Lecțiile de pian erau tare supărătoare ,mai ales când greșeam și profesoara mă lovea cu creionul peste degetete. Mă oboseau atât de tare, încât i-am spus mamei că renunț.
-Nici gând, acum în prag de concurs, doar te-ai pregătit atât,mi-a spus contrariată.
Da, mă pregatisem cu sârg, dar ajunsesem la limită,profesoara era enervantă . În plus pianul îmi acapara tot timpul.
Însă o puteam contrazice pe mama?
În seara aceea m-am dus la culcare cu inima mai grea ca niciodată, fiindcă eram atât de sigură că aveau să fie alții mai buni ca mine în imensa sală de concerte a liceului din orașul nostru.
În penumbra camerei zăream conturul pianului decupat parcă dintr-o carte.
Nu știu ce mi-a venit atunci ,dar m-am dat jos din pat, m-am apropiat de pian și am săltat capacul.
Clapele luceau în lumina lunii și le-am mângăiat ușor,iar ele au scos un oftat trist.Partiturile mă așteptau cuminți. Le descifrasem de atâtea ori tainele, îmi erau dragi la fel ca instrumentul acela, dar simțeam că nu voi face față.
-Asta se cheamă neâncredere în sine, am auzit o voce fermă și când am întors capul,am înghețat de spaimă.
Pentru că, în spatele meu se afla un domn distins îmbrăcat în frac , cu papion alb la gât.
Am amuțit pur și simplu,atât de neverosimilă era apariția lui acolo.Dar mă privea cu ochii atât de triști, iar figura lui imi părea grozav de cunoscută.Atunci instinctiv am aruncat o privire pe partiturile de pe pian.Acolo era o fotografie și oricât părea de ciudat ,am înteles totul.
Domnul acela era chiar Chopin în persoană,îmbrăcat de mare gală, ca atunci cănd se pregătea de marile concerte în celebrele saloane ale Parisului.
-Da , eu sunt spuse clar, nu e cazul să te miri atăt!
Îsi scoase cu grijă mânusile imaculate și le puse pe pian.
-Dar așa ceva este cu neputință, am bâiguit stupefiată.
-Când vrei cu adevărat, totul este posibil . De fapt am venit pentru că tu ai nevoie de puțin ajutor, doar mâine este concursul,trebuie să obții premiul cel mare!
Luă partiturile de pian și le răsfoi.
-Ce ai pregătit? Se așeză pe scaunul rotativ.
-Valse de adieu ,am șoptit sub impactul apariției lui atât de neobișnuită.
De fapt nu-mi putem desprinde privirea de pe mâinile acelea cu degete fine, înguste și lungi, atât de delicate..
-Treci lângă mine să exersăm , îmi făcu loc pe scaun la pian.
-Dar o să se audă în toată casa , o să te găsească aici, am șoptit buimăcită.
-Prostii, rosti calm, să începem!
Și am început să cântăm la patru mâini,iar eu îl priveam din când în când cum închide ochii cuprins de transă.
După ce am isprăvit ,am observat că ochii îi scânteiau.
-Ai cântat foarte bine, ma felicitat . Nu ai greșit nici o notă,mă bucur că iți place muzica mea!
-Da, m-am înflăcărat eu pe dată, îmi este atât de dragă!
În privirea lui se adânci iar acea melancolie ,cumplită ,de nedescris!
Dupa ce am mai cântat un vals și doua nocturne,s-a ridicat ceremonios.
-Trebuie să plec, am un concert destul de important!
Atunci se auziră bătăi puternice în ușă.
-Vezi, am spus disperată,o să te găsească aici!
-Dă-mi drumul , rosti mama enervată, am venit să îți aduc rochia!
-Trebuie să dispari, am spus și l-am înghesuit repede în dulapul cu haine.
-Ce faci, mă cecetă mama intrigată, noaptea ți-ai găsit să cânți la pian?
-Iarta-mă , mi-e somn, am bolborosit și i-am închis ușa în nas.M-am repezit la dulap dar domnul Chopin nu mai era acolo,dispăruse!
Poate a fost vis ,poate nu ,dar din seara aceea mi-au fost foarte dragi lecțiile de pian!
Iar în ziua concursului, pe un scaun din primul rând mi s-a părut că un domn cu frac și papion alb îmi zâmbște trist. În clipa în care s-a anunțat că eu am luat premiul cel mare și-a scos mânușile imaculate și a aplaudat furtunos!

Silvia
13 08 2008