agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 3044 .



Din circulare
prose [ ]
IV - O oră din viața lui Anton Platonovici. Episodul III

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [ariobarzanes ]

2008-08-17  | [This text should be read in romana]    | 



[Urmare din episodul trecut - Ah, de-ar fi văzut-o măcar pe Vera Magdalenovka, de-ar fi mâncat o madlenă și apoi ar fi putut să moară ca urmare a tratamentului cu apa vindecătoare a strămătușii! Ah, de-ar fi văzut-o!]

Episodul III

Era o zi călduroasă de vară (am spus-o, nu?), când Anton Platonovici intră trist și obosit și îngândurat în gradina de vară a Cafenelei unde se adunau Egiptologii, convins că cerul se învârte în jurul pământului, că sticla de vin rezistă timp de două ore în fața unui arheolog, că muzica face tonul și că studenții sunt cei care studiază. Printre alte convingeri intime, pe care nu le vom dezvălui aici, Anton Platonovici mai era convins – fără să știe prea bine de ce – că o va întalni pe draga lui de Vera Magdalenovka. Ceea ce s-a și întamplat –dar până la a trăi paradisul, ochii lui Anton Platonovici au nimerit drept în tartar, întâlnind candida și bănuitoarea privire a lui Vron Vronski. Năucit în primele momente până a realiza unde se afla, își trase scaunul de la masa de egiptologi unde se aflau Vera Magdalenovka și al ei soț, dar nu apucă să se așeze pentru că o mumie îl intrebă ce mai e nou, astfel încât Anton Platonovici se așeză pe vine pentru a-i răspunde, trăgând cu coada ochiului la Vera Magdalenovka, care se ridicase gata de plecare, trăgându-și bănuitorul soț după ea în maniera în care strămătușa lui Anton Platonovici trăgea valizele în gara de nord a Samarei. Avea să plece să îi vindece pe leproșii din Port Poincare? Ce importanță mai avea pentru tine, dragul meu Anton Platonovici?
Însă Vera Magdalenovka nu plecă nicăieri, deși se pregătea de plecare, ci îl fixă curioasă pe sub gene, ochii ei lipsiți de fantezie adresând aceeași întrebare mută, cam așa:

Tu tot mai trăiești, bătrâne Anton Platonovici?
E de-a mirările ce văd, și faptului acesta mă înclin […],

dar cum Esenin nu se născuse încă în acele triste vremuri, Vera Magdalenovka se simți foarte frustrată că nu îl poate pastișa și se hotărî să păstreze acest semi-distih în sine, pentru zile mai bune, cand soarele va străluci, pescarușii vor zbura și ne vom odihni, unchiule Vania, ne vom odihni…

În chiar acest moment își făcu apariția un personaj colorat, de sorginte moldo-valahă (ușor de recunoscut după pistolul de la brâu, de producție și origine turc-osmană, dar mai ales după felul delicat în care își scărmăna capul pletos cu toate cele cinci degete, semn al unei mari încordări interioare și al unui și mai mare chin exterior), care își scoase scripca și începu să cânte pe limba lui:

…Firicel de floare-albastră, floare de nu-mă-uita…

ceea ce a dat semnalul de încolonare pentru alți instumentiști, de aceeași origine și beneficiind de aceeași culoare locală, cu straiele la fel de ponosite și vârstate de indicibile culori, pe care vremea și mai ales spațiile străbătute evoluau patinând ca la ele acasă. Guristul (că așa îi spunea) deschise gura pentru următoarele versuri, însă, dat fiind că omisese un fapt simplu (se afla totuși la Paris, printr-un miracol sau printr-o bursă guvernamentală a celor două principate strânse acum într-un singur mănunchi, iar el cânta pre limba sa), nu s-a gandit că ar fi trebuit, totuși, să sufere și consecințele faptei sale, ale cărei urmări putea și trebuia să le prevadă, însă socotise cu ușurință că nu se vor produce. Prin urmare nu mai apucă să exprime ideea care venea la rând (îmi fac datoria față de publicul cititor să adaug că era ceva despre „iubirea noastră” – ca să rimeze cu „floare albastră”-), întrucat unul dintre egiptologii așezați tacticos la masă, înainte să își aprindă o țigară (ceea ce ar fi și făcut, dacă nu apărea mai sus amintitul grup vocal-instrumental de moldo-valahi), scoase din buzunarul de la piept un sarcofag aparținând cândva unui faraon uriaș din cea de-a Treia dinastie și îl lovi cu el în cap pe gurist, apoi, fără să scoată o vorbă, și la fel de tacticos, continuă procesul până ce întregul grup vocal-instrumental fu stivuit precum snopii de grâu pe pământul proaspăt bătătorit. După care se așeză din nou pe scaunul său, scoase din buzunarul de la piept un trabuc uriaș care aparținuse unui președinte american din timpul războiului civil, aproape la fel de uriaș ca și faraonul ante-citat, îl decapită folosindu-se de un vârf de săgeată descoperită în șanțurile de la Karkemiș și care aparținuse (după cum o dovedeau și frizele monumentale de la Tell el Amarna) unui arcaș hittit vorbitor al unei limbi neîndoios indo-europeane pe numele său Murșilis, fiul lui Hatușilis și al Hatușilei, fiul lui Murșilis și al Murșilei (pedigriul continua pe încă zece pagini. Cititorii curioși îl pot ridica de la redacție. Tot ceea ce mai putem dezvalui era că Murșila era fiica unei doamne [ - ajuns în acest colț narativ, Feodoor Ilici Bolborosevski lăsă jos paharul de votcă de care nu se despărțea niciodată, nici în somn și nici la bibliotecă, ci poate numai atunci când fugea după vreo idee neastâmpărată și jucăușă, de teamă să nu îl verse. Își amintise că partea aceasta de povestire fusese scrisă și publicată deja, astfel încât nu mai avea nici un rost să o mai spună încă o dată și se hotărî să treacă mai departe, fiind convins că cititorii săi fideli nu vor ezita să caute în biblioteci numerele unde apăruse în foileton „Povestea lui Murșil și a Murșilei”, pentru a o pune la locul ei între parantezele pe care tocmai le-a deschis. Apoi oftă și continuă să scrie cu o mână, în vreme ce ducea paharul de votcă cu o alta iar cu cealaltă trase o dușcă dușcă sănătoasă ] […] Ci atât cu el. ), care vârf de săgeată mai purta încă în capătul său fragmentul de stern în care fusese înfipt (ceea ce îi conferea un delicat aer lugubru de roman gotic scandinav din Gotlanda, dar și o trăsătură vizibilă cu ochiul liber de autenticitate și veracitate), îl incendie cu ajutorul unui rug miniatural folosit de Inchiziție pentru uscarea cernelii de pe depozițiile martorilor într-un proces de succesiune vetero-testamentară, trase adânc două fumuri în piept, apoi se prăbuși pe caldarâm, doborât de atâta efort, într-un gest de solidară înfrățire cu cei pe care îi doborâse și a căror valoare o recunoștea de-abia acum. Fără să spună o vorbă, unul dintre colegii săi ridică de pe jos trabucul, vârful de săgeata și rugul miniatural, se așeză picior peste picior și continuă să discute, imperturbabil, despre beneficiile înmormântării în piramidă cu vecinul său, care îi explica la rându-i procedeul folosit în timpul Dinastei a XVIIa pentru tăierea colțunașilor cu brânză.
Cu totul imun la acest spectacol imund, Anton Platonovici (pe care greutățile vieții și mai ales vederea Verei Magdalenovka îl făcuseră insensibil la astfel de peisaje și discursuri) o privi din nou pe Vera Magdalenovka, sub privirile piezișe și bănuitoare ale lui Vron Vronski. Ea însă nu îl privi altfel decât pe sub gene și sprâncene, și continuă să îi vorbească interlocutorului ei, dar în chiar acest moment, un tinerel subțire și tras ca prin inel, despre care s-ar fi putut spune că studențise la cel puțin trei facultăți, atât era de slab, dar suplu, începu să își învârtă manivela flașnetei și, din buzele-i rubinii se născură astfel câteva acorduri pe care nimeni din jur nu le putu recunoaște, mai puțin acei egiptologi care avuseseră șansa de a lucra cu Lordul Carnarvon și să îl dezgroape pe Ramses III (sau Tutmosis al IV-lea, zis și Amenenhat al V-lea, căruia nevasta îi spunea, seara, pe numele de alint, mai simplu și mai tandru, cam așa: Tutankhamon al VI-lea, sau, și mai simplu, Tut-ta) și care vorbeau ca pe apă limba aceea stufoasă și cețoasă de dincolo de canal, pe care Anton Platonovici nu o suferise niciodată întrucât îi amintea de scorțoșenia strămătușii sale. Acordurile citate spuneau cam așa:

„At first I was afraid,
I was petrified,
Kept thinking I could
Never live without you by my side
But then I spent so many nights
Thinking how you did me wrong,
And I grew strong,
And I learnt how to get along […]

And you see me, somebody new,
I’m not that stupid little person
That’s still in love with you,
And so you felt like drivin’ in
And just expect me to be free,
Go now, go […]”,

dar, ca împinși de un resort, Anton Platonovici și Vera Magdalenovka își întoarseră capetele spre el și îl priviră cu o mânioasă privire dușmănoasă care îl străpunse cu totul, iar bietul tânăr căruia încă nu-i dăduseră tuleiele se prabuși, ținându-se cu amândouă mâinile de pântece shi de gât. Cristalinele sunete nu se mai auziră, așadar, fiind înlocuite cu un horcăit eroic și vitejesc, cum numai Ajax mai putuse scoate pe câmpia de la Troia, atunci când mâna de la spate o turmă de dușmani încornorați (or something), dar buzele lui continuau să se miște în limba engleza, închipuind câteva cuvinte, pe care un cititor de limbaj surdomut le-a descifrat și ni le-a pus la dispoziție (cam așa): „I will survive… I will survive… I will survi… ve.. rvive… I will… and survive I will!”, după care se sfarși, lepădându-și sufletul întru Domnul. Și atât cu el. Cât despre Vera Magdalenovka, ea își plecă ochii în jos, povestindu-i lui Semion Matveevici că ei (altfel spus, ea împreună cu Vron Vronki, adică) vor pleca înapoi la sfarșitul lunii, pentru că au multă treabă etc.
Și apoi, fără să mai primească din partea lui Anton Platonovici decat salutul sec pe care chiar ea însăși i-l dăduse cu câteva clipe înainte, se duse în drumul ei.

[Orbit de zorii dimineții, Fiodor Ilici Bolborosevski își dădu sie însuși seama că ajunsese la un nou colț al romanului său rusesc, așa că luând cu dânsul paharul de votcă de care nu se despărțea niciodată, se duse să se culce alături de un samovar latvian. Și, sfios, tăcu]

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!