agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-09-22 | [This text should be read in romana] |
Lui Alex îi plac portocalele. E în ele tot soarele pe care l-a cunoscut doar din spatele unor ferestre cu perdele groase. E în ele toată căldura zâmbetelor pe care el le dăruia lumii ce prefera să întoarcă privirea de la „copilul de lapte”. Le mângâie ca pe unice prietene care nu îi cer nimic în schimb și îi dăruiesc catifelarea, dulceața, aroma lor ca de vise de copil. Astăzi o va desface pe ultima din cele dăruite de vecina de pe același palier. Are un gust ciudat...are gust de compătimire, are gust de lacrimi plânse pe ascuns și de hârtie arsă. O învelește într-un șervețel și preferă să închidă ochii și să se retragă în lumea lui...I-a căzut aseară semnul de carte și nu mai știe la ce pagină a ajuns. Atât a reținut că era o pagină cu fraze lungi cu multe puncte și virgule. Nu îi place acest roman, dar totuși nu se îndură să îl abandoneze, căci sunt prea multe respirații în fiecare literă tipărită, prea multe gânduri vor să trăiască, să se prăjească în sufletul lui oricum prea cald; se simte singur în fiecare clipă, dar literele, ideile, cărțile se simt la fel de singure și ele...și atunci le îmbrățișează cu inocența lui, le închide în zâmbete neîmpărtășite și simte că nu mai e singur. Se simte atât de la fel cu ceilalți – are două mâini, două picioare, un cap pe umeri, doi ochi, un nas, o gură...iubește, se miră, se întreabă, îi e frig, îi e frică, se topește în amiezile toride sub azbestul unei capitale prea obositoare...e atât de om încât ar vrea să devină o pasăre de noapte. Soarele l-a scăpat din brațe într-o mare de lapte...așa îi spunea mama când era mic...L-a renegat și astrul cald...cum ar mai putea vreun om să îl înțeleagă, iubească...
Își amintește că citea o frază lungă atunci când a adormit...credea că s-a terminat, dar, de fapt, urma punct și virgulă și sensul o lua pe alte cotituri...atenția i se diluase și a adormit. Cât de mult poate schimba modul în care înțelegem lumea un punct pus mai devreme sau mai târziu decât așteptările. Fiecare idee e o respirație a unei circumvoluțiuni și e tare greu să mai înțelegi, tare greu să prinzi adevăratul sens când ți se golesc alveolele de aer înainte de a fi urmărit întreaga plimbare a girului ce pulsează ritmic. Se simte o frază pe care nimeni nu o mai citește până la sfârșit...se simte o frază ce schimbă sensul lumii dacă ar avea cineva răgazul de a pune punctul după el. Probabil că așa e în viață...ne oprim la mijlocul frazei, fiindcă ne uimește lungimea ei și ne piere cheful repede să o mai privim...vedem imaginea prin haloul ce se potrivește anvergurii expectanței noastre. Vedem oamenii din jurul nostru prin oglinda nu mai mare decât pupila ochiului drept...citim cărțile prin șabloane ce rareori ne aparțin...simțim cu suflete ale căror dimensiuni nu sunt ale noastre dacă nu încercăm să punem punctul după noi, ci preferăm să-l pună altul unde-o fi...și ne continuăm peregrinarea pe mări străine, prin ochi pustii. Lui Alex îi place să poarte roșu...culoarea sângelui pe care a vrut să îl doneze ca pe un semn al existenței lui, dar a fost refuzat...căci e prea alb. Lui Alex îi place iarna, căci se pierde în albul ei...simte că îi aparține – ea lui și el doar ei...stă serile la geam în întuneric și privește cum iluminatul stradal transformă pătura de zăpadă în multe cercuri roz și portocalii...și-ar dori să fie și el umbra unei lămpi cu lumina portocalie...ar vrea să stoarcă toate portocalele din lumea asta peste mâinile lui subțiri și să îl înconjoare copiii atrași de aromă...Își simte inima de un roșu atât de intens, încât nu înțelege de ce nu poate fi transparent...să vadă toți cum îi bate inima, cum acea inimă disipează atomii și moleculele în rețele impresionant de vaste așa cum fulgii cad cu miile și curăță tot globul de praful pe care l-a acumulat zi de zi cu sârg și râvnă...e o parte a inimii acestei lumi...chiar simte că cerul ar fi mai jos dacă nu l-ar susține toate visele și gândurile lui... Se deschide ușa și intră din nou o asistentă să îi verifice pulsul și tensiunea... -Alex, de câte ori nu ți-am spus să nu te dezvelești iarna? Vezi că ai inghețat? Începi să te faci albastru. Și îl cuprinde între brațele ei catifelate cu miros de trandafir... -Lasă că imediat te încălzești. Și zâmbește ușor. -Dar, Ada, acum sunt albastru...sunt o bucată de cer de primăvară...Lasă-mă să-ngheț... |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy