vodcă, n-aș fi avut curajul să fac ce-am făcut, dar așa, sovietica vodcă mi-a dat avânt exact ca ostașului rus eliberator (vorba epigramei lui Păstorel, pentru care a făcut pușcărie: « Megeau pe drum un rus și-un tun/ Și tunul rus,/ și rusul tun ») mi-a dat un avânt considerabil. Norocul, inițial am crezut că ghinionul, a făcut ca Raluca Ripan să observe mâna mea fluturâd ca un drapel la manifestația de 1 Mai muncitoresc și să zică împotriva oricărui protocol: “da lîsațî-l să zîcă pe tovarășu tânăr, poate o zîșe șiva mai di soi ! » și mi-a dat năpăstuitul cuvânt. M-am ridicat țeapăn în două picioare, împins de acel arc năbădăios și m-am trezit că zic (reproduc cu o fidelitatea pe care mulți dintre cei prezenți o pot confirma) : « Eu vă muțumesc, tovarășă președintă – rar foloseseam apelativul comunist, dar în cazul de față n-am avut încotro, pentru că nu-i puteam spune doamnă, pentru că ea, deși avea peste 70 de ani era domnișoară și nu se cădea să-i aduc aminte de aceasta, și oricum cuvântul era extrem de burghez și rău văzut la acea vreme – în numele tinerilor mei colegi, dar eu n-am încredere că dumneavoastră ne puteți îndeplini nouă chiar toate dorințele. De pildă, eu aș avea două dorințe pe care sigur nu mi le puteți îndeplini, anume, de două luni tot cer să mi se repare broasca de la biroul meu de la Institut și nu se repară, și apoi aș vrea să fac o călătorie de studii – și m-am gândit să zic în Honolulu, dar era prea de tot și am căutat repede în gând o țară foarte grea și am găsit-o în conformitate cu dorințele mele aprinse – în Spania. Iar aceste două lucruri nu mi le puteți îndeplini. » Sala a înmărmurit, n-a putut scoate nici măcar un murmur de dezaprobare, iar eu, după ce m-am așezat jos, m-am trezit brusc și am căutat o hârtie să-mi scriu pe loc cuvenita demisie. Și-atunci s-a petrecut ceva de necrezut (oare a câta oară pățeam « necrezutul » ?) : Domnișoara s-a ridicat și a ieșit, fără să zică ceva, din sală pe holul la fel de lung care da în balconul (iar balcon, ca atâtea alte balcoane care au marcat istoria noastră zbuciumată și mai ales pe cea recentă) Casei Studenților. Sala avea mai multe uși de acces, care la baluri se desfăceau și lăsau loc unei mari săli de dans, iar eu am ieșit pe ultima dintre uși. Când am prins a păși spre ieșirea generală, care era în față, văd cu groază că Președinta se oprise și, când m-a zărit, la vreo cincizeci de metri distanță, în tăcerea mormântală ce nu s-a mai spulberat, o aud zicând și făcând un semn cu degetul către mine : « ia-n ghino, matali, tovarășu’ șpaniolu la mini » – și s-a făcut un culoar de ceremonie de la ea până la mine, pe care eu înaintam cu inima cât un purice, dar ea a continuat să-mi vorbească pe măsură ce mă apropiam – di și crezi matali că nu-ț pot îndeplini șele doauî dorinț ? p-aia cu broasca las-o, că-i zîc mîni lui Colșeriu și ț-o fași, da’ cu Șpania ? ai făcut matali o șerire în șensul aista ? » Îngrozit, am rostit un vinovat și scăzut « Nu ! » și mi-am lăsat în jos privirea neputincioasă. Domnișoara s-a luminat pe loc și a continuat : « Ei, vezi, atunci di și voroveșt. Fă, matali, o șerire, ghino cu ea la mini, da’ să nu ti sparii dacă ti dau afară, mai înșerși ca pânî la urmî tăt ti primiesc și după așeea sî vorovești. » Și a plecat, lăsându-mă cu ochii în soare, nedumerit foarte și sub privirile uluite ale colegilor mei. A doua zi am întocmit cea mai absurdă foaie scrisă vreodată de mine, caligrafiind cum că subsemnatul etc., etc. doresc să fac o călătorie de studii în Spania, din motivele cutare și cutare, în fine, puține vorbe, dar de-a dreptul idioate. M-am dus cu ea la directorul Insitului de Lingvistică, profesorul Ioan Pătruț, fie-i amintirea bună, că era om de treabă și-i plăcea romul și cântarea bănățeană, dar era și un slavist de mare calibru, și i-am pus-o sub nas, ca s-o semneze, că așa cerea protocolul. Profesorul, elegant și cu o voce de bas blajin a citit-o, s-a deschis într-un zâmbet larg și m-a întrebat ; « Ce-i cu asta ? » « Tovarășa Ripan mi-a cerut s-o fac » am răspuns oarecum rușinat, pentru că însumi îmi dădusem seama de stupizenia celor scrise. Profesorul a mai zâmbit o dată, a luat stiloul (pixurile încă nu prea apăruseră în România) și înainte de a semna mi-a mai zis : « Uite ce-i, eu îți semnez, dar uite-te la mine, sunt profesor universitar, director de instituție academică, am văzut o grămadă de țări, dar oricât am încercat să văd Spania, n-am reușit. Dacă ajungi – a încheiat el cu fină ironie – să vii să-mi povestești și mie. » Am mers apoi să obțin semnătura secretarului de partid, același Grigore Rusu care a fost implicat în Povestea bărbii. El a citit-o și l-a apucat spaima, cum să semneze el așa enormitate, o deplasare într-o țară fascistă, în care mai ales un tânăr putea « rămâne » foarte ușor (ceea ce voi constata și eu), iar el va fi « tras la răspundere ». A semnat abia după ce i-am explicat pe scurt ce se întâmplase în seara precedentă. Cu hârtia parafată de cele două semnături m-am prezentat ziua următoare dimineața la cabinetul Președintei. Eram îmbrăcat, rar la mine, ca la nuntă, în costum, cămașă albă și cravată, așa cum îmi spusese că trebuie să mă prezint colega Doina Grecu, fostă secretară a Președintei. M-a primit « din prima », m-am înclinat adânc și i-am întins de la cuvenita distanță respectuoasă zăpăcitoarea cerere. A luat-o și a citit-o cu atenție, apus-o alături, s-a uitat la mine pe de-asupra ochelarilor cu multe dioptrii și a mai zis : « Da’ di și vrai, matale, tovarășu șpaniolu, neapărat în Șpania ? Iaca, di vrei, io ti trimit mâni la Paris. ». Probabil a realizat dificultatea, cred că nici ea nu văzuse Madridul și a încercat săși ușureze promisiunea. Atunci și eu mi-am amplificat obrăznicia și am zis răspicat : « Tovarășa Președintă, dacă am spus Spania, Spania rămâne ! » Îmi era clar, nu mai puteam da înapoi și cred că bine am făcut. Cu un gest m-a expediat, da am mai apucat să văd cum a pus cererea mea într-un dosar gol, și ulterior am aflat că seara s-a pus pe tren și peste două zile a venit cu aprobarea Prezidiului Academiei de plecare în Spania. Ce le-o fi spus, numai Dumnezeu din ceruri știe, probabil le-a explicat că și-a pus prestigiul în joc și că ar ieși șifonată dacă nu ar reuși, dar era oricum o femeie puternică în stat și își va fi folosit toate atuurile. Am mai observat uneori că orgoliile nomenclaturiștilor comuniști mergeau până la absurd, în sensul că blocau unele cereri simple și normale și aprobau în schimb cereri de neconceput, tocmai pentru a-și dovedi lor și altora puterile. Obiceiul era moștenit de la Stalin, care a surprins deseori prin aceste contraziceri de sens. Dumneaiei, Raluca Ripan, era totuși o femeie care trăia în altă lume, așa că în săptămânile, chiar lunile următoare, de câte ori mă întâlnea, mă întreba, fără nici o ironie, dacă am fost în Șpania. Nu avea habar dânsa că în lumea noastră, a celorlalți mai exista și Securitatea, care trebuia să decidă în final și să dea acea grozavă « viză de ieșire ». Când i-am explicat ce și cum, se pare că a mai dat și ea un telefon unde trebuie, care a cântărit ceva, dar cuvântul decisiv l-a avut bietul meu unchi, colonelul, care a girat pur și simplu pentru mine. A girat, dar m-a avertizat limpede că de cumva voi « rămâne », el personal mă va căuta și mă va împușca, auzi, să tragi chiar în nepoți ( !!). Mai era o problemă, la fel de gravă: nu aveam dreptul să dețin valută, iar valuta ce se aproba de regulă era doar de 15 dollari, ceea ce nu-ți permitea un sejur mai lung de două-trei zile și în condiții de mizerie. Aici tot Raluca Ripan m-a ajutat, pentru că, la una din întâlnirile la care m-a întrebat dacă am fost « în Șpania », m-am plâns din nou, iar ea a dat un telefon la secția de relații externe de la Academie pentru a mi se aproba, « valuta maximă » adică 70 de dollari. Și poate că nu-i obțineam, dacă nu aveam inspirația să mai fac o nebunie. Interesându-mă cam cum merg treburile și văzând că aprobările ultime de la Academie întârzie, m-am pus binișor pe tren și într-o dimineață m-am prezentat la Biroul de Relații Externe al Academiei, pe Calea Victoriei, în București. Scenariul mi l-am făcut de-acasă: ori – ori, la risc. Am căutat biroul cu pricina și am intrat în el cu un aer plictisit (de fapt eram obosit de o noapte pe tren și destul de îndoit că voi reuși) și, fără să spun nimic, dar nici cineva nu ma-întrebat ceva, mi-am tras un scaun de la un birou gol și m-am așezat pe el cam în calea preocupaților funcționari, cu grade evidente, deși în civil, de la maior în sus. S-au împiedicat ei de câteva ori de mine, dar la un moment dat unul dintre ei n-a mai rezistat și m-a întrebat iritat ce caut acolo. Eu, calm, și cu mina plictisită, am răspuns că bine că m-a întrebat, că eu sunt Tașcu de la Cluj, că am o aprobare pentru Spania și valută maximă, dar că eu știu că ei mai obișnuiesc să amâne câte o aprobare, mai pierd câte o hârtie, încât ușor-ușor omul nu mai ajunge să plece și că îi sfătuiesc să nu procedeze cu mine la fel, că le dau foc. Într-o formă de adresare directă, exact astfel am zis. « Tovarășu’, cum îndrăznești ? », a șoptit el, cu o vizibilă atenție însă. « Nu, nu, l-am oprit eu, e drept că murim împreună, dar vă dau foc, pentru că eu țin morțiș să merg în Spania ! » Și fără alte comentarii, « mi-am luat pălăria și bastonul », cum ar zice același Păstorel și am ieșit furtunos, trântind ostentativ ușa în urma mea. Calculul meu era simplu, dar s-a dovedit eficace: într-adevăr, cei de acolo așa și procedau, încercau și reușeau pri amânări și rătăciri de hârtii să amâne până la pierderea oportunității plecarea, n-aveau chef să răspundă în cazul unor întâmplări nedorite; dar dacă unul ca mine vorbea atât de clar și obraznic, ei judecau că omul acela ori era nebun și n-avea rost să-și pună mintea cu el, ori avea pe cineva mare în spate. Și atunci s-a mai întâmplat o minune: coroborate, telefonul Președinte și girul unchiului, colonelul, dar și, decisiv, impertinența mea, i-au făcut pe înalții ofițeri de la Academie să-mi dea toate documentele, fără ca eu să dau o ciocolată, cum se mai obișnuia. Telefonic mi-u fost anunțate toate, dar și așa, formalitățile au durat din noiembrie și până în august, aproape un an. Între timp, prin bunăvoința domnului Marius Sala, actualmente vicepreședinte al Academiei obținusem o invitație la cursurile de vară de la Malaga, unde trebuia să ajung pe 1 august 1974. N-am ajuns decât în 5 august, dar încă a fost bine. Până atunci am mai avut câteva întâmplări ciudate, aș zice “politice”, atât cât îngăduie târzia mea judecată îngăduitoare. De fapt și până acum tot “politică” a fost, pentru că, după cum le-am povestit, lucrurile nu stăteau deloc drept: era absurd să aștepți mai bine de o jumătate de ani pentru o viză de ieșire și pe care nu o puteai obține fără intervenții la nivel foarte înalt (președinți, colonei etc.), și de care azi nici măcar nu mai ai nevoie. Viza mi-a luat-o fie iertatul și de cele multe bune și de cele puține rele mare specialist Ion Dumitriu-Snagov, care era un fel de șef de protocol la un minister și era un cunoscut de-al unchiului colonel. Cu acel prilej am fost la vila lui de pe malul lacului Snagov, dar n-am aflat decât târziu că a fost închis politic și că apoi a devenit cercetător la Vatican, autorul unei cărți importante de documente pe care tocmai eu i-am publicat-o la Editura « Clusium ». Unchiul ținea la el, dar se vedea că îi era « superior », nu ca știință, ci ca grad, pentru că îl numea, în glumă, « Gică bibliotecă ». Peste ani, după Revoluție, ne-am revăzut la Roma, unde el își continua cercetările pe care i le-a întrerupt pușcăria, după care ne-am tot văzut în apartamentul lui de pe lângă sala « Eforie », împreună cu prietenul comun Nicolae Mocanu, adjunctul meu la Editură. Deci, prin grija acestuia am obținut viza de ieșire din țară și cea de intrare în Spania franchistă. Cu pașaportul m-am dus la Casa Scriitorilor să-mi iau prânzul, cum zic francezii și nu « să servesc prânzul » cum zic prețioșii născuți pe la țară. Acolo m-am văzut din întâmplare (oare ?) cu amicul fost clujean I. P., despre care mult mai târziu am aflat că era căsătorit cu o sculptoriță, fiică de general de Securitate, care mi-a dat o hâriuță cu un număr de telefon din Madrid, zicându-mi că acolo va răspunde ideologul lui Horia Sima, care încă trăia în Spania. Din fericire, nu de teamă, ci din motive pur turistice, nu am folosit acel număr de telefon, dar m-am prins că, pornind de acolo, am fost urmărit pas cu pas în Spania (voi reveni cu amănunte). A doua zi m-am dus, cu pașaportul vizat să-mi iau valuta forte de le un oficiu care se afla pe undeva pe fostul bulevard al Republicii. Extrem de fericit, cu pașaportul într-un buzunar și cu cei 70 de dollari în celălalat nu-mi păsa de nimeni în lume. Îmi scosesem și biletul de tren, care, atunci, abia de trecea de un salariu lunar al meu, deși ruta era enormă : Cluj- Budapesta –Viena – Geneva – Barcelona- Valencia – Mașaga și retur Majaga – Toledo – Madrid – Milano – Beograd – Timișoara – Cluj. Pe același bulevard se afla Ambasada Israelului. Visând eu la călătoria visului meu, care se apropia, n-am băgat de seamă interdicția de a merge pe acel trotuar și nu m-am dumirit decât când am simțit pe pieptul meu răceala unei țevi de pușcă. Instinctiv am ridicat mâinile și am strigat către soldatrul român care era cu mâna pe trăgaci: “Ce faci, dom’le ? » La care bietul recrut a răsuflat ușurat și mi-a zis : « Doamne, bine că ești român, că avem ordin să tragem în cei cu figură străină. » Adevărul e că, vară fiind, bine bronzat și cu barba mea neagră atât de rară în România semănam bine cu un terorist arab, iar cum lumea arabă era în război cu evreimea… Următoarea zi m-am urcat în tren și am călătorit spre Cluj cu Eugen Urucaru. Nu m-am putut abține – mare greșeală în comunismul securitist – și i-am arătat lui Eugen dollarii, la cererea lui, care nu mai văzuse așa ceva până atunci. S-au uitat curioși și ceilalți ocupanți ai compartimentului, numai că unul, mai « vigilent » s-a dat jos în gara Teiuș, unde trenul stătea vreo zece minute, și a venit cu un milițian, care mi-a cerut să mă legitimez și să spun de unde am valuta. O, sfântă turnătorie spontană, turnătorul a fost dezamăgit când am arătat pașaportul și actele dovedotoare pentru deținerea de valută, el ar fi vrut să fiu arestat, deși nu-i făcusem absolut nici un rău. În sfîrșit, înarmat cu tot ce trebuie, inclusiv cu salamul de Sibiu și conservele de costiță de porc cu fasole, cu supele la plic, toate încărcate într-o valiză și o sacoșă, m-am urcat în ziua de 2 august 1974 în trenul de Budapesta, în prima și una din puținele drumuri peste graniță pe care le-am făcut în cei 15 ani de până la Revoluție din 1989. Nici bine n-am urcat în tren, și pe la Huedin am și auzit o voce care întreba “unde-i românașul nostru care merge în Spania?”. Totul se știa, totul era comntrolat, nu scăpa nici musca, nici pasărea cerului, nici peștele din apă de “brațul cel lung” al Securității. VALENTIN TAȘCU |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy