Într-un final se va duce în parcul unde castanii stau înfloriți, își va arunca pantofii, costumul și ceasul și se va aseza lângă orbul care-i poate arăta singura cale posibilă.
Din când în când le-ar spune trecătorilor cât de schimbător e cerul când se șterg stelele.

El. Numai pentru el.



“Știi și tu că între noi nu poate fi vorba de un răspuns eficient sau definitiv, că vânăm întrerupt și letal păsările purtătoare de pene, că ne învârtim între pinguini și măruntele lor idealuri îi văd cum își poartă-n picioare copiii și mă-ntreb până când o s-aștept să mor fericită ca ei.”

Mara își trecea mâna prin păr, aștepta să treacă timpul, să strice tot așa cum era obișnuită, să alunge bănuielile că poate fi altfel, că viața ei ar putea însemna ceva pentru el sau că gândurile ei reprimate se pot anunța, se pot transforma în viitor în real. Nu-i părea rău dacă nu va fi așa, nu simțea frica singurătății care se putea înfige în sufletul ei oricând, era bântuită continuu de chipuri din trecut, își îndrepta visele uneori spre cei care odată o făcuseră fericită, fie și pentru scurt timp. Avea bucuriile întipările pe o peliculă specială peliculă ce se derula automat când în viața ei totul era gol.
Într-o vreme își alegea cuvintele, emoțiile,iar tot ce trăia era pentru celilalți. Acum însă rănea cu orice cuvânt, într-un fel parcă respectând un jurământ al adevărului față de ea, nu-și ierta nimic sieși cum nu ierta nimic celor din jur.

Ultimii ani o făcuseră virilă cu toate că feminitatea era mult mai accentuată acum. Avea un spirit puternic, bătăios, în spatele căruia stătea dorința de a abandona toate luptele, de a se lăsa învinsă, cucerită, păstrată. De cele mai multe ori însă se retrăgea pur și simplu, ca și cum nu ar fi existat nimic care să merite cu adevărat lupta.
Nu era frumoasă. Capta privirile prin trăsăturile conturate, prin evidența calităților și prin emanația de frivolitate care deși nu o definea în esență era folosită în mod frecvent și intuitiv. Uneori își ascundea chipul în spatele părului ei lung, șaten, cu bucle naturale și privea dinăuntru ca dintr-o cazemată de unde se putea apăra împotriva cotropitorilor.

Mara nu era statornică în nimic, nici măcar în superstiții. Uneori se închina cu limba dacă o pisică îi tăia calea, alteori râdea de propriul primitivism și își anula pornirile, cel puțin păgâne, moștenite dintr-o copilărie plină de strigoi și descântece oferită de viața de la țară.

Știa că în brațele oricărui bărbat putea fi răsfățată o vreme apoi refuzată pentru totdeauna. Știa cât de dificil era să fie mulțumită, își cunoaștea stările, melancoliile în fața cărora chiar și cei care o iubeau cu adevărat se îndepărtau neputincioși. Știa că nu poate fi decât acceptată, niciodată înteleasă, că reușea printr-un efort de voință să nu aparțină.
Își alegea cauze pierdute dar știa să se oprească înainte de obsesie schimbând rapid ținta, scopul și mijloacele de atac. Oamenii treceau prin viața ei și de multe ori trăia drame uriașe co o sinceritate și suferință care și pe ea o făceau să se minuneze când timpul vindeca spasmele.
Devenise sceptică în privința propriilor trăiri și dacă totuși se întâmpla ca ceva să-i provoace sentimente prea puternice se analiza rece făcând parcă o autopsie pe un cadavru ce fusese îngropat deja.

Îl căuta. Îl căuta în fiecare trăire, îl îmbrățișa în fiecare impresie de prezență, în tot ce îi amintea glasul, mirosul, zâmbetul lui. Căuta căldura și liniștea cu care fusese ținută în brațe în sigura noapte posibilă. Nu putea accepta mai mult sau mai puțin decât el. Nu voia să înlocuiască, să acopere locul pe care numai el îl făcuse în inima ei. Nu credea în iubire, nu-și explica sentimentul în felul acesta. Iubise o singură dată când era copilă și aflase atunci cumplitul deznodământ care îi sfârșise idila. Peste tot moartea lăsa urmele grele ale neputinței, urme pe care nu dorea să le șteargă ci pe care și le asimilase, cu care se definise instinctiv atunci când iubitul ei, la fel de tânăr ca ea se sinucise. Știa de atunci că moartea îți intră în sânge și sărutul rece cu care își pecetlui iubirea n-avea să-l mai uite niciodată.

Și totuși bărbatul acesta pe care-l întâlnise când nu avea nevoie de nimeni îi pătrunsese atât de mult în conștința propriei identități încât orice referire la firesc trecea prin el ca printr-un filtru de oprit erori. De aici și evidența fatidicului pentru că el nu va fi niciodată al ei, el nu îi putea aparține decât oniric,vizionar și revelator.